Mulți adulți trăiesc dezamăgirea de a nu fi ajuns în viață acolo unde s-ar fi văzut, de a nu-și fi mulțumit propriii părinți, de a nu avea acces la o viață, cel puțin imaginar, considerată mai bună, mai satisfăcătoare, mai fericită. Adevărul este că nu știm cum am fi fost „altfel” pentru că nu primim un rezumat al acelei versiuni a noastre, iar tot ce ne este inaccesibili, adesea, este mai bun – cel puțin în fantezia noastră. Cum ajunge această proiecție să devină povara copilului și ce efecte au iubirea, aprecierea și validarea condiționate?
Îmi cunosc copilul sau trăiesc cu o proiecție a lui?
Aș spune că, la aproape 50 de ani, mă cunosc destul de bine și îmi știu istoricul de viață, precum și influențele, atât pozitive, cât și negative, pe care le-a avut familia asupra mea. Recent, cum în familie avem un adolescent în pragul intrării la liceu, mi-am amintit că la vârsta aceea, nici nu știam că există un alt liceu decât cel ales de mama, cel urmat de ea, cel mai bun din orașul în care trăiam. Nu îmi amintesc presiunea pusă de ea, dar mama avea un stil tranșant de a comunica, uneori din priviri. Știai că nu există alternative, iar părerea ta nu este cerută.
Acum, după atâția ani, constat că nu am avut un cuvânt de spus și, mai grav, nici prin minte nu îmi trecea că poate aș avea. Da, am urmat cel mai bun liceu din oraș, un profil care nu mi s-a potrivit, cu un viitor pe care nu l-am ales ulterior. Trebuia să fiu un copil bun la învățătură, performant, să ajung unde era așteptat din partea mea. Rezultatul? Un stres major la orice examen am avut de dat de-a lungul vieții, chiar și mult timp după ce mama nu a mai întrebat cum mă descurc.
Trăim adesea alături de proiecțiile noastre despre copiii pe care îi avem. Le construim șabloane în care „trebuie” să se potrivească pentru a trăi alături de noi. Îi învățăm că este necesar „în viață” să fie așa cum le spunem noi. Îi învățăm, totodată, că sunt insuficienți dacă nu se potrivesc în șablon, că suntem nemulțumiți de ei, că este o rușine să fie altfel decât li se cere. Apoi, în fața unor copii emotivi, speriați, care clachează sub stres, ne dezicem de empatie sau compasiune, fiind dezamăgiți de ei.
Este adevărat că suntem stresați, iar creșterea unui copil este printre cele mai dificile sarcini pe care le avem. Dar de câte ori am fost curioși să ne descoperim copilul, să îl cunoaștem cu adevărat, să îl sprijinim autentic cu ceea ce are nevoie, să îi fim alături în dezvoltarea resurselor proprii și o prezență cu iubire necondiționată? Valoarea copilului nu stă în rezultatele la învățătură. Știm asta?
Marii îndreptățiți
Ascultam discursul unui tată, prompt în a-și certa și judeca fiica după un examen eșuat. Un examen în care blocajul de a nu ști să răspundă la un subiect a dus la retragere și renunțare. Emoțional, copilul era în suferință. Iar părintele a adăugat și mai multă. Părintele respectiv este descris ca trăind o iluzie grandomană a propriilor capacități, fiind, cel mult, mediocru atât academic, cât și sufletește. Doar că un copil nu vede aceste lucruri, el vede o autoritate de la care așteaptă prețuire și iubire, un evaluator suprem, un ego pus pe un piedestal intangibil, prin comparație cu care eșecul nu mai este despre un examen, ci despre sine.
Și dacă am fi vorbit despre o autoritate academică, furia despre eșecul propriului copil, este despre „imaginea” noastră, a părinților. Despre acel etern „mă faci de râs”. Adesea plasăm asupra copiilor obligația de a reuși acolo unde noi nu am reușit. De parcă brusc ne crește valoarea personală prin meritele unui copil.
Câți dintre noi reușim să rămânem sprijin pentru un copil într-un moment de impas? Câți putem să stăm lângă durerea și nefericirea lui și să îl încurajăm că oricâte examene am rata, important este că vom avea șansa să le mai dăm o dată? Că viața nu se oprește după un examen? Că uneori, un examen ratat poate fi o lecție învățată sau chiar o oportunitate la care nu ne-am fi gândit înainte.
Știu generații întregi de copii care au absolvit facultatea acceptată de propria familie, doar pentru a avea mai târziu în viață curajul de a alege pentru sine un alt drum. Uităm că suntem ghizi pentru copiii noștri și ne transformăm în dictatori ai unor vieți care nu ne aparțin. Iar aici pun accentul pe a fi „ghizi”, întrucât echilibrarea acestor „îndreptățiri” nu înseamnă retragere, neglijare, a lăsa copilul în derivă, într-o libertate prost înțeleasă de a face „cum vrea/cum crede el”. Copiii au nevoie de reziliență, de adaptare la stres și tolerarea atât a frustrărilor cât și a incertitudinilor. Aici intervine ghidul.
Reziliență și adaptare: Cum fac cei care pică mereu în picioare?
Citește articolul„Să reușești mai multe decât am reușit eu”
Temperamentul unui copil este important. În cartea „Orhideea și păpădia”, Dr. W. Thomas Boyce vorbește despre copii crescuți în aceeași familie, cu nevoi de dezvoltare diferite. Copii cu o reziliență naturală care ajung să depășească un mediu ostil și să aibă reușite în viață, și copii fragili, care au nevoie de un mediu securizant și hrănitor pentru a înflori.
Se spune că nu există doi copiii care să aibă aceiași părinți, referitor la felul în care cei doi (sau mai mulți) copii vor percepe relațiile cu aceiași părinți. Pentru că nevoile diferă, ceea ce este suficient pentru unul este insuficient pentru celălalt. Iar cel care ajunge în familiile cu mai mulți copii să fie „copilul de aur” este cel în care părinții se regăsesc în mai mare măsură. Chiar și atunci, acest copil poartă povara imagini propriilor părinți, proiectată asupra lui.
„Am 38 de ani și un tată care niciodată nu va fi mulțumit de mine. Un tată care și acum spune că, dacă eram băiat, poate eram altfel. Care îmi atrage atenția că dacă nu am mulți bani, un titlu răsunător, un soț și niște copii… nu am făcut «nimic» până la vârsta mea. Și mai am și o mamă care răspunde cu «aia e» pentru a nu-l contrazice și a-și păstra liniștea conjugală, ignorând suferința repetată pe care o simt oricâtă rezistență le-aș opune. Am casa mea, cumpărată de mine. Am o pregătire temeinică și capacitatea să mă adaptez la un job solicitant, în permanentă schimbare. Am curajul de a porni pe cont propriu și de a construi ceva de la zero. Dar valoarea mea se măsoară în banii pe care tata i-a vrut mereu și nu i-a avut”, povestește Anca.
Închiși ermetic în propriile frustrări, atribuim copiilor datoria de a ne salva de ele, pierzând iubirea lor, cea care ne-ar fi salvat de orice frustrare sau nemulțumire. Viața adesea ne oferă ce e bun și frumos, dar dacă nu ia forma ambițiilor noastre, nu doar rămâne nevăzut și neapreciat, ci ajunge rănit de noi și propria orbire.
Să oferim iubirea pe care ne-o dorim
În concluzie, viața ne va oferi multe momente în care să ne reapropiem de copiii noștri, de a-i susține și valida, de a-i ghida pe acest drum pe care niciunii dintre noi nu îl cunoaștem atât de bine și asupra căruia, oricât ne-am dori, nu avem control deplin. Iar de noi va depinde să salvăm relațiile cu ei și sufletele lor. Să îi învățăm, înainte de a pierde aceste ocazii, că sunt iubiți, doriți, valoroși, nu că au de atins obiective pentru a ne merita.
Iar dacă drumurile ne-au dus în direcția judecății și dezamăgirii, să ne uităm în interiorul nostru, să ne vindecăm părțile rănite, transformate uneori în călăi ai altora, să revenim în relația cu ei cu lentile noi, curate, prin care să îi vedem mai clar, cu mai multă compasiune, cu dorința ca pe parcursul devenirii lor să le fim sprijin și susținere, cu iubirea de care orice copil are nevoie pentru a deveni cea mai bună versiune a lui.
