Relațiile în care ne simțim satisfăcuți sau chiar fericiți nu sunt cele în care pasiunea și iubirea sunt cele mai intense, ci acelea în care ne simțim în siguranță. În baza acestei siguranțe, putem crește, ne putem bucura de autonomie, dar și de timpul petrecut împreună. Predictibilitatea ne ajută să știm la ce ne putem aștepta de la celălalt, fără să-i restrângem libertatea. Controlul, în schimb, încearcă să elimine incertitudinea prin verificări, reguli și limitarea autonomiei partenerului. Ce se întâmplă când avem nevoie de predictibilitate, dar celălalt se simte controlat?
Controlul toxic în cuplu
Controlul toxic apare când siguranța noastră depinde de comportamentul celuilalt. Migrăm astfel de la „Am nevoie să știu că pot conta pe tine” spre „Am nevoie să știu unde ești, cu cine, cât stai, ce vorbești, și dovezi care să confirme ce mi-ai spus”.
O relație între două persoane autonome vine și cu o incertitudine firească – nu știm mereu cum va reacționa celălalt sau ce gândește, acestea fiind lucruri pe care le descoperim pe parcurs, dar care se pot schimba în timp în funcție de evoluția persoanei, a relației, a contextului de viață.
Controlul toxic încearcă să transforme această incertitudine într-o certitudine artificială, menită, de regulă, să reducă nivelul distresului pe care îl simțim. Astfel de comportamente pot include: verificări repetate, încălcarea drepturilor la intimitate ale celuilalt (verificarea telefonului), întrebări insistente, monitorizarea comunicărilor cu alte persoane, interpretarea autonomiei ca lipsă de iubire, pretenția la transparență absolută (cu toții avem părți din intimitatea noastră pe care putem alege să nu le dezvăluim nimănui).
Cu cât ne este mai „naturală” nevoia de a controla, cu atât avem de privit în experiența noastră de viață pentru a înțelege cum a apărut acest comportament, în ce contexte ne-a fost util și de ce îl folosim și în prezent. O precizare importantă este că pentru început ne uităm spre rădăcinile comportamentului, însă nu cu scopul de a obține o justificare pentru a-l perpetua („Așa am fost eu rănit/ă și de aceea mă comport astfel”), ci pentru a ne dedica activ schimbării lui și acceptării influenței negative pe care acesta o are asupra relațiilor noastre din prezent.
Teama de a nu fi controlat
În timp ce pentru un partener incertitudinea poate fi trăită automat ca un abandon, pentru celălalt oferirea de predictibilitate poate fi văzută ca încercare de a fi controlat. Pentru acesta din urmă, autonomia este atât de fragilă sau atât de defensiv protejată încât solicitări relaționale normale sunt percepute ca tentative de control. Orice intervenție din partea celuilalt va fi percepută ca încercare de limitare a autonomiei și va fi întâmpinată cu rezistență, secretizare, opoziție, iritare. În practică „Ce planuri ai pentru mâine” este interpretat ca „Trebuie să dau socoteală” sau „Încearcă să îmi limiteze libertatea”. „Vreau să stabilim când ne întâlnim ca să îmi organizez programul” nu este același lucru cu „Vreau să știu ce faci și de ce nu te vezi cu mine”.
Aici este o distincție importantă între independență și autonomie. Autonomia nu înseamnă independență față de partener, nu înseamnă „fac ce vreau fără să țin cont de nimeni”, ci mai degrabă faptul că propriile acțiuni sunt voluntare și congruente cu sine.
O persoană poate alege liber să țină cont de partener, să își ajusteze comportamentul sau chiar să depindă de acesta fără să-și piardă autonomia. „Îți spun ce fac pentru că suntem un cuplu și acțiunile mele au consecințe asupra ta” poate fi o expresie a autonomiei mature. În schimb: „Dacă îți spun ce fac înseamnă că îți permit să mă controlezi” arată că interdependența este trăită ca o amenințare. Persoanele cu atașament evitant tind să valorizeze puternic autosuficiența și distanța psihologică și să fie mai reticente în ceea ce privește dependența și vulnerabilitatea interpersonală.
Portretul robot al persoanelor cu stil de atașament evitant și cum afectează major viața de adult
Citește articolulUn studiu din 2024 arată că atașamentul evitant permite împărtășirea mai limitată și selectivă a evenimentelor personale în relațiile apropiate. Astfel, frica de control poate duce la secretizare și scăderea predictibilității, partenerul își va pierde din încrederea pe care ne-o acordă, va pune mai multe întrebări căutând reasigurare, noi le vom trăi ca mai mult control exercitat de acesta și vom deveni și mai secretoși. Este una dintre formulele care duc la încheierea relațiilor.
Nevoia de predictibilitate
Într-un cuplu, predictibilitatea înseamnă să pot avea o reprezentare relativ stabilă despre: cum funcționează relația noastră, ce pot aștepta de la tine, dacă îți respecți promisiunile, cum gestionezi conflictele, ce se întâmplă când avem nevoie de spațiu, care sunt limitele relației și dacă relația rămâne sigură când apar neînțelegerile, tensiunile, diferențele dintre noi. Predictibilitate înseamnă și să știu care este programul tău, să mă anunți dacă se schimbă ceva, să ne facem planuri împreună sau să ne informăm în avans despre cele individuale.
În timp ce controlul înseamnă să știu tot ce va face un partener, la baza predictibilității stau caracterul, valorile și tiparul lui relațional, așa încât să putem anticipa corect comportamentul lui. Predictibilitate înseamnă că există lucruri pe care mă pot baza că le vei face sau nu.
Spre exemplu, într-o zi obișnuită, în care știm că fiecare este ocupat cu munca, dacă unul dintre parteneri, din variate motive, nu muncește în ziua respectivă (s-a inundat biroul și șeful a trimis pe toată lumea acasă), contează să transmitem partenerului schimbarea de plan. Cum te simți dacă, ajungând acasă, afli că partenera ta nu a fost la muncă toată ziua? Nu e important ce a făcut, întrucât în baza încrederii pe care o acordăm celuilalt, nu ne gândim la „ce este mai rău”, dar este important de ce nu a dat un mesaj. Micile astfel de gesturi pot eroda încrederea.
A anunța partenerul că planurile ți s-au schimbat sau că ai chef să faci ceva diferit într-o zi arată că este inclus în viața ta, nu doar spectator. Nu îi transmiți pentru a cere voie, nici pentru a-i transmite toate detaliile, în cele mai mici amănunte ale planurilor tale, ci pentru a avea transparență. Altfel, necomunicând, controlul este la tine asupra lucrurilor pe care le dezvălui și celor pe care le consideri ca fiind parte din viața ta în afara relației. Ar fi sinteza diferenței dintre a fi într-o relație și a avea o relație. Când suntem într-o relație, este natural să fim transparenți și să oferim predictibilitate, iar când doar avem o relație, anexăm o persoană vieții noastre independente, permițându-i acces limitat.
Totodată, predictibilitatea nu înseamnă certitudine, intimitatea matură într-un cuplu este dată și de capacitatea de a tolera faptul că partenerul rămâne, în mod inevitabil, o persoană separată, autonomă și parțial imprevizibilă.
Fraza înțeleasă greșit în cele mai multe cupluri: „Am nevoie de spațiu”
Citește articolulCum negociem limita dintre predictibilitate și control în cuplu
O relație de cuplu presupune inevitabil anumite constrângeri reciproce, nu în sens coercitiv, ci în sensul banal că existența celuilalt devine relevantă pentru propriile decizii. Poți decide singur să ieși cu prietenii, dar dacă locuiești cu partenera și aceasta crede că luați cina împreună, faptul că îi spui: „Apropo, joi ies cu X, deci nu ajung la cină” nu reprezintă căutarea permisiunii, ci coordonare relațională.
Într-un cuplu este firesc să existe un spațiu privat, respectiv lucruri despre noi pe care le păstrăm pentru noi: părți din istoricul personal, momentele în care ne gândim la vreo fostă relație, detalii privind discuțiile cu ceilalți – mai ales dacă sunt despre viața lor privată încredințate nouă în baza prieteniei și a confidențialității. Există însă și informație relațional relevantă pe care o ascundem pentru că evităm responsabilizarea și în felul acesta pierdem încrederea celuilalt.
Autonomia într-o relație de cuplu nu înseamnă absența obligațiilor față de celălalt, ci acceptarea solicitărilor rezonabile, de predictibilitate („Cum arată programul tău?/ Când ne vedem?/ Ce planuri avem diseară? Cu cine ieși în oraș?”) iar evitarea acestora, opoziția, critica, retragerea, ascunderea, din teama de a nu fi controlați, are legătură cu protejarea defensivă împotriva interdependenței.
O negociere corectă poate suna astfel: „Fă-ți planurile tale, nu trebuie să-mi ceri permisiunea. Dar spune-mi ce ai decis, pentru că viețile noastre sunt interdependente.” Iar dacă alegem protejarea sub forma acuzațiilor că suntem controlați, poate ar trebui să ne întrebăm dacă suntem sau nu pregătiți să fim într-o relație de cuplu?
