Au explodat diagnosticele de ADHD la nivel global: exagerare sau o mai bună conștientizare? Ce spune Gabor Maté
Prescripțiile pentru medicamente destinate tratării ADHD (sindromul de hiperactivitate cu deficit de atenție) au crescut cu 18% anual în Marea Britanie de la pandemie încoace, în Germania s-au înregistrat valori de aproape patru ori mai mari față de acum un deceniu, iar în China afecțiunea a devenit „o problemă de sănătate publică în creștere.”
Ministrul Sănătății din Marea Britanie, Wes Streeting, a dispus recent o revizuire clinică a tuturor diagnosticelor tulburărilor mintale, inclusiv ADHD și autism, pe fondul creșterii bruște a numărului de persoane care solicită beneficii medicale. Opiniile sunt împărțite. Unii vorbesc despre tendința de a transforma reacții firești în probleme medicale, iar alții cred că, în sfârșit, sunt recunoscute afecțiuni care existau și înainte, dar treceau neobservate.
Gabor Maté, medic și autor renumit, care a fost el însuși diagnosticat cu ADHD la vârsta de 50 de ani și ai cărui copii au ADHD, susține că ambele explicații trebuie luate în considerare, dar important de aflat e ce anume influențează negativ dezvoltarea copiilor.
Diagnosticele de ADHD se înmulțesc la nivel internațional
„Părea să explice multe dintre tiparele mele comportamentale, procesele de gândire, reacțiile emoționale copilărești, dependența mea de muncă și alte tendințe adictive, momentele de furie necontrolată și situațiile complet iraționale, conflictele din căsnicia mea și felurile contradictorii în care mă raportam la copiii mei. Explica, de asemenea, de ce mă loveam de tocurile ușilor, de ce îmi izbeam capul de rafturi, de ce scap obiecte sau trec pe lângă oameni fără să-I observ”, scrie Maté într-un articol publicat în The Guardian, referindu-se la diagnosticul primit.
Diagnosticul l-a ajutat, după cum mărturisește chiar el, să își ducă la capăt prima carte (Minți împrăștiate) după ce renunțase de mai multe ori la proiecte similare. Abia la maturitate a reușit să înțeleagă felul, uneori haotic, în care îi funcționa mintea.
Totuși, Maté atrage atenția că formularea „părea să explice” arată o limită a diagnosticului care, oricât de util ar fi ca descriere, eșuează ca explicație reală.
„Cutare are ADD (forma de ADHD fără hiperactivitate). De unde știm? Păi, tinde să fie neatent, mintea îi fuge în toate direcțiile, poate fi hiperactiv și manifestă un control slab al impulsurilor. De ce manifestă aceste trăsături? Pentru că are ADD. De unde știm că are ADD? Pentru că arată aceste tipare. Și așa ne învârtim în cerc”, observă medicul.
Consensul lipsește în privința aproape tuturor aspectelor legate de ADHD, cum ar fi natura afecțiunii, neurobiologia, originile, ba chiar, în anumite cercuri, și validitatea diagnosticului în sine. Și totuși, diagnosticele se înmulțesc la nivel internațional.
Creierul, un organ social modelat de mediu
Mulți privesc ADHD-ul ca pe o tulburare strict biologică, dictată în mare parte de genetică. Este prezentat uneori drept „cea mai ereditară” afecțiune mintală, comparație pe care Maté o consideră absurdă. În realitate, niciun studiu nu a identificat o genă sau un grup de gene care să determine neatenția, hiperactivitatea sau impulsivitatea. Genele pot crea o predispoziție, dar efectele lor depind întotdeauna de mediul în care trăiește copilul.
„Genele afectează cât de sensibil este cineva la mediu, iar mediul afectează cât de relevante pot fi diferențele genetice ale cuiva. Când mediul se schimbă, toate predicțiile sunt anulate”, a subliniat geneticianul R.C. Lewontin.
Chiar dacă moștenirea genetică are o contribuție, întrebarea rămâne aceeași. Ce elemente ale vieții contemporane perturbă dezvoltarea firească a copiilor?
Gabor Maté susține că explicația ține de legătura strânsă dintre experiențele sociale și cele personale, dintre psihic și neurobiologie.
„Creierul este un organ social, ale cărui circuite și biochimie sunt modelate de felul în care mediul, mai ales climatul emotional, acționează asupra materialului genetic. Interacțiunea dintre gene și experiențe modelează literalmente circuitele creierului în dezvoltare și depinde, în mod critic, de calitatea relațiilor dintre adult și copil, mai ales în primii ani de viață”, precizează autorul, citând o lucrare de referință a Center on the Developing Child de la Harvard.
Iar această interacțiune începe încă din perioada prenatală, în uter.
Stresul parental și efectele sale
Receptivitatea dintre părinte și copil depinde de stabilitatea vieții de zi cu zi. În prezent, multe familii au un program încărcat, venituri nesigure și sprijin redus din partea rudelor. Părinții gestionează singuri mare parte din responsabilități, iar timpul disponibil pentru interacțiuni calme cu copiii se fragmentază. Mediile digitale ocupă și ele o parte tot mai mare din atenția adulților.
„Cercetările au demonstrat că, atunci când sunt stresați, părinții sunt mai puțin răbdători și mai duri cu copiii lor. Stresul le afectează capacitatea de a fi calmi, receptivi și acordați”, a menționat Gabor Maté.
Copiii simt stresul părinților și reacționează cu propriile mecanisme de apărare. Unii devin agitați, alții se retrag și par „deconectați”, un mod de a face față unui context care îi copleșește. Acest comportament poate fi ușor interpretat ulterior ca simptom al unei tulburări de atenție, deși originea lui ține adesea de relația cu mediul, nu de o disfuncție internă.
La toate acestea se adaugă și influența mediilor digitale. Copiii petrec tot mai mult timp online, iar expunerea îndelungată la un flux continuu de stimuli afectează ritmul natural de învățare, capacitatea de a se concentra și modul în care se autoreglează emoțional.
O nouă tulburare asemănătoare cu ADHD
Cercetătorii au descoperit recent că nu toți copiii care par deconectați sau visători prezintă un profil al ADHD-ului clasic. Un studiu recent publicat în Journal of Attention Disorders, realizat de o echipă internațională coordonată de G. Leonard Burns de la Washington State University și Stephen P. Becker de la Cincinnati Children’s Hospital Medical Center, din SUA, în colaborare cu cercetători de la Universitatea din Insulele Baleare, a analizat datele puse la dispoziție de părinții a 5.525 de copii și adolescenți din Spania.
Rezultatele au scos la iveală existența unui sindrom numit „dezangajare cognitivă”, definit prin reverie persistentă, momente frecvente de confuzie și un ritm încetinit al gândirii. Acest profil apare independent de ADHD la aproximativ 2,5% dintre copii și 1,5% dintre adolescenți.
Copiii cu sindrom al dezangajării cognitive au un risc mai mare de anxietate, depresie și somatizare (exprimarea suferinței psihologice prin simptome fizice precum dureri de cap sau de burtă), dar performanțele lor școlare tind să fie mai bune decât ale copiilor cu ADHD. De asemenea, manifestă mai des probleme de somn, atât dificultăți de adormire, cât și somnolență diurnă.
În schimb, copiii cu ADHD, în special cei cu subtipul hiperactivitate-impulsivitate, se confruntă mai des cu comportamente impulsive și cu dificultăți școlare pronunțate. La nivel social, reacțiile colegilor diferă: respingerea activă este mai frecventă în cazul ADHD, în timp ce, în cazul dezangajării cognitive, predomină retragerea copilului, observată mai puțin de cei din jur.
Autorii subliniază limitele studiului, pentru că datele provin exclusiv de la părinți, iar designul nu permite analizarea evoluției în timp. Chiar și așa, separarea celor două profiluri poate ajuta la identificarea unor intervenții mai precise și la evitarea diagnosticărilor nediferențiate.
Ce ar fi de făcut?
Gabor Maté susține că soluțiile includ condiții mai bune pentru femeile însărcinate și pentru mamele care se adaptează la primele luni de viață ale copilului, acces la ajutor pentru părinții tineri și renunțarea la reflexul de a găsi vinovați atunci când apar dificultăți de atenție sau de reglare emoțională.
Nu în ultimul rând, subliniază medicul, specialiștii trebuie să înțeleagă că ajutorul oferit cu compasiune părinților pentru a-și gestiona tulburările emoționale și traumele nerezolvate este parte integrantă din asigurarea unui mediu propice dezvoltării copilului.
În privința costurilor, Maté spune că orice program dedicat susținerii familiilor ar presupune resurse, însă le consideră mici comparativ cu efectele pe termen lung ale problemelor de atenție, ale tensiunilor emoționale sau ale dificultăților de învățare care apar tot mai des.
