O poveste în doi despre tulburarea bipolară: „Când am început să realizez ce am făcut, simțeam nevoia să nu ies din nebunie, pentru că îmi era teamă”

Andreea* are 24 de ani, o fiică de 8 ani și un fiu de 4. De 5 ani e căsătorită cu Andrei*, care are 51 de ani și care e tatăl fiului ei. Andrei e cel care a scris la Spune-ți povestea, la scurt timp după ce soția lui a fost diagnosticată cu tulburare bipolară. După ce am vorbit cu cei doi separat, pornind de la episodul maniacal prin care ea a trecut recent, am decis că nu numai experiența lor de cuplu e relevantă pentru înțelegerea a ceea ce înseamnă să trăiești cu tulburarea bipolară în casă, ci și viețile lor separate, dinainte de a se cunoaște. Atenție, acest text este unul amplu, iar parcurgerea lui poate necesita răbdare și, eventual, o citire în mai multe etape.

* Din motive care țin de protejarea identității, numele folosite în acest articol nu sunt cele reale.

**Acest articol a fost redactat exclusiv pe baza versiunilor celor doi soți asupra întâmplărilor.

„Găsim foarte multe articole despre tulburarea bipolară, însă rareori povestite de cineva care chiar trece prin aceasta situație. Episodul maniacal prin care a trecut soția mea este de… povestit. Bănuiesc că ar face bine altor oameni care nu realizează prin ce trec și mai ales de ce. (…) Prezența bolii am descoperit-o anul trecut, când s-au întâmplat multe minuni într-un episod maniacal care ne-a marcat și care totuși nu ne-a făcut să ne despărțim în ciuda celor petrecute”, ne-a scris Andrei, după ce a citit povestea unui bărbat cu tulburare bipolară.

Andreea și Andrei locuiesc într-un oraș la sud de București. Ea e casnică și în clasa a 10-a de liceu la seral. El e între joburi, dar e un bărbat descurcăreț, care întotdeauna a căzut în picioare.

Am avut discuții separate cu cei doi pornind de la episodul maniacal al Andreei, povestit mai jos și despre care e important de menționat că a însemnat foarte multe experiențe intense, într-un timp foarte scurt – mai puțin de o lună. Vorbind cu ei, am descoperit însă o viață ca-n filme, a celor doi împreună, dar și separat, înainte de a se cunoaște. 

„Nu aveam stare.” Începutul episodului maniacal

„Între, nu știu, 18-19 octombrie (n.r. – 2023) și până în noiembrie nu am fost chiar bine. Mi-am revenit cam în decembrie complet, de fapt. Totul a început cu soțul. Ne-am certat, iar apoi eu n-am știut exact ce se întâmplă cu mine. Dar, de fapt, eu încă de mică m-am considerat diferită”, începe Andreea să povestească în discuția pe care am avut-o pe WhatsApp Video.

De câteva luni bune se certase cu Andrei și deciseseră să se despartă, dar încă locuiau în aceeași casă. În octombrie, pur și simplu, din senin, a început să creadă că Andrei e dracul pe pământ, așa că a urcat copiii în mașină și a plecat cu ei fără să spună unde.

A luat de-acasă vreo 7.000 de lei, bani pe care îi strânsese să-i facă gard pentru casa tatălui ei, și s-a dus la munte vreo patru zile. Mica vacanță nu a fost deloc liniștitoare, pentru că Andreea n-avea stare.

De la Predeal a ajuns la Brașov, apoi la Târgoviște, totul într-o stare combinată de libertate, extaz și teamă. „A fost foarte ciudat tot ce s-a întâmplat. Credeam că sunt urmărită de soțul meu, că vrea să mă omoare. O mare perioadă din timp am fost foarte apropiată de mașină, n-a putut nimeni să mă despartă de ea, de-aia și toate problemele pe care le-am avut ulterior cu poliția. Simțeam că mașina este scopul meu în viața asta și mă simțeam cea mai bună șoferiță din lume”, spune ea.

Într-una din cele patru zile, pentru că avea impresia că trebuie să se protejeze de soțul ei, s-a dus și la un centru pentru siguranța femeilor și copiilor abuzați. Cei de acolo au observat că e ceva ciudat în starea Andreei și i-au recomandat să facă un consult psihiatric. Evident, nu i-a ascultat.

„Toată lumea mi-a spus că aveam o privire diabolică, ciudată, cu pupilele foarte foarte dilatate. Și eu observam că aveam ochii negri, pentru că mă uitam foarte mult în oglindă. În momentul în care aveam pupilele dilatate, simțeam că nu sunt eu, iar în momentul în care pupilele își reveneau, simțeam că-mi revin eu la normal. Când pupilele erau mărite, simțeam că pot să văd în ochii oamenilor care sunt buni și care sunt răi. Dacă aveau pupilele dilatate, erau oameni buni din punctul meu de vedere”, își amintește Andreea.

Când a văzut că banii se împuținau și viața cu doi copii la drum nu era ușoară, Andreea a decis să se întoarcă acasă și să-l lase pe cel mic la tatăl lui. Și-a luat însă fiica – care a întrerupt școala din acest motiv – și a continuat periplul haotic prin lume: de trei-patru ori la munte, de două-trei ori la mare, într-un du-te-vino continuu, uneori într-o singură zi.

„Nu aveam stare, la volan eram o altă persoană, cântam și dansam, conduceam ținând volanul cu genunchiul, eram cu mâinile pe sus, prin trapă, că de asta m-a oprit și poliția. La un moment dat, aveam o mască sub formă de craniu și o purtam, ca să nu mă recunoască lumea, și mă dădeam drept Regina Elitistă”, mai spune ea.

În toată această perioadă, Andreea și fiica ei au dormit numai în mașină, pe oriunde ajungeau.

„Nu părea ceva deosebit, dată fiind situația dintre noi.” Ce făcea Andrei în acest timp

Andreea și Andrei au avut întotdeauna o relație cu suișuri și coborâșuri. Având în vedere că prin februarie-martie 2023 deciseseră că e mai bine să e despartă, dar că au continuat să locuiască împreună, lucrurile între ei erau destul de amestecate, cu multe certuri.

„Eram pe stres încontinuu”, spune Andreea, „dar ceea ce m-a uimit pe mine cel mai tare este faptul că în toată perioada aceea am fost foarte pozitivă. Nu că pozitivă, foarte, foarte pozitivă!”

Tocmai din cauza problemelor dintre ei, dar și pentru că nu era prima dată când Andreea avea un comportament libertin, Andrei nu a considerat că se întâmplă ceva ieșit din comun, deci nu și-a făcut prea multe griji.

„Din poziția mea, nu părea ceva deosebit, dată fiind situația dintre noi. Andreea oricum mințea foarte mult, vorbea pe ascuns și cu alte persoane. Oricât aș fi încercat să mă fac că nu văd sau să încerc să duc lucrurile într-o direcție, nu prea aveai în ce direcție, că ea era pe altă lume”, spune el.

Și-oricum, avea și alte griji pe cap. În perioada aceea, de-abia începuse o colaborare profesională care presupunea ca el să meargă la București trei zile pe săptămână, urmând ca, în rest, să lucreze de acasă. Când Andreea s-a întors din prima evadare și l-a lăsat pe fiul lor acasă, Andrei nu a avut de ales. Câteva zile a făcut drumul la București cu tot cu fiul lui, încercând să facă față situației în așa fel încât să nu își piardă locul de muncă.

„M-a cam prins pe picior greșit, că în momentul în care au început nebuniile, eu am stat cu cel mic în jur de-o lună. Am încercat să-l iau cu mine, ca să pot să-mi fac treaba în continuare, dar nu se putea, că era un calvar pentru el. Trebuia să-l duc și la grădiniță dimineața, după care îl luam și la 12:30 plecam spre București. Făceam cam o oră și jumătate pe drum la dus, încă atât la întoarcere, deci 3 ore numai în scaunul de mașină, iar eu nici n-apucam să fac cine știe ce treabă. Am încercat, dar nu, era prea greu pentru copil”, spune Andrei.

„Trei teste antidrog și cinci etiloteste, toate negative.” Problemele cu poliția

Nu și-a făcut prea multe griji nici măcar când a aflat că poliția din oraș o tot oprește pe Andreea. Pur și simplu și-a imaginat că vrea să experimenteze, că vrea să-și refacă viața și că e influențată de tinerii cu care începuse să-și petreacă timpul.

De fapt, și Andreea a simțit la fel. Că vrea să-și refacă viața și să-și facă de cap. Chiar dacă se simțea oarecum incompletă fără copii, avea impresia că poate să comunice cu ei telepatic. Deci a continuat să se plimbe de colo-colo, fără o țintă anume, interacționând cu tot felul de oameni, cunoscuți sau necunoscuți, și atașată profund de mașina pe care o conducea ba respectând la limită, ba fără să respecte regulile de circulație.

Au fost momente – multe – când s-a considerat nedreptățită de poliție, care tot încerca să-i suspende permisul de conducere, dar au fost și momente când a căutat sprijiul poliției și, din nou, s-a considerat nedreptățită că nu l-a primit.

De exemplu, când i-a deschis dosar penal soțului ei, care îi luase telefonul atunci când ea tot amenința că o să-l vândă. „Nu mi-am dat seama că face asta ca să nu încep să vând lucrurile, așa că i-am făcut un dosar penal. Mie îmi dispăruse și geanta cu actele, credeam că el este vinovatul, la poliție am spus că vrea să mă omoare, că… multe, multe lucruri. Am cerut la poliție protecție și mi-au spus că nu pot să-mi ofere. Atunci am simțit o disperare, că dacă nici poliția nu mă ajută, am simțit efectiv că înnebunesc, totul a fost ciudat”, spune ea.

Prima dată, poliția a oprit-o la ei în oraș: „Am avut trei teste antidrog și cinci etiloteste. Toate au ieșit negative, dar poliția a considerat că mă droghez cu ceva ce nu se depistează. Nu înțelegeau ce se întâmplă. De fapt, nimeni nu a înțeles”. Pentru că nu au avut cum să justifice comportamentul ei bizar în trafic, dar care nu încălca atunci vreo regulă de circulație, au lăsat-o să plece.

La un moment dat, în zilele când încă o avea pe fiica ei cu ea, Andreei i-a venit ideea că cel mai bine pentru ea ar fi să se mute în Constanța, așa că s-a grăbit să plece acolo, să-și caute chirie și serviciu.

În Constanța, i-a atras atenția un grup de oameni dintr-o parcare unde se făceau și cerculețe cu mașinile. „Erau foarte mulți oameni, erau grupulețe, grupulețe, și eu mă duceam la ei – în perioada aia mergeam noaptea cu mașina, cu masca pusă, și pur și simplu opream în dreptul lor și mă uitam la ei să-i analizez. Nu eram eu în perioada aceea, eram de necontrolat. Mie mi se părea totul foarte amuzant, adică eu simțeam nevoia permanentă să vorbesc, vorbeam vrute și nevrute. Nu-mi amintesc absolut tot, dar am înțeles pe parcurs cât de multe am vorbit cu tot felul de oameni. Anumite lucruri îmi tot apar în minte și mă copleșesc uneori, pentru că s-au întâmplat și foarte, foarte multe lucruri, într-un timp foarte scurt”, spune Andreea.

Încercăm să punem lucurile cap la cap, dar nu e ușor. A fost un drum haotic, presărat cu multe întâlniri cu poliția, prin mai multe localități. În Constanța, de exemplu, știe că a făcut și ea cerculețe, că a venit un echipaj de poliție care, de data aceasta, era să-i ia permisul, dar care a iertat-o și a lăsat-o să plece. Tot atunci, a adormit în mașină. Poliția a venit din nou, i-a cerut să meargă acasă și i-a recomandat să facă un consult psihiatric.

Îndemnul poliției a pus-o pe gânduri câteva secunde, nu mai mult. Ea nu considera că are vreo problemă și oricum i se părea că toată lumea o nedreptățește. A plecat spre orașul în care locuia, dar, când a încercat să evite un pieton la traversare, a lovit ușor o mașină parcată. L-a plătit pe șofer ca să nu cheme poliția și și-a continuat drumul, cu tot cu fiica ei în mașină. 

„Nu m-am speriat, mașina mea n-a avut nimic, așa că am considerat că am o mașină super tare, că a mea n-a pățit nimic, iar mașina celuilalt era îndoită. Dar, după toate astea, cumva am realizat că e mai bine să o duc pe fată la tatăl meu”, spune Andreea.

„Am simțit că totul e un dar divin.” În plin episod maniacal

Tot drumul din Constanța până în acasă, cam două ore și jumătate, noaptea, Andreea a condus cu geamurile și cu trapa de la mașină deschise, fără să pună mâinile pe volan, pe care îl sprijinea cu genunchiul. Pe drum a lăsat-o pe fată la bunicul ei, într-un sat din județ, după care și-a continuat drumul până în oraș.

Aici, alte interacțiuni – nici nu mai știe câte – cu poliția. O dată, au oprit-o pentru că șofa cu o pisică în brațe. Altă dată, pentru că dădea ture cu mașina în jurul casei. Poliția a oprit-o de mai multe ori, încercând să o convingă să nu mai conducă periculos, dar de fiecare dată i-a convins s-o lase să plece.

„Într-una din dăți, polițiștii mi-au spus să plec din oraș. Au zic că, dacă mă mai văd, îmi iau permisul. Am plâns foarte mult în seara aia fiindcă mi se părea ciudat ca poliția să mă dea afară din oraș. Am plecat atunci, iar când m-am întors, pe drum, atunci a început (n.r. – episodul maniacal)”, își amintește ea.

„Simțeam că sunt foarte atentă, iar mașina parcă mă asculta. Dacă dădeam din mâini stânga-dreapta, dar fără să ating volanul, simțeam efectiv că mașina mergea de la stânga la dreapta, că totul era conectat. M-am conectat foarte tare cu mașina și cu totul, am simțit că totul e un dar divin. Dar, la un moment dat, nu am mai putut să cânt și să dansez. Stăteam nemișcată la volan și nu puteam să mai gândesc. Atunci am simțit o eliberare și am început și să văd foarte clar, deși port ochelari. Mi-am dat ochelarii jos de la ochi și am început să văd perfect. Era noapte, dar eu vedeam ca ziua. Și am început să fac cu mașina în toate felurile, să meg în zigzag, șerpuit. Pentru mine era totul o joacă, mă simțeam de parcă eram la raliuri”, încearcă ea să explice felul în care s-a simțit, adăugând că și-a păstrat tot timpul banda de mers și că, din câte își amintește, zona pe care a condus astfel era una de câmp, necirculată.

A trecut prin tot felul de stări care s-au succedat atât de rapid, încât e greu să le pui cap la cap și să aibă și logică. Ba simțea că nu mai poate să vorbească și să se miște, ba dansa ca teleghidată, dând din cap cu o viteză pe care o descrie ca fiind anormală, ba nu putea să se gândească la nimic, ba o durea capul extrem de tare dacă se gândea la ceva. Simțea totul la cote extreme, avea impresia că nu mai are rațiune, că nu poate gândi și că totul este o emoție intensă pe care o resimte prin toți porii.  

„Consideram că ceva mă posedă, ca să zic așa, simțeam că e altceva în mine decât niște simple trăiri și emoții. La un moment dat, am crezut că pur și simplu Dumnezeu a intrat în mine și a vrut să facă numai lucruri bune, fiindcă am simțit nevoia să împart ultimii bani. Consideram că oamenii sunt buni, nu vedeam răul, nu-mi era frică de absolut nimic, eram Regină, cum am înțeles că mă tot dădeam.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

Și chiar asta a făcut, când poliția, depășită de situație, a gonit-o din orașul unde locuia, Andreea a mers la București și s-a apucat să dea bani oamenilor neajutorați. O făcea să se simtă foarte altruistă și mai puțin singură. Pentru că, după ce a lăsat copiii și nu a mai avut cu cine să se amuze, a început să se simtă foarte singură. Prin urmare, mergea la întâmplare și aborda diferite cercuri de oameni de prin parcuri sau de pe stradă, intra cu ei în vorbă, mânca și bea cu ei.

„Nu-mi plăcea să fiu singură, dar cumva simțeam nevoia să fiu singură. Beam foarte multe energizante, cafele și fumam țigări și mâncam doar un senviș sau un covrig, dar eram foarte, foarte energică, deși nu dormeam decât patru ore pe noapte, dacă le dormeam. Nu simțeam nevoia de somn”, mai spune ea.

„Nu și-au făcut meseria.” Bullying din partea poliției

Aventura ei din București nu a durat mult, cum nu au durat, de altfel, niciunele dintre lucrurile pe care le-a făcut Andreea în acel interval din a doua jumătate a lui octombrie 2023. Avea tot felul de porniri, dar nimic nu era calculat, nimic nu avea un scop clar, nimic nu avea continuitate.

După excursia la București, pur și simplu i-a venit să se întoarcă în orașul ei, supărată pe polițiști, și să facă „o debandadă”. S-a dus într-unul dintre rondurile orașului – pe benzi, cum îi spun localnicii – și a început să se învârtă-n sensul giratoriu de câte 30-40 de ori neîntrerupt, cu mâinile pe sus, prin trapa mașinii, respectând totuși limita de viteză.

Din acest motiv, polițiștilor le-a fost destul de greu să gestioneze situația. O tot opreau, dar polițiștii buni, cum le zicea ea, doar o sfătuiau să se oprească, în timp ce polițiștii răi o opreau pentru tot felul de alte motive și îi făceau teste pentru depistarea consumului de alcool sau substanțe psihoactive.

„Le-am spus că nu am luat nimic și că nici nu simt nevoia. Dar, ce-i drept, aveam o energie că părea că sunt drogată. Și tatăl meu o perioadă de timp a crezut că sunt drogată”, spune ea.

Când o convingeau să plece de pe benzi, Andreea se ducea în parc, tot cu mașina. Fie dădea ture, fie se oprea și dansa, cu muzica la maximum, ieșită prin trapă sau pe capotă.

Se simțea pur și simplu minunat și deja se obișnuise atât de mult cu prezența poliției, încât nici nu îi mai păsa că aproape întotdeauna un echipaj de polițiști stătea să o păzească. Unii îi spuneau că nu e normal ce face și încercau să o convingă să se liniștească, dar alții n-au făcut decât să o tachineze:

„Polițiștii făceau mișto de mine prin stație, îmi ziceau ba să mă opresc, ba să continui cu ce fac. Mă instigau. Unul dintre polițiști mi-a spus că de ce nu mă urc pe o antenă, apoi că de ce nu mă întorc la soț să mai iau niște bani. Îmi dădeau idei, dar eu nu voiam să fac nimic, decât ca mine. Ei nu și-au făcut meseria, din punctul meu de vedere, de asta și simțeam nevoia să fac dreptate.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

Dansa pe stradă și prin parc, într-o izbucnire de euforie care a făcut-o să iasă în evidență, așa că unii dintre concitadinii ei se amuzau și o filmau. Mai târziu, Andreea a aflat că multe dintre filmulețele cu ea au fost publicate pe o pagină de Facebook a orașului în care locuiește, cu mesaje de tipul o femeie depresivă, beată și drogată umblă prin oraș.

„Eu nu am apucat să văd, dar țin minte că erau fete care mă opreau să facă poze cu mine, îmi ziceau că sunt foarte ok, că le place de mine, că vibe-ul meu e super ok, că nu înțeleg nici ele ce ce are poliția cu mine”, spune Andreea.

„Nu sunt de internat.” Prima vizită la Obregia

Pe scurt, Andreea a terorizat toată poliția din oraș, depășită de apariția unor astfel de comportamente bizare, pe care nu și le-a putut explica decât ca efecte ale consumului de substanțe, pe care însă nu-l puteau demonstra.

Zile în șir, polițiștii au oprit-o și au amenințat-o că-i iau permisul, ba chiar au gonit-o din oraș ca să scape ei înșiși de probleme, dar nimeni nu s-a gândit, până în ultimul ceas, să cheme o ambulanță. Ultimul ceas însemnând una dintre zilele în care Andreea se dădea pe benzi, învârtindu-se în sensul giratoriu de zeci de ori:

„Mă oprisem să mă duc să-mi iau o cafea și atunci au venit vreo trei sau patru mașini de poliție, s-au dat 10-15 polițiști jos din mașină, m-a percheziționat o doamnă, apoi a venit o mașină de salvare. Mi-au spus că vor să vadă cum mă simt, fiindcă nu am dormit și nu am mâncat atâtea zile”, își amintește ea.

Ambulanța a dus-o la spitalul din oraș. Acolo, medicii i-au verificat tensiunea și au trimis-o la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia” din București. A fost dusă la camera de gardă, unde își amintește că un medic psihiatru i-a adresat o serie de întrebări: dacă vrea să-și facă rău ei sau altor persoane, dacă se simte ca fiind posedată și alte câteva lucruri. Andreea a stat puțin pe gânduri și a răspuns cu nu la toate, de teamă să nu fie internată.

„Apoi medicul le-a zis celor de pe ambulanță că nu sunt de internat, doar dacă vreau eu să rămân, să mai râdem, să mai glumim”, își amintește. Prin urmare, ambulanța a făcut cale întoarsă și a lăsat-o la spitalul din oraș, de unde Andreea a plecat singură, pe jos, să-și recupereze mașina.  

„Și am continuat.”

„Părea că vrea să se răzbune.” Episodul maniacal din perspectiva lui Andrei

Intrarea Andreei în episodul maniacal nu a fost prea surprinzătoare pentru Andrei, având în vedere relația lor cu suișuri și coborâșuri și cu atât mai mult cu cât se despărțiseră încă de la începutul anului. În plus, deși stabiliseră să nu aibă relații cu alte persoane până la divorț, deja știa că ea se vede cu altcineva.  

„Mie mi-e foarte neclar când a început. Ea vorbea cu tipul ăla de prin februarie, iar plecarea de acasă a fost în toamnă. Atunci când s-au declanșat nebuniile, efectiv părea că vrea să se răzbune. Adică părea că tot ce face e ca să-mi demonstreze mie că se descurcă, că face, că drege”, spune Andrei.

Când ea a plecat de-acasă, într-o luni, el nu a știut unde se duce. Pur și simplu pe la 11 dimineața i-a urcat pe copii în mașină, spunând că pe băiat îl duce la dentist și pe fată o duce cu pisica la veterinar, după care a plecat cu ei și nu a mai răspuns la telefon.

„Când mi-am dat seama că nu se mai întoarce, am fost la poliție și au încercat și ei să o sune, dar nu s-a putut stabili vreo conexiune. A doua zi mi-au spus că au chemat-o la o secție de poliție din București, că sunt în regulă și ea, și copiii. Am întrebat cum pot să văd copiii, dar polițiștii au zis că nu există posibilitatea nici să-mi spună unde e, nici să văd copiii, nici nimic, că nu se poate decât dacă fac demersuri legale. Și a fost o săptămână de vis”, spune Andrei, ironic.

„Dacă un om dezechilibrat ia copiii, indiferent că e soțul sau soția, și pleacă cu ei și îi pune în pericol, în România nu ai ce să faci. Trebuie să lași pericolul să-și facă damblaua, pentru că poliția nu intervine sub nicio formă. Bine, în cazul ei încă nu știam situația și nu știam dacă cei mici erau în pericol”, mai spune el.

Într-un final, după mai multe încercări, Andreea i-a răspuns la telefon undeva spre finalul săptămânii. Și, pentru că începuse să rămână fără bani, a convins-o să vină acasă.

„Vineri s-a întors, iar luni, pe drumul de la job spre casă, am oprit la un magazin de piese auto și cineva care lucra acolo îmi zice: Ce faceți, gata, v-ați despărțit? Eu am zis că nu, că nu știu și l-am întrebat de ce zice asta. Cum, n-ai văzut ce a postat pe Instagram? Și am deschis Instagram, unde am văzut că Andreea se postase cu un alt bărbat cu un mesaj de tipul vai, ce ne potrivim. Și tot felul de filmulețe pe care le putea vedea toată lumea, ca și cum ar fi în altă relație, deși noi nu divorțaserăm. Chiar dacă ne despărțiserăm și urma să divorțăm, discutaserăm să nu intrăm în alte relații și în niciun caz să nu ne afișăm așa”, își amintește el.

În acest context, Andrei s-a dus acasă supărat și a urmat o nouă ceartă, în urma căreia Andreea a plecat din nou de acasă, de data aceasta fără fiul ei.

În următoarele trei săptămâni, Andrei nu prea a mai sunat-o pe soția lui, iar ea oricum nu-i răspundea la telefon. Era rănit de gestul ei și a pus plecarea pe seama rebeliunii, în niciun caz nu și-a imaginat că ar putea fi o problemă psihică.

„Nu cred că aveam cum să-mi dau seama că suferă de ceva, pentru că relația noastră era mereu tensionată, apăreau tot felul de ciudățenii. Așa că nu prea poți să realizezi da, asta e ceva exagerat. La un moment dat părea exagerat ce făcea, dar pur și simplu m-am gândit că se droghează. Tipul cu care a început relația respectivă e cunoscut drept consumator de droguri legale și alte prostii, așa că am pus tot comportamentul ei pe seama mediului. Nu m-am gândit în niciun caz că e vorba de boală în sine.”

Andrei, soțul unei femei cu tulburare bipolară

De-a lungul relației lor, Andreea și Andrei nu au călătorit foarte mult. Ba chiar au dus o viață destul de retrasă. Așa că, atunci când Andreea a plecat de acasă și o ținea numai în petreceri și în plimbări, cu imagini care apăreau pe diferite rețele sociale, nu i-a fost deloc ușor să urmărească de pe margine toate aceste lucruri.

„Nici nu vreau să mă gândesc ce era și în sufletul lui, fiindcă el nu și-a dat seama (n.r. – că e o boală). Pe unii dintre cunoscuți i-a pus pe gânduri felul în care mă comportam, dar nu pe toți. Nu mă așteptam ca soțul meu să nu-și dea seama, tocmai el, care mă cunoaște, să nu-și dea seama că nu aș reacționa așa. Dar el și-a dat seama cam la sfârșit”, spune și Andreea.

A doua oară la Obregia. Internarea

După prima vizită la Obregia, când a fost trimisă acasă pe motiv că nu e de internat, Andreea a început din nou să conducă haotic prin oraș. De această dată, deja exasperați, polițiștii i-au suspendat permisul pentru o lună pentru condus periculos. Andreea avea însă o dovadă înlocuitoare a permisului, cu drept de circulaţie de 15 zile, așa că nu s-a oprit. În scurt timp, poliția a prins-o depășind linia continuă, așa că i-a dat o nouă suspendare a permisului de conducere, pentru încă două luni. 

Dacă stai să te gândești, imaginea e aproape hilară. Mai întâi, tot felul de echipaje de poliție urmărind o femeie de 24 de ani scăpată de sub control. Mai apoi, 15 polițiști încercând să o oprească din a se învârti în sensul giratoriu. Un medic psihiatru care concluzionează că nu e de internat. Alți polițiști care îi iau permisul, apoi alții care îi iau permisul încă o dată. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi imaginea autorităților complet nepregătite în fața cazurilor psihiatrice.

În cele din urmă, Andreea s-a oprit doar pentru că nu a mai avut bani pentru carburant. A continuat însă cu muzica dată tare și cu dansatul pe capotă, fără de care simțea că n-are scop în viață:

„După două zile, eram pe bară, nu mai aveam combustibil, nu mai aveam bani, nu mai aveam nimic, stăteam și dansam pe mașină, pe capotă. Era octombrie, dar era cald, iar mie îmi era și mai cald, eram în maiou și, la cât mă agitam, transpiram întruna. Poliția nu a reușit să-mi facă absolut nimic. N-au mai știut ce să facă, așa că au apelat la comisar.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

În această perioadă, i-a revenit în minte o imagine care o urmărea încă din copilărie: a unei femei care i-a ghicit viitorul în palmă. I se părea că o simte în alte femei de pe stradă. Uneia i-a dat niște bani, pe alta a îmbrățișat-o din senin. Din cauza comportamentului ei bizar, cei din jur au chemat din nou poliția. Ultima oară: „Atunci mi s-a rupt filmul, nu vedeam lumea din jur, parcă vedeam prin oameni”, spune Andreea.

Când a ajuns în biroul comisarului de poliție din oraș, acesta i-a sugerat Andreei să meargă la spital doar pentru o testare psihiatrică, urmând să se întoarcă în scurt timp acasă. A fost de-ajuns cât să o convingă pe Andreea, care i-a spus că „acceptă provocarea”.

De data aceasta, a mers la spitalul din oraș cu duba, dusă de polițiști. „Eu am început să mă agit acolo, în spate, iar o polițistă m-a filmat, ei se amuzau destul de tare. De la spitalul din oraș m-a luat o ambulanță, m-au pus pe targă și m-au legat, deși nu făceam absolut nimic, nu făceam rău”, își amintește ea.

Mai știe și că-n ambulanță, în drum spre București, a început să-i povestească asistentei despre femeia care i-a ghicit în palmă în copilărie, dar că, atunci când aceasta a început să-și noteze ce spune, și-a zis că e mai bine să tacă, pentru că, altfel, o s-o creadă nebună.

Când a ajuns la Obregia, deja era așteptată de câțiva medici: „Poliția le-a arătat filmulețe, eu mă amuzam foarte tare și voiam să văd și eu ce făceam în înregistrări. Psihiatrii au început să râdă, dar polițiștii erau foarte nervoși, cred că le era teamă să nu-mi dea drumul și de data asta, pentru că nu mai știau ce să-mi facă”.

De data aceasta, au internat-o.

„O cameră goală, cu un singur pat, fără baie”

Deși avea o stare psihică degradată, Andreea își amintește că asistentele de la Obregia i-au făcut un test de Covid care i-a ieșit pozitiv, dar că au refuzat să i-l arate. Prin urmare, au internat-o într-o secție dedicată pacienților psihiatrici care au coronavirus, la închiși: „Nu era decât o cameră goală, cu un singur pat, fără baie. În prima noapte am stat singură”.

A cerut apă și mâncare, după care a început din nou să se agite, pentru că avea prea multă energie: să danseze, să cânte și să facă sport. A cerut la baie și, după ce au însoțit-o prima oară, asistentele au decis să-i lase în cameră o găleată: „mi-au spus că, dacă vreau să-mi fac nevoile, să le fac în ea”.

„După datele din poze, când m-a apucat nebunia și am plecat de acasă era cam pe 18-19 octombrie 2023. Pe 25 octombrie am ajuns la spital, unde am stat până pe 14 noiembrie.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

A doua zi au mutat-o într-un salon în care mai erau încă două tinere. Nu știe cum, spune că pur și simplu s-a trezit acolo, fiind probabil sub influența tratamentului. „Nu știam nici dacă e noapte sau zi, pentru că în permanență trebuia să fie becul aprins”, mai spune ea.

N-a apucat să stea prea mult cu celelalte tinere, pentru că psihozele lor erau incompatibile, iar fetele au cerut să fie mutate, motivând că le e frică de Andreea.

„La ele totul se baza pe religie. Una dintre ele mă credea un demon, că eu încă eram în starea aia de agitație și povesteam amuzată tot ce făcusem. Dar începusem și eu să iau din ideile lor religioase. Cumva, simțeam că cineva îmi citește gândurile, că e cineva în mintea mea care mă face să fac acele lucruri, nu că le fac eu de capul meu. Apoi am rămas singură, pentru că acele fete au spus că sunt speriate de mine, deși eu nici nu puteam să mă ridic din pat, din cauza tratamentului”, mai spune ea.

A primit atunci diagnosticul de tulburare bipolară de tip I.

Conform ICD-10 (manualul Clasificarea tulburărilor mintale și de comportament, ediția a 10-a), tulburarea afectivă bipolară este caracterizată prin episoade repetate în care nivelurile de dispoziție ale persoanei sunt perturbate în mod semnificativ. În acest context, perturbarea se referă la episoade de dispoziție și energie crescute (numite manie sau hipomanie) și episoade în care dispoziția și energia scad (depresie).

DSM 5 (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, a cincea ediție) distinge între tulburare bipolară de tip I și tulburare bipolară de tip II. Principala diferențiere între cele două este aceea că, în tulburarea bipolară I apare și episodul maniacal, care se referă la o dispoziție persistentă și anormală euforică, expansivă sau iritabilă, mult mai crescută decât în hipomanie, care este specifică tulburării bipolare II. Episodul maniacal poate fi precedat sau urmat de episoade hipomaniacale sau depresive majore.

Pe toată durata celor trei săptămâni cât a stat în spital, Andreea a stat numai la închiși. Dormea foarte mult din cauza tratamentului, dar avea și momente în care râdea necontrolat sau momente în care le vorbea medicilor prin camerele de supraveghere, amenințându-i că, dacă nu-i dau drumul, dă foc spitalului.

Cu toate acestea, au externat-o.

Internarea din perspectiva lui Andrei

Andrei și-a pus problema că e ceva cu adevărat serios de-abia când a aflat că Andreea a fost internată la psihiatrie.

„Majoritatea oamenilor cu care am intrat în contact atât ea, cât și eu știau că noi urmează să divorțăm. Eu mă chinuiam să ajung să vorbesc cu doctorița, tot sunam, asistentele îmi spuneau că o anunță, dar nu mă sunau niciodată înapoi. După trei zile m-am dus direct la spital și de-abia când am ajuns acolo mi-am dat seama că, de fapt, mie îmi refuzau telefoanele și îmi spuneau că nu vrea să mă vadă, dar cel cu care se vedea Andreea la vremea respectivă venea și îi aducea țigări”, spune el.

Cu greu a reușit să vorbească foarte pe scurt cu doctorița, fără să afle mare lucru, decât că soția lui suferă de tulburare bipolară tip I și că, sub tratament, o să se liniștească. De-abia atunci a început să citească tot felul de articole despre tulburare și și-a dat seama că tot comportamentul ei din ultima vreme, dar și din trecutul mai îndepărtat, corespunde foarte bine cu descrierea bolii.

Andrei a vizitat-o o singură dată pe durata internării, iar apoi s-a mai dus doar la externare, după ce Andreea, într-un moment de liniște, a fost de acord să se ducă acasă.  

„Eram în hipomanie mai mult ca sigur.” Externarea

Andreea a interacționat atât de puțin cu doctorița ei pe durata internării, încât spune că nici nu ar recunoaște-o dacă ar vedea-o. Starea ei psihică era atât de alterată, încât credea că soțul ei a plătit-o pe doctoriță ca să-i îngreuneze situația în spital. Și, oricum, pe Andrei a refuzat să-l primească la vizite.

Doar după externare a aflat și ea ce are, atunci când soțul și tatăl ei i-au povestit ce discutaseră cu psihiatra. La plecarea din spital, i s-a recomandat să ia pentru o lună tratament cu un antipsihotic, un medicament pe bază de valproat de sodiu pentru tratarea maniei și încă unul pentru insomnie, urmând să revină la medic pentru un control și ajustarea tratamentului.

Acum, când e echilibrată, Andreea realizează că la ieșirea din spital încă nu ieșise din etapa hipomaniacală și crede că nu ar fi trebuit să fie externată atât de repede.

„Eu și când am ieșit din spital, tot așa am ieșit (n.r. – în etapă hipomaniacală). Am fost un pic uimită de faptul că mi-au dat drumul. Nu eram de scos, mai puteau să mă țină. Mi-a părut rău când am plecat, că începuse să-mi placă și mă înțelegeam cu toată lumea. Știam că nu sunt ok, dar normal că îmi era dor și de copii și voiam și acasă. Când am ieșit din spital m-a scos soțul, dar după aceea ne-am certat și am plecat la tatăl meu. Și tot la poliție m-am dus. Eram în hipomanie mai mult ca sigur.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

Când a ajuns acasă, a fost șocată să vadă cât de mult se îngrășase. În cele trei săptămâni cât a stat în spital s-a îngrășat opt kilograme, iar apoi, acasă, a mai pus încă două. Se trezea la 5:00 în fiecare dimineață și mânca. Mult și orice, dar mai ales dulciuri. „Toată ziua nu făceam decât să mănânc și să stau în pat, nu puteam să mă ocup de nimic, pentru că nu aveam mintea limpede. Nu puteam să fac teme cu fata pentru că nu puteam să citesc, fiindcă ochii mi se tot mișcau. În acel timp m-a ajutat tatăl meu cu fata”, povestește ea.

„Eram tot în lumea mea.” După ieșirea din spital

Andreea nu s-a simțit bine sub tratament psihiatric, despre care spune că o făcea să se simtă ca drogată. Pastilele pentru somn nu au ajutat-o să doarmă, așa că le-a întrerupt mai devreme de o lună, cât i se spusese să le ia, iar restul pastilelor le-a continuat până la o lună, dar cu intermitențe, numai pentru că tatăl ei insista să le ia.

„Eram ca o legumă (n.r. – din cauza tratamentului). Apoi, după ce nu l-am mai luat și am început să-mi revin, a început iarăși starea de agitație, de energie. Eram tot în lumea mea și nu ascultam de nimeni. În tot acest timp cred că am fost de vreo cinci ori la poliție și am depus plângeri împotriva soțului, pentru că îmi luase mașina”, spune ea.

De fapt, după ce a ieșit din spital, viața Andreei a continuat aproximativ la fel ca înainte, cu diferența că acum nu mai avea bani ca să poată să plece pe unde ar fi vrut. Făcea sport, cânta, dansa, iar într-un moment de euforie s-a dus să se tundă, încât aproape că nu s-a mai recunoscut când s-a privit în oglindă.

Nu a ajuns la psihiatru la o lună de la externare, așa cum ar fi trebuit, pentru că la ea în oraș nu a avut încredere să meargă, iar ca să meargă în alt oraș ar fi avut nevoie de niște bani pe care, atunci, nu-i avea: „Nu am avut cu ce, în primul rând, fiindcă din păcate banii s-au epuizat total, atât la mine și la tatăl meu, cât și la soțul meu. Am rămas fără bani pentru că totul s-a oprit în momentul când a început nebunia. Soțul nu muncea, au fost numai cheltuieli, cheltuieli, cheltuieli și, până acum, am fost puțin blocată.”

După o perioadă în care a continuat să fie în hipomanie, starea ei a început să fluctueze. Zile în care se simțea foarte fericită și zile în care se simțea foarte deprimată. De-abia târziu, spre final de decembrie, a început să se echilibreze.

„Cred că încă sunt confuză după ce am ajuns de la spital, simt că nu sunt cum eram înainte. Mi-aș dori foarte mult să pot să mă fac bine fără tratament, dar nu știu dacă este posibil. În momentul când am încetat să iau somniferele, am început să dorm și să visez, ceea ce nu se mai întâmplase în toată perioada asta. Cu mâncatul încă nu m-am echilibrat, acum sunt într-o etapă în care nu pot să mănânc, mănânc doar ca să trăiesc”, mai spune ea.

Copiii și Protecția copilului

Cât timp Andreea s-a aflat în episod maniacal, faptul că a mers cu mașina având copiii cu ea a atras atenția poliției, care a sesizat Protecția Copilului. Asistenții sociali au făcut anchete la cele două domicilii unde Andreea îi lăsase, între timp, pe cei mici: băiatul la tată, fata la bunic.

„Inițial au zis că nu e o problemă să o țin și pe cea mică la mine, însă pentru mine era o problemă, pentru că nu puteam fizic. Cum mă mai duceam la muncă, ce să fac cu doi copii, că ea trebuia dusă la școală, ajutată la lecții, n-aveam cum să fac față. Așa că cel mic a rămas la mine și fata la bunicul ei, deși știam că nici acolo nu era soluția cea mai fericită, pentru că și el avea muncă”, spune Andrei, care menționează că, la momentul anchetei, Andreea încă nu fusese internată.

Pe durata episodului maniacal, fiica Andreei nu a mers la școală. Era înscrisă la o școală din oraș, dar locuia la bunic, la aproximativ 20 de kilometri distanță. De-abia după externarea Andreei au decis să o și înscrie la școala din sat.

„Am fost nevoită să duc fata unde este tatăl meu, la țară, și apoi a trebuit să o mut iarăși aici, în oraș. Putea să piardă anul școlar. Tatăl meu n-a știut ce să facă cu ea, o mai lua cu el la muncă și a fost destul de greu, pentru că fata plângea după mine. Iar băiatul era destul de dependent de mine și nu știam cum îi e, dar simțeam că nu era bine. A fost o perioadă destul de grea pentru toți”, spune Andreea.

Mai târziu, când a început să-și revină și să realizeze efectele bolii nu numai asupra ei, ci și asupra celor din jur, aproape că și-a dorit să nu își mai revină:

„În momentul în care am început să realizez ce am făcut, cumva simțeam nevoia să nu ies din nebunie, pentru că îmi era teamă.  În momentul în care se adună, nu e amuzant. Momentan încă mă urmăresc amintirile, încă nu e ușor. De exemplu, alaltăieri a fost o zi în care am plâns toată ziua, pentru că tot vin amintiri care mă copleșesc.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

Acum, de când s-a întors acasă și sunt cu toții împreună, copiii sunt mai bine. Despre cel mic spune că și-a revenit complet, dar că încă mai are probleme cu fata, care uneori „își iese din sărite din nimic”.

De altfel, Andreea se teme ca fiica ei să nu îi moștenească boala, despre care a citit că poate fi ereditară. Acum, după ce a mai citit una-alta despre tulburarea bipolară, i se pare că dificultățile de concentrare ale fiicei ei ar putea fi un semn de boală și se gândește să îi facă și ei o evaluare: „Este un pic mai înceată decât ceilalți copii, rămâne în urmă, are dificultăți în a se concentra și a-și păstra atenția. Eu cred că boala este ereditară, pentru că mă regăsesc cum eram eu în boală, auzeam orice, eram atentă la orice, cam așa cred că se întâmplă și cu ea.”

EXTRA INFO

Deși tulburarea bipolară se poate diagnostica și la copii și, în trecut, a fost diagnosticată inclusiv la copii de 5 ani, specialiștii în sănătate mintală au constatat o supradiagnosticare eronată a copiilor cu tulburare bipolară. Prin urmare, în DSM-5 a fost introdusă o altă categorie de tulburări – numite tulburări de comportament disruptiv, de control al impusurilor și de conduită – care se referă la probleme de autocontrol al emoțiilor și comportamentelor și care se diagnostichează la copiii de până în 18 ani.

„Simțeam că mor pe interior.” Depresia

În tulburarea bipolară, episoadele maniacale sau hipomaniacale pot fi intercalate cu episoade depresive. Iar Andreea a trecut și prin astfel de etape, pe care le-a dus pe picioare, fără tratament. Așa i s-a întâmplat în prima parte a lui 2023. Estimează că, pentru mai bine de șase luni ale anului trecut, fiecare zi a fost o corvoadă pentru ea.

Simplul fapt de a se trezi și a se ridica din pat dimineața era un coșmar. „Țin minte că uneori mă trezeam și simțeam că mor pe interior, îi spuneam și soțului. Și începuseră tot felul de semne: dureri de cap, o apăsare în piept, nu mai dormeam, pentru că nu mai aveam somn.”

În unele zile reușea să facă pachete copiilor și să-i ducă la grădiniță și la școală, dar în altele ducea numai fata, pentru că era mai important să nu lipsească de la ore, iar la grădiniță nu mai avea energie să ajungă. Au fost și zile destule în care nici la școală nu mai ajungea.

„Nu mă duceam, pentru că nu puteam să mă ridic din pat. Atunci mai venea soțul acasă în pauza de prânz, pentru că încă lucra și avea serviciul aproape de casă, și mă mai ajuta”, spune Andreea.

„A avut și o perioadă de depresie foarte adâncă și foarte neclară pentru ea, o perioadă foarte lungă în care efectiv nu făcea nimic nici în casă, nici în general, n-avea grijă nici măcar de ea”, își amintește și Andrei.

De altfel, a fost, alături de problemele de cuplu, unul dintre motivele pentru care a și ajuns, la un moment dat, la psiholog. Din păcate, psihologul nu a realizat cât de serioasă e problema Andreei, iar ea nu s-a putut conecta cu el, din cauza tulburării de dispoziție de care suferea, fără să știe.  

Ce a fost mai greu de suportat pentru tine? Perioada de depresie sau perioada de manie?

Andreea: „Perioada de depresie, pentru că în perioada maniacală m-am simțit foarte bine. Lăsând la o parte ceea ce am făcut, n-am simțit atâta fericire niciodată în viața mea, sinceră să fiu. Atâta bucurie. Eram convinsă că o să câștig la Loto, deși nici nu jucam. Îmi cumpăram bilete din acelea de răzuit în speranța că o să câștig și că lucrurile o să fie bine și pentru mine din punct de vedere financiar, fiindcă în rest nu-mi lipsea nimic. Bine, copiii îmi lipseau, dar simțeam că, dacă o să am bani, pot să-mi iau și copiii. Spuneam la toată poliția că o să câștig 100.000 de lei și că o să fac orașul nostru un loc foarte frumos și ce mai spuneam eu pe-acolo.”

Dar pentru soțul tău ce crezi că a fost mai greu, mania sau depresia?

Andreea: „Chiar dacă nu a înțeles ce se întâmplă cu mine, el a simțit perioada de manie de la început, de fapt. Pentru că, după ce eu am decis să ne despărțim, el a avut o cădere nervoasă, l-am găsit pe jos, în bucătărie, dezorientat, cu niște cuțite în jur. L-am dus repede la spital la Obregia, am pierdut vreo oră și ceva acolo și până la urmă a zis că și-a mai revenit și l-am adus acasă.”

Andrei: „A fost un moment în care am realizat că chiar trebuie să ne despărtim și am cedat nervos și am avut o criză în care nu prea mă puteam stăpâni, o criză de frică, de panică, ceva de genul ăsta. Și atunci am mers la Obregia pentru că eram prea căzut, nu mai reușeam să mă echilibrez. Nu mai voiam nimic, nu puteam să mă gândesc la ceva anume, nu mă mai interesa nimic. Pur și simplu, nu îmi mai doream nimic. Am așteptat acolo, dar dura foarte mult și până la urmă am plecat acasă.”

„La 13 ani a trebuit să plec de acasă.” Copilăria Andreei

Copilăria Andreei n-a fost ușoară. Nici financiar, dar nici, mai ales, emoțional. Tatăl Andreei e mai mare decât mama ei cu 15 ani, de unde, crede ea, și tendința pe care o are acum de a se cupla cu bărbați mult mai mari.

S-au luat când mama Andreei deja avea doi copii, „fiecare din alt tată sau ei doi au alt tată, încă nu se știe”. Andreea spune că frații mai mari nu au suportat-o niciodată, pentru că se descurcau mai bine cu banii până să apară ea, așa că au asociat nașterea ei cu faptul că a început să le fie mai greu. Știe și că mama ei îl înșela pe tatăl ei.

El a lucrat inițial ca cioban și, mai târziu, ca sudor, iar ea lucra ocazional. „Cât stătea acasă era totul bine, aveam mâncare, dar când se ducea la muncă nu mai aducea bani acasă, ba chiar și făcea foarte multe datorii. Fuma și bea excesiv, iar noi nu aveam bani de caiete, de multe. Tata lucra, doar că, indiferent câți bani aducea acasă, mama îi lua și îi dădea tot pe țigări, cafea și băutură”, spune ea.

Când Andreea avea 13 ani, mama ei a plecat de acasă, abandonând familia. Tatăl Andreei a intrat într-o depresie profundă și nu a mai putut să aibă grijă de casă și de copii, iar datoriile acumulate de mamă nu au făcut decât să crească, îngreunând și mai mult situația întregii familii.

„A fost o perioadă foarte grea, în care nu am avut ce să mănânc. La 13 ani, trebuia să întrețin o familie: pe mine, pe tata, pe fratele meu, care, deși e mai mare decât mine, încă e ca un copil. Și îmi era foarte greu, fiindcă aveam probleme la liceu, n-aveam cui să spun, nu aveam apărare, nu aveam absolut nimic. Mi-a fost foarte greu să fac față la așa ceva, așa că a trebuit să plec de acasă.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

Acum, după ce a fost diagnosticată cu tulburare bipolară, Andreea suspectează că a moștenit boala de la mama ei, despre care spune că avea un comportament ciudat: „Totul oricum a început încă din copilărie, fiindcă eu acum, din tot ce am citit și m-am documentat, consider că mama mea are aceeași problemă, dar ea încă nu vrea să conștientizeze, fiindcă ce am făcut eu acum este foarte asemănător cu ce a făcut ea în trecut. Consider că a avut perioade foarte nebune și ea la momentul ei, în tinerețe. Îmi amintesc ce-mi povestea și ce-mi povestea și tatăl meu. Și cred că încă are probleme, mai ales cu băutura, fiindcă nu se poate abține”, spune ea.

Crede că s-a născut cu tulburare biopolară și că acest diagnostic explică multe lucruri din trecutul ei. Ca, de exemplu, faptul că toată lumea părea să aibă o problemă cu ea, începând chiar cu mama ei, care îi spunea deseori Andreei că nu e normal ce face.

Bizareria

Marile schimbări, după cum le numește Andreea, au început în viața ei când era în clasa a șasea sau a șaptea. Adică în perioada în care mama ei a abandonat-o. Își amintește că, într-una din zile, venea de la școală spre casă cu o colegă, când o femeie în vârstă i-a propus să îi citească în palmă. Atunci, după experiența cititului în palmă, a început interesul ei pentru tot felul de fenomene paranormale.

„Mi-a citit în palmă și, într-adevăr, tot ce mi-a spus s-a adeverit. A fost pur și simplu exact, mi-a spus că o să fiu cu un om mai matur decât mine, mai în vârstă. Absolut tot. A fost foarte ciudat, pentru că eu am văzut în acea femeie mai multe fețe, printre care una foarte ciudată, cu o limbă lungă, ca o față de drac, aș putea spune. Nu i-am dat importanță atunci și nu m-am speriat”, spune ea.

Apoi, o perioadă lungă de timp nu s-a mai gândit la asta, deși aplecarea ei pentru misticism a continuat. De-abia mai târziu, după ce l-a cunoscut pe Andrei și i s-a adeverit relația cu un bărbat mai mare decât ea, cum îi prezisese ghicitoarea în palmă, și-a adus aminte și a început să-i povestească și lui.

Andrei nu a dat importanță acestui fapt până când a văzut, într-una din serile din octombrie, că Andreea devine paranoică. „Mă tot uitam spre poartă. În sinea mea, o așteptam pe acea femeie, nu știu de ce, gândul mi-era că mă urmărește, că vrea să vorbească cu mine, să discute”, spune ea.

„Cred că am mai trecut prin episoade maniacale.” Primul copil, la 16 ani

Un an mai târziu după ce a plecat de-acasă din cauza greutăților, deci la 14 ani, Andreea s-a lăsat de școală și a intrat într-o relație cu un tânăr mai mare cu 7 ani decât ea. S-a mutat destul de rapid la el, iar la 15 ani a și rămas însărcinată și, la 16 ani, după ce a născut fata, au început bătăile și scandalurile.

Și atunci a plecat de-acasă. Pe de o parte pentru că era sătulă de bătăi aproape zilnice și călcat în picioare pentru nimic, dar și pentru că se îndrăgostise de altcineva:

„Cred că am mai trecut prin episoade maniacale, asta vreau să spun. Eu și după ce m-am certat cu primul bărbat, cu care am făcut fata, când m-am despărțit, nu știam cum să scap de el, fugeam și pe câmp. Dacă stau să mă gândesc, încă din copilărie am simțit nevoia să fug. Fugeam, reveneam, iarăși fugeam.”

Andreea, femeie care suferă de tulburare bipolară

Când a văzut că acea nouă relație de cuplu nu funcționează, s-a întors la abuzator, dar el a vrut să o pună să facă videochat, așa că Andreea a plecat de tot și a rupt orice legătură cu el, deși acest lucru a costat-o mult. Nu a mai putut să își vadă fiica vreme de câteva luni.  

„Mi-a ținut fata la el, nu puteam să o văd, am suferit foarte mult în acea perioadă. Atunci nu mi-a mai păsat de nimic, beam foarte mult, nu mai țineam cont, nu-mi doream decât să-mi iau fata. M-am dus la poliție și m-au luat în râs, fiindcă eram un copil în ochii lor, și nu m-au ajutat absolut deloc. Nu m-au ajutat nici când m-am dus să le spun că m-am certat cu el și că m-a lovit, nu mi-au luat nici măcar declarație, nici când m-am dus să le spun că nu mă lasă să văd copilul. Poliția a spus că nu poate să facă nimic și că pot să o iau doar dacă o iau pur și simplu. Ceea ce am și făcut, dar șapte luni mai târziu. Am luat-o pur și simplu, ca pe un obiect, așa a părut. Când fata avea 1 an și 4 luni, am intrat în casă și am luat-o pur și simplu și am fugit”, mărturisește Andreea, care încă de atunci a început să fie revoltată pe instituția poliției române.

„N-am fost decât în pedepse și bătăi și un pic de slugă prin casă.” Copilăria lui Andrei

Copilăria lui Andrei s-a derulat cu 27 de ani mai devreme decât a Andreei și, deși a fost diferită, nu a fost ușoară. A locuit în București, unde părinții lui se mutaseră din provincie. Mama lui era dactilografă, iar tatăl lui, subinginer. Nu câștigau rău, dar aveau tot felul de așteptări de la copil, care nu a fost ferit de violență, certuri și scandal.

„N-am fost decât în pedepse și bătăi și un pic de slugă prin casă, adică șters de praf, aspirator, călcat hăinuțe de școală încă din clasa întâi. Adică la 7 ani făceam multe treburi pe care la alții nu le vedeam. Iar părinții erau cu alcool, cu probleme, certuri și divorțați, dar în aceeași casă. Toate astea probabil că mi-au creat o grămadă de probleme în gândire și comportament”, spune Andrei, care s-a învățat să fie un singuratic.

Până în clasa a 10-a, a studiat la Colegiul Național „Cantemir Vodă” și era cuminte, după care, spune el, ca efect al restricțiilor impuse până atunci de părinți, a luat-o razna. A sărit la o profesoară să o bată, după care a trebuit să se mute din liceu, sub amenințarea că, altfel, o să rămână veșnic în clasa a 10-a. Apoi, a vrut să sară pe fereastră de la etajul al 4-lea, dar l-a prins tatăl lui.

„N-am reușit să mă duc în cap, și atunci am înnebunit efectiv, adică i-am dat la o parte pe ai mei. M-am mutat la Școala Profesională Electronică, pe platforma industrială Pipera, unde era clasă numai de băieți și unde, în clasele a 11-a și a 12-a, am avut un singur caiet studențesc la toate materiile, caiet pe care n-am reușit să-l termin. Doi ani de viață pierduți și inutili, în care am învățat să fac toate prostiile. La 17 ani jumate aveam gastrită de la alcool, țigări și nedormit”, își amintește el.

A terminat cele 12 clase, dar nu și-a dat bacalaureatul. A început să facă tot felul de combinații pentru bani, inclusiv ilegale, și crede că singurul motiv pentru care nu a ajuns după gratii în adolescență e că nu a fost avar. De fiecare dată lua bani doar cât să își rezolve problemele, fără să își dorească mai mulți.

Căsătorit 27 de ani

La fel ca Andreea, Andrei a început devreme cu responsabilitățile vieții. Are o fiică de 31 de ani, cu mama căreia a fost căsătorit 27 de ani. Împreună cu fosta lui soție a avut afaceri foarte profitabile, din care câștigau amândoi foarte mulți bani. Spune să n-a știut cum să gestioneze acest stil de viață și că, în timp, el și soția lui de-atunci s-au îndepărtat.

O vreme, șase-șapte ani, s-a tot gândit să divorțeze, dar nu a îndrăznit să facă pasul, de teamă că fiica lui îl va respinge: „Voiam să plec, dar era fiica mea la mijloc și, deși era deja la facultate, mie tot mi se părea că e mică și mi-era să nu se supere pe mine dacă divorțez. Până la urmă tot am divorțat, iar ea tot s-a supărat.”

Acum, chiar dacă lucrurile s-au mai liniștit și a reluat legătura cu fiica lui, Andrei realizează că pentru ea situația e cel puțin ciudată și greu de gestionat, din moment ce s-a trezit nu numai cu o mamă vitregă mai tânără ca ea, ci și cu doi frați, mult mai mici.

De la „Aveam afaceri foarte mari” la „Sunt plin de datorii”

Acum, situația financiară a lui Andrei nu e una bună. În februarie 2023 a renunțat la un job de maistru, în perioada în care relația cu Andreea începuse deja să se destrame. Spera că, dacă reușesc să facă o schimbare, cum ar fi să se mute din oraș, poate ar fi mai bine pentru ei. Dar lucrurile nu au mers conforma planului, iar în toamnă, când începuse colaborarea cu partenerii lui din București, a debutat episodul maniacal al Andreei și iar a trebuit să pună pauză, ca să se poată ocupa de copil.

Ar vrea să se întoarcă să lucreze pe șantier, dar încă nu sunt posturi. Până atunci, sunt cam la limită din punct de vedere financiar: „Acum ne descurcăm greu. Sunt plin de datorii, dar nu mă tem, pentru că am de încasat niște bani, așa că prin martie o să mă deblochez. Am un spațiu comercial de la care ne vin niște bani, care nu sunt foarte mulți, dar e un venit constant care să-mi permită măcar să am facturile plătite și, între timp, aștept cu nerăbdare să pun lucrurile înapoi pe făgaș”.

Dar lucrurile nu au fost mereu la fel pentru Andrei. În adolescență, a vrut să scape de viața de cartier și, prin urmare, a învățat să se descurce: a luat parte la tot felul de activități ilegale, dar și-a dat repede seama că e riscant și s-a lăsat. Conștient că nu se poate baza pe studii, a trecut prin diferite joburi în care și-a valorificat abilitățile native, așa că a fost, o vreme, mână dreaptă a câte unui afacerist străin. Mai târziu, a început să dezvolte afaceri pe cont propriu.

Chiar și când începuse să se descurce foarte bine s-a lovit de lipsa de susțienre a părinților, care sugerau că ar fi fost mai bine să-și fi păstrat meseria. „Adică meseria mea de lăcătuș-mecanic. Îți dai seama ce absurd?”, își amintește el, și acum dezamăgit.

Pe la 25 de ani, Andrei intrase într-un mediu profesional în care simțea că nu se integrează cu numai cele 12 clase ale lui, terminate la Electronica, așa că s-a apucat să studieze singur, ca să facă față discuțiilor. Și-a cumpărat cărți de matematică, de fizică și chiar de limba română. „Îmi dădeam seama că n-am nivelul nici măcar de conversație. A trebuit să mă re-abilitez de unul singur, că n-aveam cum altfel”, mai spune el.

„Aveam afaceri foarte mari și foarte, foarte mulți bani”, explică el, referindu-se la perioada primei căsnicii. Cum fosta lui soție făcea Facultatea de Farmacie, i-a propus să preia o farmacie, iar, la un moment dat, înainte de divorț, cei doi ajunseseră să gestioneze în București un pub, trei farmacii și trei cabinete medicale. 

„Am avut și un declin în care era să pierd totul, după care am făcut mai mulți bani ca niciodată. Am avut și o întrevedere cu cineva dintr-o lojă, m-au căutat, dar eu n-am vrut să mă bag, nu m-a interesat. Iar mai târziu am început să-mi dau seama că făceam bani, dar nu mă bucuram de nimic, de fapt”, adaugă Andrei, care nu pare să regrete situația financiară de acum, pentru că știe că o să se repună pe picioare.

„Am locuit o perioadă la aerodrom.” Cum au intrat în relație

În perioada în care avea mulți bani, dar și multe afaceri care reprezentau o sursă de stres, Andrei și-a făcut un aerodrom la țară, în satul natal al Andreei. Zbura cu avioane ultra-ușoare și își construise acest refugiu, undeva în câmp, unde se ducea ori de câte ori voia să scape se stres și să-și reîncarce bateriile.

„Aerodromul nu era o sursă de venit pentru că nu am vrut. La vremea respectivă îmi permiteam destul de multe și nu voiam ca banii să influențeze activitatea mea de acolo, când ajungeam acolo voiam să fiu pe relaxare, nu să mă gândesc ce funcționează și ce nu. Pentru asta făcusem locul, făcusem și o livadă, creșteam porci, păsări, era și zonă de vânătoare în apropiere, a fost foarte mișto”, spune el.

Contextul în care Andrei a cunoscut-o pe Andreea arăta în felul următor: ea plecase de la partenerul abuziv, cel cu care avea fata, și nu știa încotro s-o apuce, iar o prietenă i-a spus că există un loc în câmp – aerodromul – unde poate să meargă să stea o vreme, până se pune pe picioare, pentru că cel care are acest loc e un om bun și sigur o va lăsa să stea acolo fără să plătească; el tocmai decisese să divorțeze, după cei șase-șapte ani în care tot amânase, și petrecea foarte mult timp în câmp, la aerodrom.  

„Noi am locuit o perioadă la aerodrom. Ea n-avea unde să meargă, era într-o situație delicată, avea o fată, tatăl fetei nu o lăsa s-o vadă, o bătea. Să stea la aerodrom părea soluția cea mai bună, că aveam paznic, aveam condiții să poți să stai, iar eu nu făceam decât să dorm și să îmi gătesc acolo, în rest stăteam doar în weekend. Așa că i-am spus că, dacă vrea, poate să rămână. La început n-am avut nicio chestie unul cu altul. Andreea a rămas acolo și, ulterior, destul de repede, am dezvoltat o relație.”

Andrei, soțul unei femei cu tulburare bipolară

În acea perioadă, Andrei avea o relație extraconjugală care dura deja de câțiva ani. După ce a cunoscut-o pe Andreea și la câteva luni după ce au format un cuplu, a și divorțat. O vreme, și-au văzut de viață destul de liniștiți. Izolarea de restul lumii părea să fie tot ce le trebuia amândurora.

Totuși, gândul că nu poate să-și vadă copila nu îi dădea pace Andreei, așa că, peste vreo jumătate de an, s-au dus să o ia. Exact așa cum le sugerase poliția. Ca pe un obiect. Andrei a vorbit cu un amic de-ai lui să-i ajute. Au mers cu toții unde era copila, iar amicul a intrat în casă și pur și simplu a luat-o pe cea mică, după care au plecat.

„Pe urmă, lucrurile au fost ok o perioadă, dar din nou ajungeam la discuții pentru că, nu știu, ea are o tendință foarte ciudată pe care eu n-o înțeleg, de a discuta cu alți bărbați, de a conversa, de a depăși limite. Sunt multe alte lucruri pe care i le-am reproșat de la începutul relației. I-am zis că anumite chestii se fac, anumite chestii nu se fac, mai ales când ești în postura de mamă, de soție, dar ea nu vede lucrurile așa, cred că nici acum”, explică el.  

O relație de cuplu tumultuoasă

Andrei și Andreea au trecut prin foarte multe lucruri plăcute și multe aventuri împreună. Diferența de vârstă nu a fost o problemă pentru ei. E ca și cum nu ar fi existat, chiar dacă unii i-au mai judecat pentru alegerea făcută. Andreea, cel puțin, spune că nu i-a păsat de gurile rele, cu care e obișnuită să aibă de-a face dintotdeauna, din copilărie.

Majoritatea certurilor dintre ei au apărut ca urmare a geloziei lui. O gelozie pe care Andreea o consideră exagerată. Andrei nu zice că n-ar fi, dar spune că e și provocată: „De-a lungul timpului am descoperit discuții pe care le avea cu alții și cu limite depășite. Discuții despre sex, poziții, tot felul de lucruri care pe mine mă lasă fără cuvinte, pentru că nu înțeleg cum poți să fii cu cineva, dar să fii atât de deschis cu altcineva care, teoretic, nu reprezintă nimic. Întotdeauna m-am lovit ca de un zid la partea sentimentală a Andreei, adică n-am simțit-o niciodată 100% implicată în relație, au fost doar perioade.”

Pe de altă parte, Andreea spune că s-a ascuns de el tocmai pentru că era o fire agresivă verbal, temându-se de reacțiile lui. N-ar vrea să se creadă că el a fost un „sfânt”, pentru că a avut și el greșelile lui în trecut: „În timp ce era căsătorit, avea la rândul lui o relație care dura de șapte ani, cu o femeie care lucra la pub, deci și el a înșelat la rândul lui, inclusiv cu mine. Iar apoi, când ne-am cunoscut, nici după câteva luni nu a vrut să divorțeze de fosta soție, iar eu nu mai puteam suporta postura de amantă și stabiliserăm că, în momentul în care îmi găsesc pe altcineva, ne despărțim. A divorțat abia după ce ne-am despărțit prima oară”.

L-am întrebat pe Andrei dacă, până acum, a pus scăpările Andreei pe seama vârstei și a imaturității. Spune că nu neapărat, că ea pur și simplu așa gândește, fără să se întrebe dacă cel de lângă ea e deranjat sau nu: „Mi se pare că simplifică lucrurile, ca să poată să le facă. De exemplu, zice: gata, ne certăm acum. După care (n.r. – după o infidelitate) zice: a, păi, eram despărțiți atunci. Chestii din astea, își creează un mediu în așa fel încât să pară că ce a făcut e ok. Ca și acum, cu episodul maniacal, în care, culmea, a mai apărut un nou bărbat, a avut o relație cu el, a zis că s-a îndrăgostit, că îl iubește. După ce a trecut episodul a zis că nu înțelege de ce a făcut toate astea. De asta spun că cred că așa e structurată mintea, adică pur și simplu nu-i pasă. Bine, și eu, la rândul meu, sunt o fire dificilă.”

Am întrebat-o și pe Andreea dacă certurile dintre ei erau unele obișnuite, ca-n orice cuplu, sau dacă suspectează că, de fapt, deja trecea prin niște episoade hipomaniacale. Spune că multe conflicte pornesc de la probleme obișnuite de cuplu, dar că multe își au rădăcina în diferențele dintre ei: „Eu mă tot schimb, iar el e un pic mai gelos, pentru că nu prea mai înțelege ce se întâmplă și de asta ne și certăm. De exemplu, am momente când sunt mai masculină – cum a fost și în episodul maniacal, că felul în care dansam era mai degrabă bărbătesc – și am perioade când mă comport ca o femeie în toată regula, când îmi place să mă aranjez. Acum înțeleg că este și normal să nu înțeleagă, fiindcă eu îl văd pe el la fel cum îl știu de la început, nu s-a schimbat, dar eu mă tot schimb, în fiecare zi par să fiu altcineva, nu sunt constantă.”

EXTRA INFO

În manie, care este specifică tulburării bipolare de tip I, inhibițiile sociale se pierd. Persoana poate avea un comportament erotic nepotrivit sau glumeț, în circumstanțe nepotrivite. În hipomanie, care este un grad mai ușor de manie, crește sociabilitatea și persoana poate deveni hiperfamiliară cu alții, deseori crescând și energia sexuală.

Încă un copil

La început a fost poate mai multă liniște între ei, dar, de fapt, relația nu a fost vreodată simplă. Andrei venea dintr-un mediu în care nu învățase cum să comunice, așa că ridica tonul și o certa pe Andreea. Inițial, l-a tolerat așa, pentru că era obișnuită cu același tip de tratament din partea mamei ei, mai ales că apăreau și perioade în care se înțelegeau perfect și parcă uitau de nepotriviri.

Însă, la un moment dat, când conflictul devenise permanent, a existat o perioadă de câteva luni, patru-cinci, în care au fost despărțiți. La împăcare, s-au mutat în București și au decis să mai facă un copil, crezând că această schimbare le va schimba și viețile și îi va ajuta să fie, poate, mai așezați. Și, până să se nască băiatul, s-au și căsătorit.

S-au întors însă destul de repede la câmp, odată cu venirea pandemiei de Covid, ca să stea mai feriți, iar Andrei spune că a fost cea mai bună perioadă a relației lor. 

„Băiatul era foarte mic, până să facă 1 an și jumătate-2, Andreea se ocupa de el foarte serios, de casă, de toate lucrurile. Locuiam într-un câmp unde cel mai apropiat sat era la vreo trei kilometri distanță. Practic eram singuri, n-aveam vecini, și am simțit că ne-a prins bine perioada aia, dar probabil că au fost și părți negative, pentru că ne-am rupt de lume. Nu poți să te rupi de societate, că faci parte din ea”, spune Andrei acum.

Cu timpul, Andreea a început din nou să aibă tot felul de conversații, iar Andrei cu greu a acceptat această independență, pe care a considerat-o exagerată. Faptul că ea avea discuții cu alți bărbați cărora le împărtășea fără limite detalii care țineau de viața lor de familie i s-a părut, la un moment dat, prea greu de gestionat lui Andrei, care a început să își dorească tot mai mult să se despartă. Nu i-a ieșit.

„Voiam să mă despart de ea, pentru că o simțeam că e în direcția asta și nu-mi plăcea, logic! Cui i-ar plăcea să investească în condițiile astea? Eu am mers cu no limit, adică am pus totul pe masă: bani, suflet”, spune el, adăugând că problemele legate de comportamentul inadecvat al Andreei nu sunt recente și că, probabil, tulburarea bipolară diagnosticată recent doar a accentuat ceva ce exista dinainte.

„Nu ne mai înțelegeam de nicio culoare.” Terapia de cuplu

O perioadă, au avut energie să facă față tensiunilor din cuplu, pentru că, deși se certau, găseau mereu momente în care să stea de vorbă și să se reconecteze. În timp însă, energia a scăzut și certurile au devenit tot mai greu de suportat.

După ce au vândut aerodromul și s-au mutat în oraș, a fost și mai rău. Nu s-au mai înțeles deloc, iar pe la începutul lui 2023 au decis să se despartă. Au continuat să locuiască împreună, constrânși de faptul că au o singură casă.

„Nu ne mai înțelegeam de nicio culoare, dădeam vina mai mult pe diferența de vârstă, fiindcă este destul de mare, dar ușor-ușor mi-am dat seama că eu eram cauza. Avem momente în care cădeam în depresie, o depresie în care nu puteam să fac absolut nimic timp de o lună-două de zile. Nu mă ridicam decât să îmi beau cafeaua și să fumez, atât. Deveneam isterică din cauză că mă certam foarte tare cu soțul și simțeam nevoia să explodez, iar apoi, în octombrie, am simțit nevoia să fug”, spune ea.

În acest interval, începând cu februarie și până înainte de debutul episodului maniacal, au încercat și terapia de cuplu. N-au fost cine știe ce rezultate.

Andrei crede că psihoterapeuta cu care au lucrat prima dată, online, era excesiv de feministă și că o încuraja pe Andreea să fie prea independentă, ignorând că are copii. Au trecut apoi la un alt psihoterapeut, bărbat, dar nici de data asta n-a mers bine.

„Cred că nici noi nu știam ce să explicăm, iar terapeuții se ghidau după faptul că e diferența mare de vârstă între noi. E clar, sunteți generații diferite, cam la asta se rezuma tot. Că eu trebuie să înțeleg că ea e tânără și că trebuie să experimenteze, că ea trebuie să înțeleagă că eu sunt plictisit de anumite lucruri și că n-o să le fac pentru că le-am făcut deja. Cam așa am simțit, în mare, atitudinea lor”, spune Andrei.

Niciunul dintre psihologi nu și-a dat seama, la acel moment, că Andreea ar fi trebuit să ajungă și la un psihiatru.

Andrei a mai făcut și terapie individuală anul trecut, cu un bărbat despre care spune că i-a plăcut cum l-a abordat. A luat decizia după ce Andreea i-a atras atenția de mai multe ori că și comportamentul lui lasă de dorit: că nu are răbdare, că înjură, că jignește, că o ceartă mereu.

„Am început să mă gândesc că poate are dreptate și, ușor-ușor, am început să-mi dau seama că da, nici eu nu sunt acolo unde trebuie, degeaba am vârsta. Sunt multe lucruri pe care eu nu reușesc să le separ, unele lucruri se amestecă prost și nu reușesc să le fac față cum mi-aș dori. Adică și eu am probleme, problema Andreei nu e singura. Eu n-am fost diagnosticat până acum cu ceva, dar probabil că am și eu belelele mele, adunate din copilărie și de-a lungul vieții”, mărturisește Andrei.

O relație extraconjugală nu e ușor de iertat

Chiar dacă acum știe că fuga ei de acasă, aventura cu un alt bărbat și toată expunerea au ca sursă o tulburare psihică, chiar dacă, în sufletul lui, niciodată nu i-a pierit speranța că ar putea face relația să meargă, lui Andrei nu îi e deloc ușor să treacă peste ce s-a întâmplat cât timp Andreea s-a aflat în episod maniacal.

Când a aflat că e internată și că suferă de tulburare bipolară, chiar dacă era foarte rănit și avea multe resentimente, și-a spus că nu o poate abandona într-o astfel de situație și și-a propus să o convingă să se-ntoarcă. Cu toate astea, când Andreea a ieșit din spital, nu a durat prea mult până au început reproșurile și conflictele, iar ea, aflată încă în hipomanie, a plecat.   

„Chiar dacă aflasem despre boala asta, tot nu înțelegeam ce se întâmplă, nu e ca și cum ai găsit un răspuns și știi ce să faci. După ce a plecat de acasă nu am mai vorbit o perioadă, pentru că ea a reluat legătura cu tipul cu care se vedea, nu s-a oprit. Chiar și în prima seară când a venit de la spital își făcea poze și îi trimitea lui, vorbea cu el prin telefon, de față cu mine, n-avea nicio treabă. Din ce îmi dau eu seama și din ce mi-a povestit, ea nu era de fapt echilibrată”, spune Andrei.

Soțul tău cum a reacționat când a văzut negru pe alb că ai o afecțiune psihică?

Andreea: „I-a luat puțin timp până să creadă, bănuiesc, pentru că și el la rândul lui era devastat. Pe cât m-am îngrășat eu, pe-atât de mult slăbise el. Din câte am înțeles – eu nu îmi amintesc – n-a  avut o reacție foarte înțelegătoare la început.

Ce-i drept, s-au și întâmplat foarte multe. În primul rând, eu am considerat că sunt singură, din moment ce noi ne-am despărțit din februarie-martie, chiar dacă eram căsătorită. În toată această perioadă, eu am fost și cu altcineva, aveam un iubit care venea la mine, la spital, în locul soțului. 

Acum îmi dau seama ce trebuie să fi simțit soțul meu în legătură cu faptul că a apărut alt bărbat, mi-e foarte greu în continuare să comunic despre lucrul ăsta pentru că, deși a fost o perioadă scurtă, mie mi s-a părut că a fost pe termen lung, tocmai pentru că s-au întâmplat foarte multe lucruri. A fost foarte ciudat. În momentul în care am început să-mi revin i-am spus acelui băiat că, atunci când o să-mi revin, noi nu o să mai putem să fim împreună, pentru că nu ne potrivim. El avea un anturaj foarte prost, cu droguri, cu de toate.

Soțul meu a început să înțeleagă ușor-ușor când am început să-i povestesc, să-l fac să înțeleagă. I-am spus că eu l-am ajutat pe el înainte, că și el are problemele lui, și i-am cerut ca acum să mă ajute și el pe mine.”

Andreea nu a fumat marijuana și n-a luat nici alt tip de droguri pe durata episodului maniacal, dar fumase, în trecut, în mod constant, aproape cinci ani. La început, o țigară la mai multe zile, apoi o țigară în fiecare seară, apoi, în ultima vreme, fuma și două-trei țigări, făcute numai cu iarbă, adică nu mai punea și tutun când le rula. „Mă liniștea foarte mult, pentru că eu am mai avut explozii de-a lungul timpului”, spune ea, neluând în seamă riscurile pe care le poate avea combinația dintre canabis și o vulnerabilitate psihică.

EXTRA INFO

Canabisul este considerat un halucinogen ușor, explică Eugen Hriscu, medic psihiatru și psihoterapeut specializat în prevenirea și tratarea dependențelor, iar o parte dintre acțiunile sale sunt în sfera percepției: imagini, sunete, modul de a percepe lumea. Prin urmare, oamenii cu o vulnerabilitate la psihoză – cum sunt cei care au în familie rude cu schizofrenie, tulburare bipolară, cei care au avut în trecut episoade psihotice, cei mai predispuși la a avea idei și experiențe mai neobișnuite – sunt la risc de a li se declanșa o stare psihotică. Adică pot ajunge să audă voci, să se simtă urmăriți, panicați, să aibă gânduri nebunești. „Orice consum de substanțe psihoactive antrenează un risc, de aceea este important să informăm oamenii și mai ales tinerii, pentru a fi pregătiți și să știe la ce să se aștepte în cazul în care decid să consume”, potrivit lui Eugen Hriscu.

Împăcarea

La câteva zile dupa externare și după ce a plecat din nou de acasă la tatăl ei, unde se afla și fiica, Andreea i-a trimis lui Andrei un mesaj prin care sugera că ar vrea să comunice. El, care depusese actele pentru divorț exact înainte de episodul maniacal, s-a sfătuit cu avocata, care i-a spus că nu e obligat să-i răspundă, atât timp cât nu are solicitări care țin de fiul lor. Deci nu i-a răspuns.

În aceeași zi, spre miezul nopții, telefonul i-a sunat scurt, ca un beep. Atunci au început să vorbească la telefon și au continuat să vorbească și-a doua și a treia zi.

„Se observa că era un pic altfel, era evident că nu mai era în extazul ăla, în exuberanța aia, în nebunia aia. Cel puțin așa am simțit eu atunci”, spune Andrei. Apoi a scos-o la cafea una, două, trei zile la rând, după care au decis să încerce încă o dată să-și repare relația, atât pentru ei, cât și, mai ales, de dragul copiilor.

„Dincolo de faptul că o iubesc pe Andreea, apreciez că are o minte mișto și tot timpul mi-a pus întrebări sau a pus lucrurile într-un unghi din care eu nu m-am uitat înainte. Eu nu mi-am pus întrebări înainte de ea.”

Andrei, soțul unei femei cu tulburare bipolară

Între timp, a mai avut momente în care nu a reușit să se abțină să-i reproșeze Andreei lucrurile pe care le-a făcut în hipomanie și manie. Nu-i e ușor, nu poate să șteargă cu buretele totul și să se comporte ca și când nu ar fi fost rănit în orgoliu, dar se luptă cu asta: „Zici că să lași în urmă, dar nu e așa de ușor când apar mereu lucruri care aduc trecutul mereu în față. E o luptă continuă în mine, mai ales că a tot ținut după ea niște bagaje din perioada aia. De exemplu, până mai alaltăieri încă avea numărul de telefon al bărbatului cu care a fost.”

„De fapt, oricum trăiam cu tulburarea bipolară, dar nu știam, atâta tot.” Andrei și Andreea azi

Cu toții au fost afectați de ce s-a întâmplat. Andreea – că a trecut prin această experiență bizară, la capătul căreia s-a trezit și cu un diagnostic psihiatric, Andrei pentru că a fost rănit și, din cauza diagnosticului, parcă nici n-are dreptul să se supere, fiica de 8 ani, care era să piardă anul școlar pentru că a fost mutată de acasă la bunic și înapoi în decurs de două luni, timp în care a trecut printr-un nou abandon, iar cel mic, fiul de 4 ani, care s-a trezit brusc fără mama cu care era obișnuit să-și petreacă aproape tot timpul.

Când am vorbit, Andreea încă era confuză. Are momente când nu crede în boală și are momente în care crede teribil în ea și i se pare că totul se explică acum, când stă ore întregi să citească despre tulburarea bipolară. „În mine încă se bat multe cap în cap, sunt diferită de cum eram înainte. De exemplu, înainte de toată boala asta credeam în Univers, dar nu credeam în Dumnezeu, iar acum cred”, spune ea.

„Soțul meu încă spune că speră să nu mai am episoade maniacale, că nu știe dacă mai poate să facă față la așa ceva și îi dau dreptate. Deși pe de o parte mă simt foarte vinovată pentru ce am făcut, pe de altă parte nu mă simt vinovată, că am făcut exact ce am simțit în momentul acela. Doar că nu a fost ok, nu am judecat corect.”

Andreea, femeie cu tulburare bipolară

Tot vorbind despre ce s-a întâmplat, dar și despre viața lor de până la episodul maniacal, au ajuns amândoi la concluzia că, cel mai probabil, Andreea a mai trecut prin episoade, chiar dacă au fost doar hipomaniacale, și nu și-au dat seama ce se întâmpla.

„Cred că ea a mai avut episoade de-a lungul timpului, numai că nu și-a dat seama nimeni în jurul ei. De fapt, mi-am dat seama că oricum trăiam cu tulburarea bipolară, dar nu știam, atâta tot. Și-atunci, nu o văd ca pe ceva extra, o văd ca pe o chestie pe care n-am luat-o în serios și pe care trebuie să o luăm mai în serios. Nu o văd nici ca pe o tragedie, trebuie să mergem în direcția asta, să facem ceva în așa fel încât să fim funcționali și ea ca individ, și eu ca individ, și în cuplu, și copiii la rândul lor, și toată lumea. Situația asta, oricum era, nu e ceva care a apărut peste noapte.”

Andrei, soțul unei femei cu tulburare bipolară

„Nu prea mă mai gândesc la viitor”

„Nu prea mă mai gândesc la viitor”, spune Andreea, dar o face. Vrea să-și reia viața normală, să facă ce făcea și înainte, să nu mai treacă de la o stare la alta, fără să înțeleagă ce e-n capul ei.

E în clasa a 10-a la un liceu seral și trebuie să mai facă încă trei ani ca să își poată da bacalaureatul. Nu vrea să piardă anul, așa că a vorbit cu diriginta și i-a explicat prin ce a trecut, ca să îi motiveze absențele.

Deocamdată, se simte ca legată de mâini și de picioare pentru că nu poate să lucreze, având în vedere că nu ar avea cine să stea cu copiii, dar încearcă să facă una-alta de acasă. Mai vinde cosmetice și, mai nou, s-a apucat de desenat. Are talent, deși în școală avea nota 4 la desen.

„E foarte talentată la desen, face portrete, face multe lucruri foarte mișto. Sper să găsim o soluție în direcția asta, adică mă gândesc că, pe viitor, poate chiar să facă tatuaje. N-am idee, ceva care să-i permită un program mai flexibil, să nu fie constrânsă neapărat de un orar, pentru că nu poți să funcționezi numai stând acasă închis între patru pereții”, spune Andrei, care, în această perioadă, o simte pe soția lui destul de temătoare în legătură cu viitorul ei, incert din cauza bolii.

O posibilă strategie

În timp ce vorbim, Andreea oscilează între dorința de a merge la un psihiatru și cea care o împinge să încerce să se vindece singură, fără tratament. Totuși, înclină spre mersul la medic și își propune să facă asta deîndată ce lucrurile se vor regla financiar.

E singura cale pe care o vede și Andrei: un medic psihiatru bun, care să îi prescrie un tratament potrivit și care să nu fie incompatibil cu șofatul, de care Andreea e foarte pasionată. Apoi, un proces terapeutic, pentru care are deja un psihoterapeut în vedere. Își dorește pentru ea niște specialiști care să vadă nu numai bolnavul în sine, ci situația în ansamblul ei, cu tot cu familie, casă, societate – specialiști cu care să poată să construiască o strategie pentru situațiile în care ar apărea un nou episod maniacal.

„Pentru Andreea îmi doresc să se și integreze în societate, nu numai să găsesc un medic și să ia un tratament. Că îmi dau seama că e frustrant să nu poți să faci ce poate să facă toată lumea în mod normal. Iar eu trebuie să știu pas cu pas ce se întâmplă, ca să pot să am reacția potrivită. E important un plan, pentru că în afară de mine și de tatăl ei, nu e nimeni aproape de ea”, spune Andrei.

E ferm convins că tulburarea bipolară nu o va învinge pe Andreea și crede că, dacă va învăța să-și observe reacțiile, va reuși să anticipeze un eventual nou episod, putând, astfel, să ia măsuri. Și, în viitor, crede că și el va fi un observator mult mai bun.

„Eu nu vreau să renunț, mă lupt pentru chestia asta și îmi doresc să găsim stabilitatea de care avem nevoie ca ea să poată să ducă o viață normală. Pentru că viața ei normală înseamnă o viață normală și pentru copiii noștri. Când o să atingem normalitatea, pentru noi o să fie un lucru extraordinar, chiar dacă pentru altcineva e ceva firesc. E clar că la noi lucrurile nu sunt așa de simple.”

Andrei, soțul unei femei cu tulburare bipolară

Între timp, a căutat și asociații sau grupuri de suport pentru persoane cu tulburare bipolară, însă nu a dat decât de Equilibrium, un ONG care oferă sprijin celor diagnosticați și, teoretic, și aparținătorilor. Totuși, când i-a contactat, i s-a spus că numai persoana diagnosticată poate merge la întâlnirile de grup. „Mi s-a părut aiurea, că eu consider că și familia trebuie să facă parte din treaba asta, că, dacă tu o iei razna, cine are grijă de tine?”, spune Andrei. În plus, Equilibrium e construită și susținută de persoane care nu au studii de specialitate, de psihologie sau psihiatrie, așa că n-a avut încredere.  

Dincolo de strategia care se referă strict la boală, Andrei realizează să orice formă de stres o poate destabiliza pe Andreea, deci un alt aspect al strategiei lor va fi să construiască un mediu mai liniștitor. Chiar dacă pare cam idilic pentru doi oameni ca ei.