Psihopatia: din naștere sau din copilărie? Ce au descoperit cele mai noi studii
Noile cercetări care combină genetica, factorii de mediu și imagistica cerebrală au scos la iveală că psihopatia pare să fie în mare parte înnăscută, dar mediul poate activa sau amplifica aceste predispoziții.
Ani întregi, cercetătorii s-au întrebat dacă psihopații vin pe lume cu această configurație mentală sau dacă experiențele negative din copilărie sunt responsabile pentru dezvoltarea trăsăturilor specifice. Răspunsul, potrivit celor mai recente studii, nu este nici unul, nici celălalt, ci o combinație specifică dintre cele două.
Psihopatia reprezintă un grup de trăsături de personalitate asociate cu exploatarea celorlalți, lipsa empatiei, comportament manipulativ și, frecvent, activitate infracțională. Mai puțin de 1% din populația generală prezintă indicatori de psihopatie, dar proporția crește la 25% în rândul populației din penitenciare, adică unul din patru deținuți, conform statisticilor.
Ce au scos la iveală investigațiile imagistice cerebrale
Utilizarea imagisticii cerebrale, precum RMN-ul funcțional (rezonanță magnetică funcțională), a adus dovezi că psihopatia corespunde unor diferențe structurale în creier. Investigațiile au evidențiat diferențe anatomice în sistemele cerebrale care conectează structuri din lobii prefrontali, cortexul cingulat posterior și părți ale lobului temporal.
Funcțiile acestor regiuni sunt extrem de variate, însă această combinație anume este implicată în procesarea emoțională. Diferențele structurale par să perturbe capacitatea tipică a creierului de a recunoaște, codifica și înțelege informațiile emoționale.
Emoția este un aspect atât de important al cogniției umane, încât incapacitatea de a o procesa ar putea explica mai multe dintre trăsăturile clasice ale psihopatiei. De exemplu, lipsa înțelegerii modului în care emoțiile afectează alte persoane ar putea duce la pierderea caracteristică a empatiei, la o valorizare mai mare a gândirii pur raționale și la o conștientizare redusă a consecințelor propriilor acțiuni.
- Citește și: „Nevoile mele sunt mai importante decât ale tale”: Cum recunoști relația cu un narcisist
Factorul genetic
Dacă psihopatia are rădăcini adaptative, adică dacă a oferit avantaje de supraviețuire în trecut, atunci ar trebui să aibă și rădăcini genetice, la fel ca multe alte aspecte ale personalității. Într-adevăr, cercetările recente au demonstrat că există numeroase legături cu trăsături ereditare.
Potrivit studiilor, gemenii identici – cu același set de gene – obțin scoruri mult mai apropiate la testele de psihopatie decât gemenii fraterni, care împart doar jumătate din materialul genetic. Acest tipar indică un rol al factorilor ereditari, potrivit unei analize publicate în 2022.
Cercetările suplimentare au arătat că aceste efecte pot include gene legate de funcționarea neurotransmițătorilor comuni, precum dopamina, serotonina și oxitocina, toți aceștia fiind implicați în personalitate și comportament.
Factorii de mediu
Genetica nu explică însă tot. Există dovezi că mediul influențează dezvoltarea psihopatiei. O cercetare din 2025 a asociat nivelurile mai ridicate de psihopatie la adolescenți cu neglijarea parentală, mediile școlare extrem de competitive și cartierele percepute ca fiind periculoase. Toate aceste contexte favorizează comportamente orientate spre autoprotecție și interes personal.
Statutul socioeconomic, indiferent dacă este scăzut sau ridicat, nu a prezis psihopatia. Rezultatele indică faptul că nivelul de trai în sine nu explică apariția acestor trăsături. Contează mai degrabă tipul de experiențe cotidiene, în care cooperarea este rar recompensată, iar neîncrederea devine o strategie uzuală.
În aceleași tipuri de medii, adolescenții cu trăsături psihopatice au avut mai des relații romantice și influență socială, experiențe care au confirmat eficiența modului lor de a relaționa, contribuind la menținerea și consolidarea acestor trăsături.
„Rețeta” psihopatiei
Psihopatia apare atunci când anumite trăsături de personalitate întâlnesc contexte în care acestea devin utile. Unele persoane au, din start, o toleranță mai scăzută față de emoțiile celorlalți sau o înclinație spre control și detașare. Aceste trăsături pot rămâne marginale sau se pot accentua, în funcție de mediul în care sunt puse în practică.
O analiză publicată în decembrie 2024, citată de Psychology Today, descrie psihopatia ca un proces care se construiește în timp. Trăsăturile exploatative tind să se stabilizeze atunci când sunt urmate de rezultate concrete, precum acces la statut, influență socială sau avantaje în relații. Când acest tip de comportament este repetat și recompensat, devine parte din modul obișnuit de funcționare.
Această abordare oferă și o direcție clară pentru intervenții. În locul unor soluții generale, aplicate la întâmplare, cercetătorii indică nevoia de a interveni exact acolo unde trăsăturile individuale și experiențele de viață se întâlnesc. Abordările care țin cont de această combinație pot fi mai bine calibrate și mai eficiente decât strategiile care tratează separat biologia sau mediul.
De ce există psihopați? O strategie evolutivă
Psihopatia se distinge de alte forme de comportament antisocial printr-un detaliu important. În timp ce mulți infractori au în spate copilării marcate de traumă sau tulburări de dezvoltare, persoanele cu trăsături psihopatice pot funcționa aparent normal în viața de zi cu zi. Ele se integrează social, respectă regulile atunci când le este util și nu ies în evidență prin disfuncționalități evidente, lucru care face acest profil mai greu de detectat și explicat.
De aproape 30 de ani, unii cercetători susțin că psihopații nu sunt indivizi „defecți”, ci mai degrabă urmăresc obiective folosind strategii sociale foarte diferite de cele ale majorității oamenilor. Capacitatea lor de a înșela și manipula, chiar și când riscurile sunt mari, le poate aduce recompense precum bani sau oportunități sexuale.
Stilul de viață riscant și orientarea spre relații multiple explică și de ce psihopatia este întâlnită mai frecvent la bărbați. Aceștia pot profita de cooperarea și încrederea existente în grupuri mari de oameni dispuși să respecte reguli sociale.
În termenii biologiei evoluționiste, acest tipar este cunoscut drept strategie dependentă de frecvență. Atunci când majoritatea oamenilor cooperează, există spațiu pentru indivizi lipsiți de scrupule care pot exploata acest comportament. Când numărul lor crește, încrederea se erodează, cooperarea dispare, iar avantajul dispare odată cu ea.
Acest mecanism explică de ce psihopatia rămâne rară în populație, cu estimări de aproximativ o persoană la 100-200 de persoane.
Consecințele sociale ale psihopatiei
Psihopatia este asociată constant cu violența și recidiva. Un studiu publicat în 2023 arată că persoanele cu trăsături psihopatice comit infracțiuni la o rată de aproximativ 2,5 ori mai mare decât media.
În majoritatea închisorilor occidentale, psihopații reprezintă între 25% și 50% din populația de infractori violenți.
Dar pentru orice persoană care a avut ghinionul să întâlnească un psihopat, consecințele pot include pierderi emoționale, financiare și fizice severe, adesea cu efecte pe termen lung.
Testul psihopatiei
Identificarea psihopatiei rămâne o provocare. Jon Ronson, în cartea sa „The Psychopath Test” (Testul psihopatiei), explorează modul în care până și metodele testate pentru identificarea psihopatiei pot fi imprecise.
Ronson l-a întâlnit pe Bob Hare, autorul celebrei scale de evaluare a psihopatiei, un chestionar în 20 de puncte folosit pe scară largă în contexte clinice și judiciare. Chiar Hare recunoaște că testul său este adesea suprautilizat. Explicația e că lista este clară, ușor de parcurs și dă senzația unei certitudini rapide.
Într-o recenzie publicată în 2011 în The Guardian, Rachel Cooke observa: „Chiar în timp ce te asiguri că nu ai tendințe psihopatice (oricine se îngrijorează că ar fi un nebun insensibil și manipulator este probabil destul de drăguț), vei începe să aplici criteriile celor din jur și ajungi să-i suspectezi pe prieteni, colegi sau vecini.”
Și mai controversat este însă DSM-ul, Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, publicat de Asociația Americană de Psihiatrie. De-a lungul edițiilor, manualul s-a extins considerabil și a ajuns să includă o gamă largă de etichete diagnostice, unele formulate vag, încât se suprapun cu comportamente obișnuite, precum „tulburarea explozivă intermitentă” (accese de furie), „tulburarea relațională” sau „tulburarea de tempo cognitiv lent” (lipsa motivației).
Ronson l-a intervievat pe Robert Spitzer, editorul sub coordonarea căruia DSM-ul a cunoscut cea mai mare extindere, și l-a întrebat dacă nu există riscul ca granița dintre patologie și normalitate să fi devenit prea subțire. Răspunsul lui Spitzer – „Nu știu” – rezumă poate cel mai bine disconfortul care planează asupra acestor instrumente: ele oferă structuri și etichete, dar nu și certitudini.
Cercetătorii împart psihopatia în două componente distincte. Prima ține de dimensiunea interpersonală și afectivă. Include farmecul superficial, ușurința de a vorbi și de a convinge, alături de tendința de a folosi oamenii ca mijloace pentru atingerea propriilor scopuri.
A doua componentă este legată de impulsivitate și de un istoric de comportament infracțional repetat și divers. Dacă primul factor atrage mai mult interes teoretic, pentru că diferențiază cel mai clar psihopatia de alte forme de infracționalitate, al doilea are o valoare predictivă mai mare atunci când sunt analizate consecințele penale.
Intervenții posibile
Schimbarea oricărei trăsături de personalitate poate fi o sarcină descurajantă. Genele nu pot fi modificate, iar factorii de mediu precum cartierele, școlile, stilul parental, sunt la rândul lor greu de influențat pe termen scurt.
Cercetările recente se concentrează pe intervenții aplicate exact în situațiile în care trăsăturile psihopatice sunt consolidate. De pildă, în mediile școlare, asta poate însemna reducerea competiției care recompensează agresivitatea socială și manipularea, nu performanța reală. În sistemul de justiție, presupune limitarea accesului la poziții informale de putere pentru deținuții cu scoruri ridicate de psihopatie, unde comportamentele exploatative sunt adesea tolerate sau chiar încurajate. În plan relațional, intervențiile pot viza identificarea timpurie a tiparelor de manipulare și stabilirea unor consecințe clare, astfel încât aceste comportamente să nu mai producă beneficii repetate.
Scopul nu este schimbarea globală a individului sau a mediului, ci întreruperea situațiilor concrete în care comportamentele exploatative sunt urmate de avantaje vizibile și, prin repetare, devin stabile.
