Depresia, schizofrenia și alte probleme de viață. O poveste

„Din ’90 până în ’95 am avut anual recăderi.“ Depresia, schizofrenia și alte probleme de viață

De la 34 și până la 49 de ani, Gina* a crezut că suferă de depresie atipică. În cele din urmă, a aflat că schizofrenia era boala care îi îngreuna traiul de zi cu zi. Am început discuția pornind de la un diagnostic, dar am ajuns să vorbim, de fapt, despre viață și greutățile ei. Zilele pe care și le petrece la un centru de zi pentru adulți cu probleme psihice și sâmbetele la biserică reprezintă, pentru ea, o gură de aer proaspăt.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

Gina are 67 de ani, e o femeie micuță, slabă, care vorbește încet și lent. Are un ușor tremor și zâmbește blând. Ne întâlnim la centrul de zi din București al Fundației Estuar, unde ea participă la tot felul de activități.

Am pornit de la ideea că vom vorbi despre schizofrenie, dar am sfârșit prin a discuta, de fapt, despre tot felul de greutăți cu care s-a confruntat și se confruntă în viață. Pentru că și atunci când ești bolnav psihic, viața nu se rezumă la un diagnostic, ci are o mulțime de alte variabile.

Când povestește, Gina face multe pauze, mai mari sau mai mici, ca să-și adune gândurile sau forțele. Când tace, tot ce se aude în încăpere e secundarul ceasului din perete și mâna ei, care tremură pe geantă. Gina are și boala Parkinson.

Primul diagnostic: depresie atipică

Gina a fost o fată cu ambiții. A intrat prima la liceu, după care a făcut o facultate și, la 22 de ani, s-a căsătorit. În decembrie 1989, avea 34 de ani, iar copiii ei, băiat și fată, aveau 10 și respectiv 8 ani. Locuia împreună cu familia în București, în zona Academiei Militare, unde s-a tras puternic. Focurile de armă de la Revoluție au speriat-o atât de tare, încât nu a mai reușit să iasă din casă o perioadă.

schizofrenia. La Revoluția din 1989, starea psihică a Ginei s-a agravat și zile la rând i-a fost frică să mai iasă din casă.
La Revoluția din 1989, starea psihică a Ginei s-a agravat și zile la rând i-a fost frică să mai iasă din casă.

„La Revoluție, s-a tras puternic în zona în care locuiam și m-am speriat. Nu am mai ieșit din casă, aveam o stare de letargie, iar în ’90, pe 3 ianuarie, soțul meu m-a dus la Spitalul 9 (n.r. – fosta denumire a Spitalului Clinic de Psihiatrie „Dr. Alexandru Obregia“) și am stat acolo o lună.“

Gina, pacientă cu schizofrenie

A fost prima dată când a luat contact cu spitalul de psihiatrie și i s-a pus un diagnostic: depresie atipică.

Repusă pe picioare în spital, după externare, Gina s-a întors la serviciu, fără să mai ia vreun tratament psihiatric. Lucra atunci ca inginer într-un atelier de proiectare, în același loc cu soțul ei, iar faptul că el o ducea la serviciu o ajuta să facă față mai ușor anxietății legate de ieșitul din casă.

În fiecare an, eram internată câte trei săptămâni în spital“

O perioadă, și-a revenit și a făcut față la serviciu și acasă. Dar în 1991, la 35 de ani, a avut prima recădere. Momentul a coincis cu o perioadă stresantă din viața ei. Era subinginer, a urmat niște cursuri prin care să se specializeze ca inginer, dar, când să dea examenul de stat, a intrat în spital. „Probabil de frică, nu știu ce s-a produs“, spune ea.

Atunci a început un șir constant de recăderi care aveau loc în fiecare an. Pur și simplu, se ducea câte trei săptămâni pe an în spital, medicii o puneau pe picioare, după care se externa și își trăia viața normal, fără să ia un tratament psihiatric între internări.

„Din ’90 până în ’95 am avut anual recăderi. În fiecare an, eram internată câte trei săptămâni în spital.“

Gina, pacientă cu schizofrenie

„Soțul meu venea, pleca, venea, pleca.“ Viața personală

Ginei nu i-a fost ușor vreodată. S-a căsătorit la 22 de ani, dar soțul ei lipsea deseori de acasă, pentru că pleca în delegații. După ’90, situația s-a înrăutățit: „Venea, pleca, venea, pleca. După ’90, el a fost pasager. Își găsise pe cineva și făcea scurte vizite acasă, după care pleca. Nu mă ajuta niciodată cu nimic, Nici cu copiii, nici material.“

N-a ajutat-o nici abandonul soțului, n-a ajutat-o nici că a rămas să se descurce singură cu cei doi copii, încercând să facă față la serviciu în condițiile în care boala psihică, deși în remisie, era în continuare prezentă.

„Ar fi trebuit inclusiv să plătească o pensie alimentară, dar nici pe-aia nu voia să și-o plătească. Nu își ridica salariul și eu nu puteam să iau pensia alimentară“, își amintește Gina.

Plecarea definitivă a soțului, în 1995, a fost urmată de o recădere mai dificilă, care a presupus internări repetate întinse pe o durată de șase luni. „În ianuarie el a plecat defintiv, iar eu în iunie-iulie am început să merg în spital. Nu am stat internată șase luni încontinuu, dar ajungeam acasă și, după ce stăteam o zi-două, mama iar mă ducea în spital“, povestește Gina.

Singura dată când a auzit voci. Recăderea din 1995

În termeni medicali, recăderea se numește decompensare. Poate să apară în orice boală, fizică sau psihică. Când este vorba despre o problemă de sănătate mintală, decompensarea înseamnă prăbușirea mecanismelor care mențin funcţionarea optimă psihică a unei persoane.

Atunci, în 1995, după ce soțul ei a părăsit familia, Gina a intrat într-o stare de inconștiență. Nu mai făcea treabă, nu mai făcea mâncare, nu mai mergea la cumpărături. Era lipsită de orice urmă de motivație și nu știa ce e cu ea. A fost prima și singura dată când a auzit voci.

„Eram singură în casă și parcă vedeam prin zid cum vecina de jos vorbea cu o prietenă de-a mea din alt cartier. A fost singura dată când am auzit voci și am avut o viziune. Nici înainte, nici după acest episod nu am mai avut halucinații.“

Gina, pacientă cu schizofrenie

Mama ei a fost cea care a dus-o la spital. Cum episodul psihotic pe care Gina l-a experimentat atunci poate să apară inclusiv în depresie, medicul care a urmărit-o atunci i-a păstrat acest diagnostic. Tot atunci, a început să ia tratament psihiatric în mod constant, pentru depresie atipică.

schizofrenia. Pe parcursul bolii ei, Gina a avut o singură dată halucinații.
Pe parcursul bolii ei, Gina a avut o singură dată halucinații. FOTO: Shutterstock

„Pentru că aveam șase luni de spitalizare, mi-au pus hârtia de șomaj în brațe“

Din ’90 și până în ’95, în ciuda bolii ei, Gina a reușit, cu chiu, cu vai, să își păstreze statutul de angajat. Întâmpinase niște probleme la locul de muncă în 1991, când angajatorul a vrut să o treacă în șomaj imediat după o ieșire din spital, dar l-a înduplecat să o păstreze, după ce i-a explicat ce dificultăți întâmpină în viața personală.

Însă, în 1995, cu internări repetate care au obligat-o să lipsească șase luni, n-a mai avut de ales. „În ’95 s-au făcut epurări, s-au dat mai mulți oameni în șomaj. Și mie, pentru că eram bolnavă și aveam șase luni de spitalizare înainte, mi-au pus hârtia de șomaj în brațe, după 17 ani de muncă“, spune ea.  

Ulterior, Gina s-a pensionat pe caz de boală. După pensionare, rămasă singură în apartament cu cei doi copii, a făcut eforturi, și-a luat tratamentul și a reușit să se echilibreze psihic. Financiar însă, s-a chinuit.

„În ’95 aveam 40 de ani, eram singură, cu doi copii, pensionată pe caz de boală. A fost foarte greu, copiii mei au suferit mult, a fost o perioadă de lipsuri mari. Fiul meu avea 16 ani și fiica mea, 14. A fost foarte greu.“

Gina, pacientă cu schizofrenie

Și chiar și-așa, inimaginabil de greu, cum spune că a fost, s-a descurcat. „Nu m-a ajutat nimeni. Doar mama ne mai sponsoriza cu mâncare“, adaugă ea.

Alt diagnostic în 2004: schizofrenia

După 1995, starea Ginei s-a îmbunătățit. Se ținea de tratament și mergea constant la un medic psihiatru sub îngrijirea căruia se afla. În doi dintre ani, și-a luat bilet de trimitere și s-a internat voluntar la Spitalul de Psihiatrie Voila, de lângă Câmpina.

„După ’95 am avut o viață relativ normală, cu excepția faptului că în 2004 am avut o recădere, iar fiica mea m-a internat. Am stat în spital două-trei săptămâni și mi-am revenit“, își amintește ea, fără să spună ce a însemnat această recădere, cum s-a simțit sau cum a reacționat. Pur și simplu, spune Gina, fiica ei a considerat că ceva e în neregulă, așa că a dus-o la spital.

În 2004, fiica Ginei a considerat că e bine ca mama ei să se interneze, ca să se echilibreze psihic. FOTO: Shutterstock

După externare, s-a întâmplat ca psihiatrul la care mergea în policlinică să se pensioneze, așa că Gina a ajuns în îngrijirea altui medic. „Doamna doctor mi-a dat diagnosticul de schizofrenie și un alt tratament“, spune ea.

Tot atunci, a început să meargă la niște întâlniri de grup săptămânale organizate la Policlinica Grozovici pentru pacienții psihiatrici, unde socializa.

O viață de efort și de alergătură

După ultima ei internare la psihiatrie, ambii copii s-au căsătorit. Unul în 2004, altul în 2005. Gina a rămas în aceeași locuință cu fiul ei, în apartamentul de la Academie. Și, deși acum ar fi putut să se descurce mai bine din pensie, copiii fiind pe picioarele lor, nu a renunțat să caute surse suplimentare de venit.

O perioadă a avut grijă de o femeie în vârstă, iar mai târziu, de un bebeluș, copilul unei cunoștințe. Chiar dacă n-a putut să lucreze decât pe durate scurte, de câteva luni, pentru ea a contat. A strâns banii câștigați și a încercat să-și ajute fiul să-și facă o casă în afara orașului.

Gina îmi povestește cum a făcut tot felul de tranzacții ca să-și sprijine financiar băiatul, cum la început făcea naveta la Bragadiru, la aproximativ 15 kilometri distanță de București, ca să stea cu nepoțica ei, cum apoi s-a mutat și ea la Bragadiru și-a început să facă naveta în București, ca să își ducă nepoata pe la tot felul de cursuri – engleză, înot, patinaj și handbal, cum fiica ei a plecat din țară la un moment dat și cum, per total, viața părea mai bună.

Dar, în 2018, viața Ginei s-a zdruncinat din nou. Fiul ei a murit și, o lună mai târziu, și Gina a trebuit să plece din casa de la Bragadiru. „După decesul fiului, nora mea mi-a dat cheile de la garsoniera pe care o cumpăraserăm după ce am vândut apartamentul de la Academie și mi-a zis să mă mut“, spune ea.

„Nu prea am prieteni, cel mai des vorbesc cu fiica mea la telefon“

Gina însă nu s-a mutat acolo, ci s-a dus să stea cu mama ei. Pe de o parte, i-ar fi fost greu să facă față singurătății și durerii, în condițiile în care fiica ei nu mai locuia în țară și ea nu mai avea prieteni. Pe ce altă parte, mama ei avea deja nevoie de ajutor.

„Acum locuiesc cu mama, care are 92 de ani și trebuie s-o îngrijesc. Nu vede, nu aude, nu prea merge. Trebuie să-i deschid ușa la balcon, să-i duc olița. Stăm într-o garsonieră, eu stau în bucătărie și ea în cameră“, spune Gina, cu resemnare. E greu cu atât mai mult cu cât mama ei e foarte pretențioasă, mai spune Gina, fără să se plângă, ca și cum greul ar fi firescul vieții ei.

Ginei nu îi e ușor să se deschidă în fața celor din jur, iar socializarea de la centrul de zi al Estuar îi face bine. FOTO: Shutterstock

Chiar și așa, nu a luat deloc în calcul să se mute singură, în propria garsonieră, nelocuită ani la rând. Se ducea acolo doar din când în când, să-și mai limpezească mintea și să spele rufe, pentru că unde stă cu mama ei locul e prea strâmt și nu încape o mașină de spălat.

Acum, nici asta nu poate să mai facă, pentru că a decis să vândă garsoniera și, din banii luați, să-i cumpere fiicei ei un apartament pentru zilele când vine în țară să o viziteze.

„Nu prea am avut prieteni. Doar câțiva la școală, iar după școală prietena mea cea mai bună a plecat în America. Cel mai des vorbesc cu fiica mea la telefon, vorbim aproape în fiecare zi.“

Gina, pacientă cu schizofrenie

Fiica ei vine în țară relativ des. O dată la câteva luni se întoarce în România, fie în vacanță, când stă mai multe zile, fie pentru scurt timp, ca s-o ajute pe Gina. „Vine perioadic, să-mi scoată banii de pensie, că eu nu știu să-i scot de la bancomat. Când vine, scoate banii de pe o perioadă mai lungă de timp și eu mă organizez până când vine data viitoare“, spune ea. O-ntreb dacă nu ar putea să o ajute și altcineva, ca să nu depindă financiar de vizitele fiicei ei. „Nici n-am încredere în altcineva și, cu ocazia asta, o mai văd și eu“, răspunde Gina.

„În rest, doar telefoanele ne mai țin alături. Mă întreabă ce am făcut de mâncare, ce se mai întâmplă pe aici. E plecată din țară din 2015, de când fiul ei a intrat în clasa întâi“, adaugă, cu o urmă de regret.

„La Estuar mi-am făcut o prietenă.“ Ce înseamnă un centru de zi pentru persoane cu probleme psihice

Gina își respectă tratamentul și, din punct de vedere psihiatric, e în echilibru. Doar că în urmă cu un an, un alt diagnostic i-a complicat viața: boala Parkinson. Chiar și așa, ia fiecare zi așa cum vine, își ține tratamentul, nu se dă în lături de la îndatoririle ei casnice și, printre picături, încearcă să-și facă viața mai bună. Se duce sâmbăta la predicile și întâlnirile organizate de biserica adventistă de care aparține și, în trei zile din săptămână, merge la Estuar.

Își petrece la centrul de zi din București o parte din zilele de luni, marți și miercuri, când participă la activități de grup de comunicare, dezvoltare personală, germană, engleză, desen, meloterapie și dialoguri literare.    

„Mă ajută să vin la Estuar, în felul ăsta am un program, o conexiune, simt că mai mișun și eu puțin și mai plec de-acasă. La Estuar mi-am făcut și o prietenă. Conversez cu ea și mă ajută“”

Gina, pacientă cu schizofrenie

Cu puțin timp înainte de discuția noastră, Gina a fost, împreună cu alți beneficiari ai Fundației Estuar, într-o excursie de o zi la mare. A vrut să-i împărtășească fiicei ei bucuria, dar nu știa cum să folosească telefonul ca să-i trimită fotografii, așa că prietena ei de la centrul de zi a învățat-o.  

În rest, când e acasă și nu are treabă, se uită la televizor și mai citește, în timp ce-așteaptă cu dor vizitele fiicei ei.

EXTRA INFO 

Fundația Estuar are, în prezent, centre de zi în București, Cluj-Napoca, Ploiești și Giurgiu. Dacă vrei să susții adulții cu probleme de sănătate psihică prin Fundația Estuar, o poți face donând pentru umătoarele cauze:

Centru de zi – în centrele de zi se asigură participarea pe perioada zilei a persoanelor cu probleme de sănătate mintală la un program prestabilit, într-un mediu controlat, care să le ofere siguranță, confort, mijloace de socializare și oportunități de dezvoltare personală adaptate la condițiile clinice ale tuturor participanților;

Psihoterapie – orele de psihoterapie sunt o necesitate pentru orice persoană care se confruntă cu probleme de sănătate mintală;

Locuință protejată – în locuințele protejate, persoanele cu probleme de sănătate mintală care nu se pot descurca financiar au asigurat costul de locuire, suportul logistic și primesc sprijin de specialitate.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare