„Mintea mea nu vorbește și nu vede nimic!” Afantazia și anendofazia: superputerile celor care gândesc altfel
Mulți dintre noi aud o voce în minte care analizează, comentează sau retrăiește momentele zilei. Dar există și oameni care nu au deloc monolog interior și alții care nu pot vizualiza locuri sau obiecte cu ochii minții. Ce spun cercetările recente despre afantazie și anendofazie, două concepte noi care ne ajută să înțelegem mai bine modul în care funcționează creierul și conștiința umană?
O producătoare video din New York a mărturisit recent pentru agenția de presă AFP, citată de publicația france24.com, cât de uimită a fost când a realizat că unii oameni aud o voce în minte, și asta nu este doar o metaforă. Prietenii ei își vorbesc în minte, rudele la fel. Când a încercat să explice familiei că ea nu aude „această voce“, tatăl a suspectat-o că minte. Atunci May a ales să ceară sfatul mai multor psihologi.
Întrebată ce se petrece în mintea ei, May a răspuns: „Ei bine, stau aici, te ascult și apoi pur și simplu răspund automat. Și asta e tot. Nu așa funcționează pentru toată lumea?”
Ideea că unii oameni ar putea să nu experimenteze fenomenul monologului interior este atât de nouă, încât abia în 2024 unii specialiști au propus un nume clinic pentru absența lui: anendofazia (anendophasia – în limba engleză).
Tot mai mulți specialiștii recunosc acum că există persoane care trăiesc fără nicio voce interioară, precum May. Un astfel de exemplu este Hélène Lœvenbruck, o neurocercetătoare de top în domeniul vocii interioare din Franța, care a trebuit să-și schimbe opinia cu privire la existența unor persoane precum May. Inițial, Lœvenbruck considera că monologul interior e o parte importantă a vorbirii cu voce tare, servind ca o „simulare internă“. Dar munca lui Hurlburt – și descoperirea că unii oameni nu pot crea imagini mintale – i-au schimbat perspectiva.
Studiile privind vocea minții au deschis un întreg domeniu de cercetare. Unul dintre rezultate: în perioada 14-16 aprilie, Universitatea din Auckland-Australia a organizat pentru prima oară o conferință globală „The Mind’s Ear and Inner Voice conference“ (în română „Urechea minții și vocea interioară“) dedicată „sunetelor imaginate în minte“, cu accent pe condiția celor care nu pot auzi voci interioare sau nu pot imagina sunete.
Așadar, într-o primă etapă, știința modernă ne arată că există persoane perfect sănătoase care nu experimentează acest dialog mintal intern.
Absența vocii interioare: avantaje și dezavantaje
„Oamenii de știință sunt fascinați de modul în care creierul creează – sau nu creează – sunete imaginare, precum vocea interioară“, spune profesorul de psihologie Tony Lambert din Australia. „Însă pentru scriitori, muzicieni și poeți, acest fenomen poate fi o parte esențială a procesului creativ.“ Charles Dickens spunea că auzea vocile personajelor sale; la fel și Alice Walker.
Unii cititori își imaginează vocile personajelor în mintea lor. Însă, cum citesc persoanele care nu au un monolog interior? Cum scriu un articol dacă nu îl formulează prima dată în minte pentru a găsi cea mai bună exprimare? Cu siguranță, există avantaje și dezavantaje.
De exemplu, May crede că lipsa unei voci interioare este motivul pentru care nu a fost niciodată anxioasă. Mai mult, crede că lipsa monologului interior o ajută să mediteze cu mult mai multă ușurință decât cei care încearcă să nu își mai audă vocea interioară măcar pentru câteva minute în timpul momentelor de meditație.
Mai mult, May nu s-a stresat niciodată în legătură cu viitorul și are dificultăți în a-și aminti trecutul, ceea ce poate fi și un avantaj, dar și un mare dezavantaj. Loevenbruck a remarcat de altfel că persoanele cu anendofazie, precum și cele care suferă de afantazie (oameni care nu pot vedea imagini în minte) au amintiri autobiografice bizare față de toți ceilalți, și asta pentru că nu au o modalitate senzorială de a retrăi o amintire sau de a și-o imagina. Capacitatea noastră de a retrăi trecutul și de a simula viitorul depinde în mare măsură de reprezentarea mentală vizuală, care ne permite să construim reprezentări senzoriale complexe în absența stimulării senzoriale directe.
În 2022, psihologul Rebecca Keogh și colegii săi au realizat un studiu în care au evaluat persoane cu afantazie folosind o versiune adaptată a Interviului Autobiografic. Participanții care suferă de afantazie au oferit semnificativ mai puține detalii episodice decât grupul de control, atât când și-au amintit evenimente din trecut, cât și când au imaginat întâmplări viitoare. Diferențele au fost cele mai evidente în cazul scenariilor noi, proiectate în viitor. Studiul oferă primele dovezi sistematice, bazate pe date obiective și subiective combinate, că afantazia afectează capacitatea de a retrăi amintirile și de a anticipa viitorul.
May se gândește adesea dacă nu cumva sunt experiențe pe care le-ar putea pierde din cauza absenței unei voci interioare, dar subliniază că acest lucru nu o face incapabilă să gândească: „Nu sunt moartă pe dinăuntru. Știu lucruri și simt lucruri”, a spus ea. May își propune să realizeze un documentar despre această experiență unică.
Kirsten Carlson este o altă persoană care nu are monolog interior. „De când am aflat că există așa ceva, am încercat să gândesc în interior, dar m-am trezit spunând acele gânduri cu voce tare”, a povestit ea. Despre experiența ei poți afla mai multe din interviul de mai jos (video în limba engleză):
Afantazie: când mintea nu poate vedea
Așa cum am menționat, lipsa monologului interior este adesea asociată cu afantazia, cele două fenomene implicând circuite neuronale care se suprapun. Altfel spus, pe lângă cei care nu își aud vocea interioară, există și oameni care nu pot crea imagini mentale. Pentru ei, expresii precum „un soare roșiatic care apune în mare” sau „un pom înflorit pe marginea drumului” rămân simple cuvinte, fără nicio reprezentare vizuală în minte.
Fenomenul, cunoscut și ca „lipsa ochiului minții“, descrie incapacitatea de a crea imagini vizuale în minte. Pentru mulți dintre noi, vizualizarea este modalitatea principală de a procesa informații, însă pentru persoanele cu afantazie, lumea mentală funcționează fundamental diferit. Important de menționat: faptul că nu își pot imagina vizual obiecte sau scene nu înseamnă că le lipsește imaginația — ci doar că aceasta se manifestă într-o altă formă.
Iar în unele meserii, precum cea de arhitect, cei cu afantazie își dezvoltă metode și strategii alternative de a gândi spațiul, cum ar fi machetele fizice și diferite programe de software care îi ajută. Cum e cazul arhitectei Sarah, care a mărturisit că incapacitatea de a vizualiza o face mai metodică și mai precisă.
Sarah a descoperit în timpul terapiei că nu își poate construi reprezentări mentale: „Terapeuta mea m-a rugat să închid ochii și să-mi imaginez un loc sigur. Am stat acolo, ceea ce mi s-a părut o eternitate, încercând să-i explic că, deși înțeleg conceptul de a crea imaginea unui loc cald și protector, nu pot, de fapt, să văd unul. A crezut că opun rezistență terapiei. Atunci mi-am dat seama că sunt diferită de majoritatea oamenilor.“
Deși prima documentare a acestui fenomen datează din 1880, când Francis Galton a identificat persoane care nu puteau crea imagini mintale, termenul „afantazie“ și recunoașterea științifică oficială au apărut abia în 2020, în urma publicării unui studiu în revista științifică Cortex. Cercetătorii au identificat două variante distincte ale condiției: forma congenitală, prezentă de la naștere, și cea dobândită, care apare în urma unor traume sau accidente cerebrale.
„Vocea din cap“ versus „aud voci“
Este important să subliniem și diferența fundamentală dintre fenomenul monologului interior și halucinațiile auditive experimentate de persoanele cu tulburări precum schizofrenia, distincție confirmată recent de specialiștii în sănătatea mintală.
Un studiu realizat în 2024 la New York University Shanghai a identificat mecanismul neurologic din spatele acestei diferențe. Cercetătorii au descoperit că persoanele cu schizofrenie care aud voci suferă de o disfuncție a „semnalului de descărcare corolară” – un mecanism cerebral esențial care, în mod normal, suprimă monologul interior înainte de a rosti cuvinte. Când acest sistem nu funcționează corect, granița dintre gândurile proprii și percepțiile din exterior se estompează.
Pe de altă parte, ceea ce filosofii numesc „vocea sinelui“ este văzută ca o manifestare a conștiinței de sine. În articolul „A Penny for Your Thoughts“ (în română „Un bănuț pentru gândurile tale“), care analizează multiple teorii despre monologul interior, autorii arată că această capacitate începe să se dezvolte în jurul vârstei de 7 ani, ca parte a procesului normal de maturizare cognitivă. Psihologul rus Lev Vygotsky a fost printre primii care au susținut că monologul interior ia naștere prin internalizarea dialogurilor sociale: copiii preiau limbajul folosit inițial pentru a-i ghida pe ceilalți și îl transformă într-un instrument pentru autoreglare.
De câte tipuri poate fi monologul interior
Monologul interior este mult mai complex și mai variat decât s-a crezut inițial. Există multiple tipologii ale acestui fenomen.
„Structura dialogului mintal variază dramatic de la o persoană la alta și chiar în cadrul experienței aceleiași persoane“, explică dr. Fernyhough într-unul dintre articolele sale științifice din 2023. „Uneori avem simple gânduri directive – «Trebuie să cumpăr lapte» – alteori găzduim dezbateri complexe între perspective contradictorii.“
Mai mult, cercetători din Franța, SUA și Spania au coordonat o serie de studii, unele dintre ele utilizând neuroimagistica, care au demonstrat pe de o parte complexitatea monologului interior, pe de altă parte activarea diferită a creierului în funcție de această complexitate. Pe scurt, aceștia au descoperit că:
- Monologul interior poate avea o structură complexă – de la simple instrucțiuni personale până la dialoguri elaborate între perspective multiple.
- Construcțiile verbale pot varia de la cuvinte izolate la paragrafe elaborate.
- Limbajul interior se construiește pe două sisteme distincte: unul voluntar, controlat și unul sponan care generează conținut aparent independent de intenția conștientă.
Persoanele bilingve pot schimba în mintea lor limbile, unii dintre noi își construiesc narațiuni doar vizual, alții combină elemente auditive cu reprezentări vizuale.
Neuroimagistica modernă confirmă ceea ce investigațiile fenomenologice sugerau de mult timp – vorbirea interioară nu este un fenomen unitar, ci o constelație de procese distincte din punct de vedere neurologic, spune neuropsihologul Russell Hurlburt, în cartea sa „Describing Inner Experience? Proponent Meets Skeptic“.
Monologul interior, 20% din experiența psihică
Totuși, deși majoritatea oamenilor presupun că vocea lor interioară „vorbește tot timpul“, de fapt, ea reprezintă cam 20%-25% din lumea noastră interioară.
Trăim cu convingerea că dialogul permanent din capul nostru reprezintă esența gândirii umane. În realitate, specialiștii dezvăluie că vocea interioară constituie doar vârful aisbergului într-un ocean mult mai profund al vieții care se petrece în minte. Mintea noastră operează printr-un repertoriu impresionant de experiențe: de la imagini vizuale intense care ne traversează conștiința ca un film interior, la fenomenul fascinant al „gândirii nesimbolizate“ – idei pure care există fără cuvinte sau reprezentări concrete. Mai mult, psihologii au identificat și rolul crucial al sentimentelor și al conștientizării senzoriale în arhitectura experienței noastre interioare. Așadar, dialogul mintal pe care mulți îl consideră omniprezent reprezintă, de fapt, doar o parte dintre numeroasele fenomene ale unei vieții psihice bogate, chiar dacă conștientizăm sau nu cât este de bogată.
De exemplu, pentru a studia varietatea fenomenelor interioare, Hurlburt a realizat cercetări în care participanților li se declanșa un semnal sonor în timp ce citeau „Metamorfoza“ de Franz Kafka și li se cerea să descrie ce aveau în minte. În loc să rostească cuvintele în vocea lor interioară, ei creau de fapt imagini vizuale – „propriul lor videoclip“ – al cărții.
Un alt exemplu, Giordon Stark, un fizician din SUA, născut surd, experimentează o combinație între vorbirea interioară și imagini vizuale. „Nu mă gândesc la cuvântul «pat», ci mai degrabă vizualizez ideea capului meu atingând perna“, ceea ce este similar cu gestul în limbajul semnelor pentru acest cuvânt, a declarat el pentru agenția de presă AFP.
În concluzie, în așteptarea unor cercetări mai ample, comunitatea științifică se bazează pe mărturiile persoanelor fără monolog interior sau cu afantazie, și pe puținele studii de caz disponibile, pentru a înțelege și mai bine ce se întâmplă în creierul lor, dar și ce strategii alternative dezvoltă aceste persoane pentru a naviga prin lume fără sunete sau imagini mintale.
