Cerințe educaționale speciale: „Sunt mama unui copil cu CES“

ADHD fără „H“ și CES: „Sunt mama unui copil visător, cu cerințe educaționale speciale“

Să fii părintele unui copil cu cerințe educaționale speciale nu este doar o provocare căreia trebuie să-i faci față în fiecare zi a vieții, ci și un stigmat cu care te lupți în permanență și care face ca provocarea să fie și mai greu de dus. 

Se spune că, atunci când ai un ciocan la îndemână, vezi numai cuie în jurul tău. Cred că la fel a fost și pentru mine când am aflat, anul trecut, că fata mea este un copil cu CES. Brusc, mi se părea că aud din ce în ce mai mulți oameni vorbind despre asta, că subiectul copiilor cu CES apare în discuții când te aștepți mai puțin, că oamenii au deja o părere și că, bineînțeles, părerea nu este una neutră și nici exprimată cu mănuși.

Pentru că nimeni nu se așteaptă ca tu, prietena lor sau persoana simpatică și volubilă pe care au cunoscut-o de nici o oră, să fii mama unui copil cu CES. Și nici ca adolescenta zveltă și visătoare, cu părul blond și ochii albaștri, care te însoțește uneori, să fie un copil cu CES.

Însă sentințele de genul „copiii cu CES n-au ce căuta în învățământul de masă“, „eu n-am nimic cu ei, dar să-i trimită la școli speciale“ sau „nimeni n-are de câștigat din faptul că astfel de copii stau între copii normali“ sunt rostite cu dezinvoltură și aplomb, în contexte sociale dintre cele mai diverse: la o cină între prieteni, atunci când se discută ultimele știri și auzi de un copil dintr-o școală primară din provincie târât de haine de învățătoare, care nu (mai) știe cum să-l stăpânească și cheamă în ajutor poliția, sau când niște părinți cu inițiativă strâng o listă de semnături pentru ca un alt „copil-problemă“ să nu fie primit în clasă cu al lor.

Iar astfel de sentințe sunt ca niște săgeți care se înfig în sufletul și în mintea unui părinte. Un părinte care știe că are un copil care nu va fi niciodată „ca ceilalți“, dar care speră ca și al lui să ajungă un adult autonom, pe picioarele sale, și un om funcțional, integrat în societate.

Ce înseamnă CES?

Pentru cei care nu știu, CES este prescurtarea de la „cerințe educaționale speciale“, iar copiii cu CES sunt cei cărora la școală li se pune adeseori eticheta de „copii-problemă“.

Dar, de fapt, această expresie încadrează copiii, începând cu primul lor an în sistemul de educație (de la grupa mică de grădiniță), în categoria copiilor care au nevoie de sprijin diferit față de restul colegilor lor pentru a învăța.

Sub această expresie-umbrelă, intră diverse situații în care un copil întâmpină dificultăți de învățare, fie din cauza unei dizabilități fizice sau cognitive, fie din cauza unor tulburări de personalitate și comportament. Cu alte cuvinte, intră și copiii care au deficiențe de vedere, de auz, care s-au născut sau au dobândit o dizabilitate fizică, dar și cei care au tulburări din spectrul autist, ADHD sau tulburări non-normative, cum ar fi:

  • dislexie (tulburare de citire);
  • disgrafie și disortografie (tulburare de scriere);
  • discalculie (tulburare de calcul).

De altfel, „în ciuda importanței universal acceptate de a sprijini copiii cu CES, nu există un acord comun în Europa cu privire la ceea ce constituie nevoi speciale în educație“, conform rezumatului de politică socială „Sprijin pentru copiii cu nevoi educaționale speciale (CES)”, elaborat de RAND Europe pentru Direcția Generală pentru Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune a Comisiei Europene.

O definiție clară, convenită în întreaga UE nu a putut fi formulată, pe de o parte din cauza lipsei unui sistem armonizat de clasificare pentru dificultățile individuale de învățare. Iar pe de altă parte, pentru că există diferențe în Europa în etichetele utilizate pentru clasificarea copiilor cu CES și întemeiate pe înțelegeri sociale.

Cum stau lucrurile în România?

Pe site-ul Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Egalității de Șanse, care ține de Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, cerinţele educaţionale speciale (CES) sunt definite drept „necesităţile educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei, adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe/dizabilităţi sau tulburări/dificultăţi de învăţare ori de altă natură, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională etc.)“.

Pe același site, vei găsi multe dintre informațiile necesare în cazul în care ești părintele unui copil cu CES:

  • măsuri legislative,
  • căror autorități trebuie să te adresezi dacă un copil cu CES are probleme la școală sau la grădiniță,
  • cum formulezi o sesizare,
  • ce măsuri trebuie luate de unitățile de învățământ în sprijinul unui copil cu CES,
  • care este procedeul de admitere a copiilor cu CES în liceu,
  • cum se poate obține certificatul de orientare școlară,
  • ce rol are Centrul Județean (sau al Municipiului București) de Resurse și Asistență Educațională,
  • cine sunt profesorii de sprijin.

Sunt mama unui copil cu CES

Așa cum am spus la începutul acestui articol, și eu sunt mama unui copil cu CES. De fapt, sunt mama Anei, o adolescentă de 15 ani, abia intrată la liceu. Aș spune că Ana nu a fost niciodată un copil-problemă. Sigur nu în sensul acela vehiculat în sistem. Ea nu este dintre copiii care tulbură orele, care fac haos în clasă, care sunt agitați non-stop, vorbesc neîntrebați, își necăjesc colegii (recunoașteți clișeul, nu-i așa?!). Din contră! Ana este timidă și retrasă, nu vorbește neîntrebată la ore și, chiar și când este întrebată, rostește cuvintele cu un pic de teamă, de parcă s-ar aștepta mai mereu să greșească.

În clasele mai mici, Ana era mai mereu considerată „visătoare“, „cu capul în nori“, iar când lucrurile s-au mai complicat, mi se spunea despre ea că este „neatentă“, „cu mintea în altă parte“,  „în lumea ei“, că „nu prea e aici cu noi, la ora de matematică“, că „nu-i prea pasă de ce vorbim noi în clasă“, că „probabil are alte preocupări“. Dar pentru că Ana era mereu și „fetița cuminte care nu deranja orele“, era pusă să stea prin ultimele bănci, pentru că în față stăteau „copiii-problemă“, care aveau nevoie să fie supravegheați.

În tot acest timp, Ana se întorcea de la școală cu puține rânduri notate în caiete și cu amintiri răzlețe din timpul orelor, dar cu foi și foițe pe care erau desenate inimioare, flori, fetițe și fluturași, gata să-și ia zborul, ca și mintea ei, mereu călătorind în locuri doar de ea știute.

Problemă emoțională sau cognitivă?

Evident că am știut mereu, undeva în adâncul minții mele, că Ana nu e „ca ceilalți copii“. Și când ne prindeau orele târzii ale serii scriind pe litere cuvinte în clasele mici, și când diverși profesori îmi spuneau că „merge foarte greu la materia X (de obicei științe exacte), nu e deloc atentă. Acum știe, acum pare că i-a șters cineva cu buretele din cap tot ce știa în urmă cu două minute“.

Și pentru că am știut asta, am ciocănit la diverse uși de specialiști. Nu multe, dar câteva au fost cu siguranță. Am încercat diverse metode de a afla ce este cu ea și de a-i îmbunătăți performanțele școlare. Ana a făcut sand therapy (terapie în cadrul căreia copiii se joacă în lăzi cu nisip cu diverse figurine), terapie de grup cu alți copii, terapie alături de mine și de una singură.

Pentru că tatăl ei (și soțul meu) a murit când Ana nu avea nici 3 ani, drumul scurt al unui presupus „diagnostic“ indica această pierdere drept sursă și cauză a tuturor problemelor. „Nu este o problemă cognitivă, ci una emoțională“, mi se spunea cel mai adesea. „Copilul n-are nicio problemă, poate că dumneavoastră vă vine mai greu să acceptați situația.“

Dar „situația“ părea că se complică de la un an școlar la altul. Pandemia și școala online au făcut problema mai puțin vizibilă. Faptul că Ana „se conecta“ la toate orele, în timp ce colegii ei, nesupravegheați de părinții aflați la serviciu, mai trăgeau și chiulul și că, mereu cu mine pe urmele ei, își încărca toate temele și proiectele pe platformă, a făcut ca în clasa a șasea „problema“ să treacă aproape neobservată. Și, oricum, în acel an altele erau „adevăratele“ probleme.

Din fericire, între timp, „problema“ are un nume

În clasa a șaptea, însă, ne-am împotmolit (și) mai mult și lucrurile păreau din ce în ce mai grele. Într-o seară, când am luat-o pe Ana de la școală, mi-a spus că a doua zi urma să dea test la matematică. Am întrebat-o la ce anume: algebră sau geometrie? Întrebarea mea a pus-o în mare încurcătură, se vedea clar că face eforturi să recompună puzzle-ul acelei zile de școală. Apoi mi-a spus: „Întreab-o și tu, te rog, pe mama Alexiei, că nu mai țin minte!“.

Atunci am știut nu doar că lucrurile nu sunt în regulă, ci că trebuie să fac de urgență ceva. Că „situația“ sau „problema“ are nevoie de un nume pentru a putea fi rezolvată și că pe mine clar mă depășea. Am dat din nou sfoară-n țară, căutând un psiholog de copii care să ne ajute. Din fericire, de data aceasta am găsit o psihologă care nu doar că a înțeles că Ana are o problemă adevărată, și care nu era doar în mintea mea, dar m-a și trimis la un medic psihiatru dintr-un spital de pediatrie, care i-a făcut mai multe teste. Așa am aflat că Ana suferă de „deficit sever de atenție“.

ADHD fără „H“

Probabil ați auzit vorbindu-se de ADHD – Tulburare de Deficit de Atenție și Hiperactivitate. Este un subiect destul de vehiculat în ultimul timp, și asta din mai multe motive. Pe de-o parte, pentru că există celebrități care, ajunse la vârstă adultă, recunosc în mod public că suferă de ADHD, iar pe de altă parte, pentru că dispozitivele de tot felul pare că au acaparat și au deturnat cu totul atenția copiilor noștri, diagnosticați într-un număr mai mare cu ADHD. Evident că gadget-urile și device-urile nu sunt o cauză pentru ADHD, dar ele acționează precum un „fertilizator“ pentru această condiție.

Cu un diagnostic în mână, ne-a fost mai puțin anevoios să navigăm prin provocările învățământului de masă, dar am și înțeles de ce a fost atât de greu să ajungem la el. Absența elementului de hiperkinetism („H“-ul din ADHD) a făcut ca problema Anei să treacă neobservată de cadrele didactice în anii mici de școală, când preocuparea principală a acestora era mai degrabă stăpânirea unei clase cu zeci de năzdrăvani. Mai apoi, lipsa de concentrare și atenție din timpul orelor a fost catalogată drept un soi de „melancolie“ și „visare“, specifice perioadei de pre-adolescență.

De altfel, după cum spune psihologa Andreea Enăchescu aici, „un copil cu deficit de atenție trece neobservat pentru că pare a fi cu capul în nori, lipsit de voință sau interes. Atunci când există un deficit de atenție la copil, apar și problemele de învățare. Acesta nu poate să selecteze, să analizeze, să înțeleagă și să memoreze informația. Și astfel, performanța sa nu va fi la nivelul potențialului său“.

Potrivit psihoterapeutei, un deficit de atenție devine problematic atunci când observăm la copilul nostru mai mult de cinci dintre următoarele simptome:

  • dificultatea de a fi atent mai mult de 15 minute într-o o activitate anume;
  • distragere frecventă din cauza unor condiții de mediu (un obiect care cade, o mașină care trece);
  • dificultate de a începe sau termina o sarcină;
  • tendința de evitare a activităților ce necesită un efort intelectual susținut;
  • impresia că, atunci când cineva i se adresează, copilul nu aude;
  • dificultatea de a reține instrucțiunile, chiar dacă au fost înțelese;
  • dificultatea de a se organiza;
  • pierderea obiectelor personale;
  • tendința de a fi antisocial;
  • tendința de a fi izolat (de a avea puțini prieteni).

Avantajele diagnosticului

Tot datorită acestui diagnostic am putut întocmai dosarul pe baza căruia Ana a obținut certificatul de orientare școlară, un certificat care îi „netezește“ cumva traseul prin anii de școală care au mai rămas. Pentru că, în funcție de severitatea condiției certificată prin evaluările psihologilor, elevii cu CES beneficiază de programă școlară modificată (dacă este cazul), de un sistem de evaluare la clasă adaptat nevoilor lor, de un profesor de sprijin, care se întâlnește cu ei o dată pe săptămână timp de o oră (pentru a le explica noțiuni mai greu de înțeles sau pentru a-i ajuta să depășească diverse dificultăți de învățare), și, nu în ultimul rând, de locuri speciale la liceu și de timp suplimentar la examenele de evaluare națională. Cei care au discalculie au dreptul să folosească un calculator la examene, iar cei cu dislexie pot fi însoțiți de un psiholog care să le citească cerințele.

Fiecare copil este unic și special

Poate că propoziția din intertitlu pare un truism. Dar pentru părintele unui copil cu CES ea are multe nuanțe. Multe dintre bornele de competență pe care copiii atipici le ating, în comparație cu cei tipici, au în spate mult efort, uneori deznădejde, alteori lacrimi și frustrare, atât din partea copilului, cât și din partea părintelui. Iar când spun „efort“ nu mă refer doar la tot procesul de eroare și încercare, pe care-l implică orice demers de învățare, uneori repetat de sute și chiar mii de ori, ci și, în unele cazuri, la investiții serioase de timp și bani, în ședințe de terapie, de tratamente și pregătire.

Cu siguranță, toți ne dorim tot ce este mai bun pentru copiii noștri. Să aibă parte de educație de calitate, să fie într-un mediu sigur, să evolueze și să se dezvolte. Uneori, ni se pare că acest mediu nu mai este atât de sigur, pentru că în colectiv există un „copil-problemă“. Doar că în spatele problemei, există alte și alte probleme pe care copilul și părintele său le au de gestionat și înfruntat zi de zi. Iar vorbele celorlalți, uneori rostite cu patos, alteori cu dezinvoltură, pot fi una dintre probleme. Una care stigmatizează și care doare în atât de multe feluri.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare