„Dependența de durere”: de ce ne place să suferim și ce putem face diferit

Presupunem că oamenii caută plăcerea și încearcă să evite durerea. Totuși, lucrurile nu sunt întotdeauna astfel. Uneori, suntem dependenți de durere.

„Când îmi e puțin mai bine, parcă ceva nu e bine, parcă… vreau să mă simt rău, parcă vreau să mă simt mizerabil. Cred că îmi place durerea, suferința”, mi-a spus mai demult un tânăr cu care mă întâlneam în cabinet pentru gestionarea adicției de substanțe. Ajunsese în punctul în care mai consuma doar marijuana și numai ocazional, dar ceva nu îi convenea. Îi era dor de momentele în care se simțea la pământ.

Într-adevăr, principiul de bază al hedonismului, și anume tendința oamenilor de a urmări plăcerea și de a evita durerea, este unul pe care se bazează multe teorii din psihologie. Totuși, nu e mereu așa. Iar exemplul cel mai ușor de dat este legat de filmele horror. Ne place să ne uităm la ele, deși ne fac să ne simțim rău. Există și studii pe această temă, studii care spun că ne place să ne simțim rău, cel puțin când vine vorba de urmărit filme. Unii oameni nu numai că reușesc să experimenteze emoții plăcute și neplăcute în același timp, dar le place inclusiv să fie speriați.

Așadar, dacă ai tendința să-ți canalizezi atenția pe trăiri emoționale negative – furie, tristețe, supărare, disperare, rușine, vinovăție, îngrijorare – și continui să faci aceleași lucruri, deși ai observat deja că nu-ți fac bine – adică nu (mai) sunt funcționale pentru tine – dar nu te poți opri, s-ar putea să fii „dependent de durere”.

Persistența negativă – adică tendința de a păstra un comportament, o emoție sau un gând negativ, chiar și atunci când îți face rău – poate să fie utilă în doze mici, de exemplu când vorbim despre acel „stai cu emoțiile tale ca să te înțelegi mai bine” pe care bat moneda cam toți psihologii, dar, când acest lucru nu mai este eficient și ar trebui stopat, însă tu nu te poți opri, s-ar putea să ajungi la un soi de „dependență de durere”.

Și-atunci, e posibil să te întrebi „sunt aceste emoții atât de seducătoare încât să nu vreau, de fapt, să scap de ele?” și „cât de defect pot să fiu încât să vreau să mă simt rău?”. Ei bine, am o veste pentru tine. Nu ești singur. Nici singurul.

Atenție, dependența de durere nu este un diagnostic clinic, dar e un fenomen psihologic pe care îl putem lua în considerare ca să ne înțelegem mai bine acțiunile și să schimbăm ceva.

Dependența de durere emoțională: când suferința devine familiară

Paradoxal, unele persoane se simt atrase, mai mult sau mai puțin inconștient, de propria suferință emoțională. Aș fi tentată să spun că noi toți găsim, măcar uneori, plăcere în suferință. Dar mă feresc totuși să generalizez. Această „preferință” pentru durere ne face să rămânem în relații dăunătoare (le spunem „toxice”), să retrăim aproape compulsiv unele amintiri care ne fac să simțim durere sau să ne autosabotăm, făcând alegeri despre care știm că nu ne aduc binele.

Dependența de durere nu este un diagnostic medical, dar e un fenomen psihologic real, cu care ne întâlnim frecvent. Nu prea îl observăm la noi, dar îl vedem foarte clar la alții. „Nu înțeleg de ce rămâne cu el/ea deși e clar că îi face rău și lucrurile nu vor deveni mai bune” sau „E evident că o să-și distrugă viața dacă va continua tot așa cu adicția”, spunem despre „ceilalți”. Însă, când vine vorba despre noi, găsim tot felul de explicații care să justifice alegerea nepotrivită, dureroasă.

Fixarea pe suferință poate să aibă mai multe cauze și poate fi, culmea!, o formă de control. Dacă nu știu să trăiesc altfel decât în acest mod, în care simt tristețe, simt abandon și simt că nu sunt bun, e posibil să-mi fie extrem de greu să încerc alte moduri de a trăi, așa că, orice șanse aș avea, aleg să mă simt tot astfel. Durerea e ceva familiar. Ceva fără de care nu știu cum să fiu în lume.

Altfel spus, dacă în copilărie sau adolescență am trăit în durere – traume, abuz, conflicte, neglijare emoțională sau instabilitate – voi ajunge să cred că pur și simplu așa e viața, cu suferință. Și, dacă nu mai simt această suferință, încep să cred că ceva nu e bine și să o caut. În plus, suferința e foarte normalizată și în artă, în filme sau literatură, unde, dacă iubești, neapărat trebuie să și suferi.

Dincolo de faptul că uneori durerea ne este familiară, studiile arată că, în mod contraintuitiv, expunerea voluntară la durere fizică sau emoțională poate să crească nivelul de dopamină, adică activează sistemul de recompensă, tocmai pentru a contracara suferința. Deci, cumva, ne simțim mai bine pentru că suferim. Iar creierul devine „dependent” de intensitate, nu de bunăstare.

Dependeța de durere e complexă. Unii oameni intră puternic în rolul de victime, iar alții consideră că numai dacă suferă contează pentru ceilalți, construindu-și o identitate în jurul suferinței („eu sunt cel/cea care suferă și asta e povestea mea”). Alții cred că nu există un alt fel de a trăi decât nefericit și trist, așa că nici măcar nu mai încearcă – este conceptul lui Martin Seligman numit neputința învățată (learned helplessness), care e definit ca o stare în care o persoană ajunge să creadă că nu are control asupra situațiilor negative din viața ei, chiar și atunci când ar putea să facă ceva ca să le schimbe. Iar alții, care au probleme legate de stima de sine, consideră că nici n-ar merita să fie fericiți și, deci se autosabotează („Nu merit mai bine”, „Oamenii mă părăsesc”, „Fericirea nu e pentru mine”).

Și totuși, cum se manifestă dependența de durere emoțională?

• Căutarea inconștientă de relații instabile sau dureroase,
• Gânduri ruminative de retrăire constantă a unui trecut dureros (doliu, despărțire, greșeli din trecut, momente rușinoase),
• Refuzul stărilor de liniște sau plictiseală („ceva e în neregulă dacă e liniște”, „relația asta nu e bună pentru că nu avem conflicte intense și dramatice”),
• Confundarea intensității cu iubirea („dacă nu doare, nu e pe bune”),
• Autosabotaj atunci când lucrurile merg bine (părăsesc pe cineva dacă relația e prea liniștită, consum alcool ca să îndepărtez persoana de lângă mine, lipsesc în mod repetat de la serviciu când pare că cei din echipă sunt mulțumiți de mine etc).

Prin urmare, pentru unii oameni, suferința nu este doar o experiență pasivă, ci activă. Pentru că e familiară și confortabilă, este căutată în mod activ, chiar dacă inconștient.

Dependența de durere fizică: când se ajunge la self-harm în diferite grade

Sunt însă și situații când, pentru unii oameni, durerea emoțională nu mai este suficientă. Acel „familiar” nu mai este destul sau devine prea dureros, așa că, pentru a calma sau regla intensitatea emoțiilor dureroase, unii oameni caută un alt mod de a-și face rău, de a suferi. Un mod indirect de autovătămare se referă la adicții – mâncat, substanțe, medicamente, gambling etc – iar altul, direct, se referă la autovătămarea fizică (self-harm). Ambele reprezintă o relație abuzivă cu sinele.

În adicție, substanțele sau comportamentele adictive devin o modalitate prin care trăiești în durere fără să o simți direct. Chiar dacă inițial începe cu un consum care are rolul de a te scăpa de o durere emoțională („beau ca să nu mai simt”, „fumez iarbă ca să mă relaxez, pentru că de obicei sunt anxios”), cu timpul, odată cu instalarea adicției, apar vinovăția, rușinea, izolarea, iar relațiile personale și profesionale sunt afectate, așa că durerea, în loc să scadă, crește. Și, pentru a o acoperi și pe aceasta, persoana recurge din nou la substanță/comportament, așa că trăiește cicluri repetitive de durere.

Una din cele mai înspăimântătoare dependențe de durere este însă cea de durerea fizică. Nu vorbim aici de practicile BDSM, unde durerea (care nu este prezentă neapărat) este consensuală, controlată și asociată cu plăcerea sau intimitatea, ci vorbim despre self-harm, care se referă de obicei la tăieturi sau arsuri la nivelul corpului, pe care o persoană și le face din cauza unor suferințe psihice profunde. Cei care apelează la self-harm își produc o eliberare de moment, pentru că se produce o creștere a nivelului de dopamină, dar cu daune pe termen lung nu numai fizic, ci și psihic.

O analiză publicată în 2024 arată că aproximativ 17% dintre oameni se vor autovătăma la un moment dat în viață, iar adolescenții prezintă cel mai mare risc. Vârsta medie la care are loc primul episod de self-harm este 13 ani. Comportamentele de autovătămare apar destul de des împreună cu sau sunt urmate de tulburări de alimentație și abuz de substanțe. „Cred că doar am schimbat un drog cu altul”, îmi spunea în urmă cu ceva timp o adolescentă care renunțase la tăieturi și începuse să consume substanțe.

Autovătămarea poate să dea dependență și poate fi repetată ani la rând, iar în cele mai grave cazuri poate duce la suicid, chiar dacă nu aceasta este intenția persoanei. Chiar dacă autovătămarea nu este în sine un diagnostic psihiatric, e important ca sănătatea mintală a persoanei să fie evaluată de specialiști, pentru că poate fi un simptom pentru o tulburare psihică sau de comportament.

Și în ceea ce privește dependența de durere fizică, oamenii își fac rău din mai multe motive: ca să se pedepsească, ca să dețină controlul, ca să simtă pur și simplu ceva. Oamenii nu vor să își facă rău, dar în realitate își fac.

E regretabil, dar atunci când o persoană e în suferință de obicei nu reușește să fie blândă cu ea și să ia decizii sănătoase, ci dimpotrivă. Când ne simțim rău, în loc să ieșim la o plimbare, stăm în casă și bem alcool. Când primim o veste proastă, ne alinăm suferința cu un exces de mâncare. Când ceva ne sperie, putem ajunge să ne rănim. Dar toate acestea nu opresc suferința, ba dimpotrivă: o prelungesc și o accentuează. Și, deseori, provoacă suferință și celor din jur.

De ce e bine să gestionezi dependența de durere și să cauți alte mecanisme de coping

Chiar dacă ți se pare că lucrurile nu pot fi mai bune și că o să suferi mereu, nu e așa. Lucrurile pot fi mai bune. Pot fi mai bune decât în relația de cuplu conflictuală și dramatică. Pot fi mai bune decât într-o relație abuzivă mamă-fiică. Pot fi mai bune decât atunci când alegi să stai în casă, nefăcând nimic, pentru că „oricum nu are sens și nu am cum să schimb ceva”. Pot fi mai bune decât când te mistuie adicția. Pot fi mai bune decât în clipa în care te gândești să-ți faci rău.

Chiar dacă durerea emoțională îți este familiară, chiar dacă te-ai obișnuit să amorțești durerea cu o adicție sau dacă eliberarea de dopamină te face să te simți mai bine pe moment, dependența de durere înseamnă să rămâi blocat în suferință, ceea ce îți limitează profund viața emoțională și relațională.

Există cel puțin cinci motive pentru care merită să ieși din acest cerc vicios:

1. Durerea cronică modelează negativ creierul. Traumele repetate și suferința emoțională nerezolvată mențin creierul într-o stare constantă de alertă sau blocaj, ceea ce îți poate afecta concentrarea, somnul și capacitatea de a simți plăcere, iar pe termen lung afectează și memoria. Când ieși din acest tipar de preferință a durerii, creierul tău învață că există și o viață trăită în siguranță, nu numai supraviețuirea.
2. Relațiile tale au de suferit. Când te identifici cu durerea, ai tendința de a intra în relații instabile sau chiar abuzive. Relațiile pot fi construite pe siguranță și respect, nu numai pe teamă și confuzie.
3. Stagnezi. Fixarea pe durere întărește erori de gândire de tipul „nu merit mai bine”, „nu are rost”, „nu pot să fiu bine”, iar aceste credințe te pun într-o poziție de pasivitate și ajungi să stagnezi sau chiar să involuezi pe plan personal, profesional, social și chiar în ceea ce privește sănătatea.
4. Liniștea nu e pericol, e libertate. Facem asocieri greșite. Avem impresia că liniștea înseamnă plictiseală și că libertatea înseamnă că pot să fac orice, inclusiv să-mi fac rău. În realitate, libertatea vine când pot să iau decizii sănătoase pentru mine și când mă pot opri din a-mi face rău. Liniștea este imposibilă în prezența durerii.
5. Viața înseamnă mai mult decât să „îndur”. Viața nu trebuie să fie un chin și nu înseamnă să fii mereu la limită, psihic sau fizic. Trăim durere în viață, dar ea poate să fie episodică, nu continuă. Și dincolo de ea există viața bună.

Dependența de durere este un mecanism de coping (adică o strategie conștientă sau inconștientă pe care o folosim pentru a face față unor dificultăți), dar de multe ori el este nesănătos (dezadaptativ). Există însă și mecanisme de coping sănătoase.

Cum să faci asta

Dependența de durere poate fi gestionată. În cazul durerii emoționale, lucrurile pot fi îmbunătățite considerabil. Iată ce poți să faci, pentru început:

• Recunoaște tiparul. Întreabă-te ce te face să te simți mai confortabil în suferință decât în liniște și cum te autosabotezi atunci când lucrurile încep să meargă bine. Încearcă să devii conștient de comportamentul sau modul tău de gândire care te împiedică să fii bine. Cât timp nu devii conștient de problemă nu poți schimba nimic.
• Separă durerea de identitatea ta. Da, poate că durerea a fost parte din trecutul tău, dar nu este cine ești, nu este identitatea ta, nu este ceea ce te definește. Adu-ți aminte de asta cât mai des și repetă-ți în minte până când capătă un sens emoțional, nu doar rațional.
• Creează momente de micro-siguranță. Dacă ești obișnuit să fii mereu într-un pericol emoțional (abandonat, ignorat, jignit, învinovățit), liniștea ți se pare ciudată. Încearcă să construiești mici momente în care să stai în liniște și pace. Asta poate să însemne 5 minute de liniște dimineața la cafea sau o conversație cu o persoană despre care știi că te relaxează. Adunate și înmulțite, aceste micro-momente de liniște te vor ajuta, treptat, să vezi că lipsa durerii și a conflictelor nu e periculoasă.
• Construiește plăcere sănătoasă. Liniștea nu înseamnă întotdeauna plăcere, dar avem nevoie și de plăceri în viață. Când te gândești să-ți faci o plăcere, încearcă să alegi lucruri care îți fac bine și nu te rănesc ulterior. De exemplu, să mănânc compulsiv îmi poate face bine pe moment, dar după ce fac asta mă simt vinovat. Plăcerile sănătoase, cum ar fi o plimbare, să modelezi în lut, să vezi o piesă de teatru, să te conectezi cu cineva drag, să ieși în natură, nu numai că îți aduc o plăcere de moment, dar te și „programează” ca, în viitor, să cauți bucuria, nu durerea.
• Rămâi consecvent. Schimbarea nu se produce peste noapte și, din păcate, mulți oameni renunță și se întorc la tiparele negative de gândire și de comportament. Dar gândurile și comportamentele bune trebuie repetate și întărite pe termen lung.
• Cere ajutor. Foarte multe persoane care suferă pe plan psihic sau emoțional nu caută niciodată ajutor. Din păcate. „E doar o etapă”, „mă descurc singur”, „nu e o mare dramă”, „toată lumea suferă” sunt câteva dintre lucrurile pe care ni le spunem ca să rămânem în zona de confort a durerii. Apelează la prietenii care sunt o bună resursă pentru tine (iar asta nu înseamnă că te ajută să rămâi în starea de victimă sau autoagresor) și, dacă nu e suficient, cere ajutor de specialitate de la un psiholog sau psihoterapeut.

Când vine vorba de comportamente din sfera adicțiilor sau autovătămării, lucrurile pot fi ceva mai complicate. Toate cele de mai sus rămân valabile, însă în acest caz e mai probabil să ai nevoie de ajutor de la specialiști în sănătate mintală, inclusiv de la un psihiatru.

Dacă te confrunți cu o adicție sau cu diferite comportamente de self-harm, iată ce poți face:

• Decide în fiecare zi. Primul lucru – și cred că cel mai important – este să decizi că vrei să te oprești din a-ți face rău. Lucrurile nu sunt însă atât de simple și nu se opresc la o decizie. Nu înseamnă că, dacă ai decis, gata!, s-a și rezolvat. E nevoie să decizi în mod repetat, poate chiar în fiecare zi, că „azi” nu o să-ți faci rău și că, în schimb, o să fii bun și blând cu tine.
• Conștientizează. Cum în cazul dependenței de durere emoțională e important să îți dai seama care e tiparul, la fel și aici. Lucrează la a conștientiza de ce îți faci răul pe care ți-l faci, indiferent că e vorba de consum de substanțe sau că îți agresezi corpul. Chiar dacă primul răspuns este „nu știu de ce fac asta”, alocă timp în care să reflectezi la acțiunile tale și la ce anume te face să decizi să îți faci rău. Dă-ți seama ce declanșează cel mai des aceste comportamente (trigger-ii) și, ca să îi ai cât mai clar în minte, scrie-i într-un jurnal. Dacă îți e greu să-i găsești, vorbește cu un prieten (dar unul care te susține pe tine, nu comportamentul dăunător).
• Amână. În mod realist, nu o să-ți iasă din prima să renunți la comportamentul dăunător. Începe prin a-l amâna 10-15 minute, după care crește progresiv timpul de amânare. În acest timp, distrage-ți atenția cu o plimbare, un desen animat, o discuție cu un prieten. E posibil ca impulsul să scadă și să nu mai vrei să faci ceva ce-ți face rău. În cazul comportamentelor de self-harm, alege să faci ceva similar cu autovătămarea, dar care să fie cu efecte temporare (așa cum e și durerea, de fapt): ține un cub de gheață în mână, lovește cu pumnii într-o pernă, mănâncă ceva extrem de picant.
• Privește în viitor. Încearcă să te poziționezi într-un peisaj mai amplu și mai benefic, pentru că lucrurile nu sunt aproape niciodată atât de rele pe cât par în unele momente. Chiar dacă pare că totul merge rău „acum”, în urmă cu câteva momente nu era chiar atât de rău și știi că și peste alte câteva momente (ok, poate fi vorba și de ore, zile) lucrurile vor fi din nou mai bune. Emoțiile sunt trecătoare și la fel e și durerea emoțională. Nu uita asta.
• Compasiune, respirație, grijă de sine. În general, nimeni nu e atât de agresiv cu tine cum ești tu. Când îți e rău, încearcă să fii bun și blând cu tine, în loc să-ți faci și mai mult rău. Apelează la o tehnică de respirație. De obicei, o expirație puțin mai lungă decât inspirația reduce anxietatea și te calmează. Fă-ți timp pentru grija de sine și organizează-te. Mănâncă echilibrat, dormi, fă-ți timp pentru igienă, pentru felul în care arăți și pentru hobby-uri. Nu trebuie să aștepți să te simți rău ca să acționezi. Acționează în avans, în momentele în care nu ești la pământ, ca să îți crești bunăstarea și să nu mai ajungi acolo.
• Ai grijă cum alegi oamenii. Înconjoară-te de oameni cărora le pasă de tine cu adevărat și care sunt pozitivi. Când stai în jurul unor oameni care au ei înșiși comportamente dăunătoare sau care te fac să te simți rău nu ai cum să te simți bine. Din păcate, multe prietenii sunt bazate pe comportamente nocive și fac dificilă recuperarea.
• Celebrează. Stabilește-ți obiective realiste și celebrează fiecare pas mic pe care îl obții, pentru că înseamnă un progres. Recompensează-te cu ceva benefic la anumite intervale de timp: o săptămână, apoi o lună etc.
• Lucrează cu un specialist în sănătate mintală, indiferent care e suferința ta psihică sau emoțională. Dacă ești în punctul în care îți dai seama că îți faci rău și îți e dificil să ieși de unul singur din cercul vicios, ai nevoie de ajutor. Un psiholog, psihoterapeut și uneori un psihiatru sunt cei care te pot ajuta. Cu psihologul și psihoterapeutul poți să explorezi de ce îți faci asta și care sunt mecanismele psihologice mai profunde care te-au adus aici, fără să te simți judecat. Tot cu ei poți să găsești metode mai adaptative prin care să-ți gestionezi problema de fond. Psihiatrul este cel care stabilește dacă nu cumva suferi și de o tulburare psihică sau de personalitate și îți poate prescrie un tratament medicamentos care să te echilibreze chimic, urmând să cauți alte soluții tot prin psihoterapie.

Să decizi să renunți la dependența de durere nu înseamnă să îți negi trecutul sau să negi suferința reală. Dar înseamnă să fii dispus să renunți la o poveste identitară dureroasă, iar acest lucru în sine poate să declanșeze anxietate și nesiguranță. Totuși, există o viață dincolo de durere, una care nu presupune să îți faci rău ca să te simți iubit, important sau pur și simplu ca să simți ceva.

E o alegere cere curaj și perseverență, dar, când pornești pe acest drum, al sănătății mintale, de la un punct încolo vei putea să simți cum e să dai jos de pe tine o haină foarte grea, pe care ai purtat-o prea mult timp, indiferent de anotimp.