„Nimic nu mai recunoșteam din mine decât ochii.“ Ce rămâne dintr-o femeie după ce trece prin cancer de col

În urmă cu patru ani, Simone se trezea dimineața și spera că ceea ce trăiește e un coșmar. Avea 29 de ani și, de un an, era mama unei fetițe, când viața i-a fost zguduită de vestea că are cancer de col uterin. A fost luată pe sus de vârtejul tratamentului – chimioterapie, radioterapie și o operație extrem de invazivă cum este histerectomia totală – și n-a avut de ales decât să-i facă față. Dar ce se întâmplă cu o femeie după ce a fost operată de cancer de col uterin, după ce trec toate? Ce mai rămâne din cine era ea înainte? Cum se mai poate privi în oglindă când nu-și mai recunoaște decât ochii? Cum poate ea merge cu fruntea sus pe stradă, când ultima urmă de încredere de sine i-a dispărut, odată cu ultimul fir de păr? Cum poate să-i fie alinată durerea, când ține totul în ea, ca să nu-i împovăreze pe ceilalți? Ca să închidă cercul, Simone a ales să-și povestească experiența, atât cât îi permite durerea din prezent.

Publicat în 9.07.2022

Simone are 33 de ani, locuiește în București cu fiica și soțul ei, lucrează în domeniul bancar și, dacă te iei după profilul ei de Facebook, ai zice că viața înseamnă numai plimbări, natură și relaxare. Numai că nu e deloc așa. De patru ani, de când a fost diagnosticată cu cancer de col uterin, Simone s-a luptat nu numai cu boala, ci și cu încercarea de a-și recăpăta încrederea de sine și de a ascunde o suferință emoțională mult prea mare.  

„Aveam 29 de ani, fetița mea avea aproximativ un an și eu mergeam la controale repetate, pe care trebuie să le faci după ce-ai născut. La controlul de un an, medicul meu și-a dat seama că ceva nu e în regulă și mi-a recomandat să mă duc să fac mai multe investigații”, își amintește ea.

Era decembrie 2017 și știm cu toții cum e mersul la medic în lunile decembrie și ianuarie. Ori amâni tu, ori nu găsești medicul pe care-l cauți. Specialistul la care a trimis-o ginecologul Simonei avea liber de-abia prin martie, așa că tânăra s-a dus unde a prins un loc rapid. A făcut o colposcopie, iar rezultatul a fost unul bun. Doctorița la care a mers atunci i-a spus că e sănătoasă tun și că totul e bine. Simone s-a bucurat, s-a bucurat și de Crăciun, și de atmosfera amorțită de ianuarie și s-a dus din nou la ginecologul ei în februarie 2018.

„M-am dus la medicul meu și i-am zis uite ce rezultat am, sunt sănătoasă! Și el, când m-a consultat, a observat ce era, tumoarea deja se vedea cu ochiul liber, așa că m-a trimis direct să-mi fac biopsie”, începe ea să povestească.

Diagnosticul de cancer de col uterin

Simone e o femeie tânără, fumoasă, cu părul închis la culoare și niște ochi de un albastru pătrunzător. Stăm într-o cafenea și începe să-și împărtășească experiența timid. Are grijă să vorbească numai despre ea și să evite orice subiect ar putea să-i implice pe alții.

Rezultatul biopsiei a fost gata pe 1 martie 2018. Simone s-a dus să-l ridice de la recepția clinicii unde mergea. A luat plicul și s-a așezat pe un scaun în fața cabinetului medicului ei – ginecologul cu care născuse și care o urmărește și în ziua de azi – și a citit. Cu tot limbajul medical, și-a dat seama că e vorba despre o tumoare malignă. Un cancer de col uterin.

În scurt timp, a intrat în cabinet. Medicul i-a explicat care e primul pas, că trebuie să facă mai întâi un RMN de abdomen și pelvis, ca să se vadă ce e acolo. „Nu am realizat ce se întâmplă, de-abia când m-am dus spre recepție, pentru programarea RMN-ului, am început să plâng”, spune Simone.

Își amintește că apoi, în drum spre casă, i-a scris soțului ei că rezultatul nu e bun și că trebuie să facă investigații suplimentare, după care s-a dus și i-a cumpărat mamei ei un buchet de flori și, fiind 1 martie, a vizitat-o ca să i le ofere. Totul a fost la fel în acea zi, spune Simone. La fel ca înainte.

„Nici cu mama, nici cu soțul, cu nimeni nu am fost deschisă“

Când a venit și soțul ei de la serviciu, au avut o discuție scurtă despre ce s-a întâmplat. Simone spune despre ea însăși că e o persoană introvertită și că nu vorbește mult, nici măcar cu apropiații. I-a spus soțului că el poate să vorbească cu cine vrea despre problema ei de sănătate, dar că ea nu vrea să fie sunată și întrebată cum se simte.

„Cred că soțul meu a fost uimit, pentru că zicea să mai cerem o a doua opinie, că poate este greșit rezultatul. Dar eu știam că nu e așa. Sunt lucruri unde mai poți cere a doua opinie și lucruri care nu sunt discutabile, sunt foarte clare, iar ăsta era unul dintre ele”, spune ea.

„În primele săptămâni de când am aflat diagnosticul mi s-a întâmplat o chestie ciudată, cumva inversul de cum se întâmplă când ai un coșmar. Atunci, te trezești, îți dai seama că ai visat și zici ah, a fost un coșmar, ce bine! Ei, la mine era invers. Singurul moment când mă simțeam liberă era când dormeam, pentru că numai atunci mă linișteam. În momentul când mă trezeam aveam impresia câteva momente că a fost doar un vis chestia cu cancerul și apoi imediat îmi dădeam seama că nu, că asta era realitatea în care eu trăiam. Se întâmpla fix invers decât cu un coșmar. Voiam să mă trezesc și să nu fie adevărat.“

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

A ținut în ea prea multe lucruri, iar acum, la patru ani de la diagnostic, își dă seama că nu și-a ușurat trecerea prin boală și că, dacă ar fi fost mai deschisă față de cei din jur, i-ar fi fost, poate, mai bine. „M-am închis în mine și ăsta nu a fost un lucru bun. Dacă eram mai deschisă, mi-era mie mai bine, adică treceam eu mai simplu peste toate. Unul din motivele pentru care vorbesc acum este că vreau să mă eliberez de tot ce am ținut în mine – emoții, tristețe, cum am simțit eu lucrurile. Dar nici cu mama, nici cu soțul, cu nimeni nu am fost deschisă. Simțeam – și așa și e – că nu te înțelege nimeni, decât cineva care a trecut prin așa ceva”, spune Simone.

De altfel, mamei ei nu i-a spus că are cancer decât cu câteva zile înainte de prima ședință de chimioterapie, când chiar n-a mai avut de ales. N-a vrut să-i spună ca să nu o îngrijoreze, cu atât mai mult cu cât și ea trecea deja printr-o perioadă complicată. 

„Am mai vorbit cu prietene, dar nici cu ele extrem de mult, pentru că încărcătura emoțională e atât de mare, iar eu nu vreau să încarc pe altcineva cu problemele mele. Adică vorbeam, dar nu foarte mult. De obicei, când mă vedea, lumea mă întreba ești bine? Eu ziceam da, sunt bine. Sub acest sunt bine, evident că era o mare ceață. Numai bine nu era, dar asta era cel mai simplu de spus”, mărturisește Simone.

Chimioterapie și radioterapie

La RMN, Simone a aflat că are cancer în stadiul IIB, adică nici extrem de avansat, dar nici incipient. Tumoarea crescuse în afara colului uterin și a uterului, dar nu afectase pereții pelvisului sau partea inferioară a vaginului. „Mi s-a spus că este un cancer care se extinde foarte repede și că trebuie să mă mișc extrem de rapid, că nu am timp nici să mă duc să cer alte păreri, nici să mă duc prin străinătate, ci că trebuie început tratamentul imediat”, spune ea.

Ginecologul ei, care nu e chirurg, i-a recomandat o clinică unde să facă tratamentul oncologic. A ales mai întâi un oncolog cu care să rezoneze, a făcut chimioterapie și radioterapie, iar spre finalul tratamentului a cerut o recomandare de chirurg și a ajuns, din nou, pe mâini bune. A mers de fiecare dată din recomandare în recomandare, dar a ținut cont mereu și de felul în care medicii au făcut-o să se simtă. Graba cu care trebuia să ia decizii și să înceapă tratamentele nu i-a lăsat timp nici să se gândească, nici să pună prea mult în balanță alegerea medicilor, așa că a ales să aibă încredere în ei.

Simone a fost diagnosticată pe 1 martie, iar pe 26 martie a început chimioterapia, în primă fază în paralel cu radioterapie.  

„Am făcut șase serii de chimio, care au însemnat, de fapt, 18 ședințe. Deci am făcut 18 drumuri la clinică, lunea, marțea și miercurea, o dată la două săptămâni. Ședințele de chimioterapie au început pe 26 martie și pe 13 iulie le-am terminat, mai puțin de patru luni. Radioterapia am început-o tot pe 26 martie și am făcut 25 de ședințe, am terminat la 1 mai, după care am continuat doar cu chimioterapia”, explică ea.

Dincolo de căderea părului – care a reprezentat un capitol important în lupta ei cu boala – chimioterapia n-a afectat-o prea mult. Avea grețuri în zilele de citostatice, dar până vinerea deja se simțea mult mai bine. „Primul lucru pe care i l-am spus doctorului când am început chimioterapia a fost că eu nu vreau să slăbesc. Faceți-mi ceva, dar eu nu vreau să slăbesc! În mintea mea erau doar acele persoane bolnave de cancer din reviste, de pe la televizor, care erau numai piele și os”, spune Simone, care adaugă că în prima lună a slăbit, totuși, cinci kilograme, dar apoi s-a menținut.

Și cu radioterapia a fost o experiență traumatizantă. Chiar dacă radioterapia, ca procedură, nu doare, marcarea cu tuș a unor puncte în piele, care au rolul de a ajuta medicii să țintească cu o mare precizie tumoarea, reprezintă și acum o amintire dureroasă.

„Prima traumă pe care am suferit-o a fost când, la radioterapie, pentru a localiza exact zona unde trebuie să ți se facă radioterapie, e nevoie să ți se traseze niște puncte pe abdomen. Aceste puncte sunt făcute cu un ac de la seringă îmbibat în tuș de tatuaj pe care efectiv asistenta îl rotește în abdomenul tău, adică îți face o gaură și rotește un pic. A fost și durere, dar și o traumă. Punctele astea au rămas pe mine și sunt niște semne care îmi aduc mereu aminte de cancer. Operația în sine nu-mi aduce aminte atât de mult de cancer cât îmi aduc aceste semne.”

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

„Eu m-am dus la radioterapie știind că nu doare ce urmează să fac, dar, când m-au înțepat, am început să plâng. Cu greu mi-au făcut restul de puncte, pentru că eu sunt foarte fricoasă. Și acum mi se pare un lucru barbar ce se întâmplă, ar trebui să fie altfel”, spune ea.

Și, pentru că îi e frică de ace și de tot ce înseamnă actul medical, Simone a făcut cele două ședințe de brahiterapie – o radioterapie internă, folosită în tratamentul cancerelor de col uterin avansat – sub anestezie generală.

În iulie a terminat și chimioterapia, iar în august s-a programat la operație.

„Am scos tot.” Histerectomie totală

Spre finalul chimioterapiei, Simone și-a ales un medic chirurg și a programat operația pentru luna august 2018. Deși tipul de tumoare nu impunea neapărat o histerectomie totală, a preferat să aleagă o astfel de intervenție radicală. „Am făcut histerectomie totală, radicală. Am scos tot. Mi-au scos uter, ovare, ganglioni și treimea superioară a vaginului. Chirurgul putea să nu-mi scoată tot, dar eu am preferat așa și i-am spus să scoată tot, pentru că nu aș fi suportat să rămân cu ovarele sau cu ceva și să existe riscul recidivei. Copil aveam, deci am preferat varianta mai sigură”, spune ea.

În ziua operației, s-a dus la clinica medicală cu soțul, mama și tatăl ei. Știa că se duce la operație, că o să fie anesteziată și o să adoarmă, că o să se trezească și că, apoi, gata, cancerul nu va mai fi. De fapt, la trezire lucrurile nu au fost atât de simple cum se aștepta: „Oarecum știam ce mă așteaptă, dar a fost, evident, greșit. Că, de fapt, nu știam ce mă așteaptă. Când m-am trezit la terapie intensivă, m-am speriat. Aveam patru branule, aveam un tub de dren în stânga, unul în dreapta, plus sonda urinară. Eram ca un roboțel, nu mă puteam mișca. Deci eram plină de fire peste tot, a fost un șoc pentru mine”.

Operația a fost una clasică, iar acum Simone are o cicatrice care pornește de deasupra buricului și se întâlnește cu cea de la operația de cezariană. „Vreo 20 de centimetri”, spune ea și menționează că, fizic, nu a avut dureri prea mari după intervenție, dar că ceea ce a dărâmat-o a fost impactul emoțional.

„În momentul în care te duci la operație și zici vreau să mă operez, vreau să scot totul, vreau să fiu bine, nu știi ce urmează după”, spune ea.

„Cred că lucrurile mai dure de-abia atunci au început”

În mintea ei – ca, probabil, în mintea multor persoane bolnave de cancer – era gândul că termină radioterapia, termină chimioterapia, termină cu operația și că, gata, în sfârșit povestea despre cancer se termină. Numai că – surpriză – lucrurile nu se termină acolo.

„Probabil că mulți au impresia că totul se termină odată cu terminarea tratamentului și a operației, care e bottom line (n.r. – linia finală). Nu se termină, cred că lucrurile mai dure de-abia atunci au început, pentru că nu mai ești prins cu tratamentul, deci nu mai ai ocupația asta care era tratament, investigații, tot, și rămâi, de fapt, cu urmările cancerului. Urmările pe care tu singur trebuie să le tratezi. Deși cancerul nu mai este, rămâi cu golul emoțional care s-a creat în cele șase luni de tratament.“

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

Dincolo de golul emoțional cu care a rămas după ce a terminat tratamentul, Simone a avut de îndurat și două schimbări fizice importante: menopauza care a venit ca o consecință firească a histerectomiei și limfedemul care a apărut la nivelul unui picior la o lună de la operație, dar a fost diagnosticat de-abia după alte cinci luni.

EXTRA INFO

Limfedemul, numit și edem limfatic, este o afecțiune care presupune acumularea de lichid limfatic în țesuturi și care se manifestă prin umflarea unui membru, a ambelor membre (superioare sau inferioare) sau a altor zone ale corpului (torace, cap, organe genitale). Limfedemul apare în urma unor tratamente chirurgicale în bolile oncologice. Odată instalat, limfedemul nu poate fi vindecat, dar cu un tratament corect poate fi controlat. 

Simone știa despre menopauză și nu a deranjat-o că urma să nu mai aibă ciclu menstrual și că nu va mai putea face alți copii. Însă menopauza nu înseamnă numai atât, iar despre restul lucrurilor habar n-avea, pentru că nu sunt preocupări obișnuite pentru o femeie de 29 de ani, cât avea ea atunci. „Menopauza a intervenit de la începutul tratamentului, dar efectele le vezi după mai mult timp. Apar schimbări hormonale, nu mai ai răbdare, te enervezi, ai predispoziție spre îngrășare, mănânci mai mult, tenul îți îmbătrânește mai repede. În continuare sunt oarecum stresată de la schimbările pe care le aduce”, spune Simone.

O altă problemă care-a apărut după operație și care e greu de acceptat până-n ziua de azi e limfedemul. Nimeni nu-i spusese că, dacă îți scoți ganglioni, e posibil ca picioarele să ți se umfle, pentru că circulația limfei poate avea de suferit. Prin urmare, Simone n-a știut ce i se întâmplă.

„Era un limfedem pe care l-am diagnosticat la șase luni după operație, pentru că nu am știut ce e, nici medicii nu l-au diagnosticat ușor. Eu nu știam ce e limfedemul, deși acces la internet am, citesc, mă documentez. Dar nu făceam legătura că scoaterea ganglionilor înseamnă o posibilă îmbolnăvire de limfedem. Am aflat mai târziu, printr-un noroc, când am participat la un eveniment de la Hospice Casa Speranței”, spune ea.

Cele două probleme nou apărute în viața ei odată cu tratarea cancerului sunt greu de suportat nu din punct de vedere fizic, ci tot emoțional. Simone ar vrea să simtă că, gata, totul a trecut, ar vrea să se simtă normală. Dar faptul că ar trebui să aibă toată viața grijă la unele lucruri – cum ar fi masajul limfatic și purtarea de ciorapi compresivi, ca să nu i se mai umfle piciorul – nu face decât să o țină blocată în zona de anormalitate.

„Pe partea emoțională sunt într-o fază de neacceptare. Nu mi-am însușit complet acest diagnostic, de limfedem. Ba fac masaj, ba nu fac, ciorapi nu port, încă nu sunt pe drumul cel corect, pentru că, cumva, eu vreau să mă simt normal, iar lucrul ăsta mă face să mă simt diferită. Și-mi este greu să conviețuiesc din nou cu ideea de a fi diferită. Am fost diferită cu căderea părului, am fost diferită cu peruca, acum a trecut și vreau să treacă, nu vreau să mai fiu în astfel de situații”, spune Simone.

„După operație, am încercat să las în urmă tot, să mă prefac că boala nu a fost și nu a existat”, mai spune ea. Dar, de fapt, și-a dat seama că atunci începe greul. „În perioada în care ești cu tratament nu ai timp, ești prins în probleme și nu realizezi ce ți se întâmplă. La mine, din punct de vedere emoțional și psihic, ce a fost mai rău a început după ce am terminat cu operația. Că te trezești: și-acum ce mai facem? Păi acum încep restul problemelor – limfedemul, menopauza, controalele, începi să te rogi să fie bine RMN-ul. Până atunci, prioritatea era operația, era să scoți ce e de scos și să te faci bine.”

„Am simțit că mă dau de gol”

Dificultatea cea mai mare în legătură cu boala Simonei n-a fost, spune ea, să treacă prin tratament. Mult mai greu i-a fost să mențină aparența faptului că e bine. De-asta nici nu a vrut să răspundă la telefoane din partea curioșilor, de-asta nici nu a vorbit despre boala ei decât cu câțiva oameni și de-asta a păstrat discuțiile la un nivel minimal chiar și cu cei mai apropiați.

I-a fost greu să vorbească despre cancer cu mama ei și cu prietenii, motiv pentru care a amânat până la limită momentul dezvăluirii.

Își amintește un episod pe care îl consideră reprezentativ pentru felul în care a încercat să ascundă suferința. În prima zi de chimioterapie, Simone era în sala unde ea și alți pacienți primeau tratamentul cu citostatice. S-a nimerit ca exact atunci o echipă de televiziune să filmeze în secția de oncologie. Atunci, a recunoscut-o pe jurnalista responsabilă cu emisiunea, cu care avea o prietenă comună. Imediat, s-a simțit demascată. Ea încă nu le spusese prietenilor că e bolnavă: „Când am văzut-o, am avut impresia automat că e acolo prietena mea. Ele erau atât de apropiate, că am avut o senzație ciudată, deși jurnalista nu mă cunoștea, nu ar fi putut să mă identifice, am simțit că mă dau de gol, că nu era încă momentul, pentru că nu-i spusesem prietenei mele”.

Mai târziu, după ce a terminat cu tratamentul și și-a dat seama că tot nu poate să se deschidă nimănui, pentru că nimeni dintre cei care n-au trecut prin cancer n-aveau cum să o înțeleagă, a făcut câteva ședințe de coaching cu Cosmina Grigore, o fostă pacientă cu cancer de sân. „Asta a fost interacțiunea cea mai importantă pentru mine pe partea emoțională, pentru că ea a trecut prin aceleași lucruri ca și mine și mă înțelegea, ea m-a înțeles cel mai bine”, spune Simone.

„Nu m-a văzut nimeni fără perucă sau batic.” Căderea părului

După câteva ședințe de chimioterapie, Simonei i-a căzut părul. Știa că în unele tratamente cu citostatice nu cade, așa că a sperat până în ultima clipă că nu o să i se întâmple și ei asta, deși medicul a avertizat-o că așa va fi. N-a avut puterea să se tundă, așa că și-a acoperit capul și a așteptat să-i cadă părul fir cu fir.

„Nu am avut curajul să mă tund. Am lăsat părul să cadă până când n-a mai fost nimic. La un moment dat, l-am prins într-o codiță și m-am acoperit cu un batic pe cap. De atunci, nu l-am mai desfăcut, nu m-am mai pieptănat, nu m-am mai spălat, până când nu mai era aproape nimic, după care am tăiat codița”, spune ea.

Pentru ea, căderea părului – un alt simbol al feminității ei, pe lângă ochii albaștri – a fost extrem de apăsătoare. Odată cu firele de păr, i-a dispărut și încrederea de sine. Chiar dacă și-a cumpărat o perucă din păr natural, Simone a încetat să mai fie Simone.

Cum e să-ți cadă părul?

Simone: Partea cu căderea părului a fost foarte dificilă emoțional. Pentru mine, a fost cea mai grea. Pe mine nu m-a văzut nimeni fără perucă sau batic. Nici mama mea, nici soțul meu. Absolut nimeni. În casă și noaptea purtam baticuț, iar afară purtam perucă. Am purtat perucă de prin mai (n.r. – începuse chimioterapia la final de aprilie), foarte mult timp, mai bine de un an și jumătate, poate chiar doi, până când părul mi-a ajuns la un nivel la care eu să mă simt confortabil, până când am putut să-l dau după ureche. Cineva să mă vadă complet fără perucă nu s-a întâmplat sub nicio formă.

E foarte greu. Am fost și am încercat să discut și cu câțiva psihologi, dar nu am rezonat cu ei, pentru că, deși lucrau cu pacienți oncologici, mergeau pe varianta asta, că părul crește. Da, crește, dar e mai mult decât atât.

Multe persoane îmi spuneau, înainte să-mi cadă, să mă tund scurt. Dar, ca să porți părul scurt, trebuie să ai o anumită încredere în tine, nu e atât de simplu. Și, când știi că ție îți cade din alte cauze, nu e același lucru, nu ai cum să arăți încredere în tine când știi ce este, de fapt, acolo.

Chiar dacă și-a ales o perucă în culoarea și de lungimea părului ei natural, nu a fost de ajuns. Nici măcar cicatricea de la operație, pe care o poate ascunde, nu a avut un impact atât de puternic asupra stării ei emoționale.

Așadar, Simone terminase tot tratamentul pentru cancer, dar urma lăsată de boală a continuat să fie adâncă aproape doi ani. „Pe lângă menopauză și limfedem, în continuare purtam perucă, în continuare mi-era greu să ies afară și aș fi preferat să nu ies deloc”, spune ea, adăugând că, odată cu recuperarea de după operație, n-a avut de ales decât să-și reia, treptat, îndatoririle de dinainte.

Nu suporta privirile celorlalți, pentru că observa că în ele se află multă compasiune, așa că, atunci când era nevoită să iasă din casă, ca să se ascundă, mergea prin zonele mai puțin circulate și întotdeauna cu capul în jos. „O bună perioadă de timp am mers așa, pentru că nu suportam să fiu privită”, spune Simone.

Chiar și în intimitate, când era singură în fața oglinzii, simțea durerea de a nu mai fi nimic din ce era înainte de cancer.

„Multă lume mi-a spus, de-a lungul timpului, că am ochi frumoși. Sunt albaștri, dar sunt schimbători în funcție de starea mea – pot fi mai pătrunzători, pot să sclipească mai tare sau să fie de un albastru mai intens, uneori sunt chiar mai spre verde. Și, când mă uitam în oglindă, nimic nu mai recunoșteam din mine decât ochii. În rest, era o altă persoană cu care nu puteam să rezonez. Nu mă recunoșteam absolut deloc fizic, psihic și emoțional. Nimic din ce eram eu nu mai exista. Încrederea în mine nu mai exista.”

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

„M-am îndepărtat de soțul meu, m-am închis în mine.” Familia

Când vorbește despre impactul bolii asupra familiei ei, Simone e rezervată. Se simte îndreptățită să vorbească numai despre ea, așa că se rezumă la a povesti lucruri destul de generale despre familie. Că fiica ei era prea mică pentru a realiza ce se întâmplă, că mama ei, care i-a fost alături, a încercat să-și țină în frâu îngrijorarea, că soacra a venit și-a ajutat-o cu cea mică atunci când ea nu mai avea putere, răbdare sau energie.

Apoi revine la propria experiență și poți să citești printre rânduri că lucrurile au fost mult mai grele decât spune ea în privința vieții de familie. De fapt, în cuvinte puține, Simone spune că s-a simțit departe și deconectată de la toți cei din jur. Și de la fiica ei, și de la soț, și de la mamă.

Când a ieșit din spital, după operație, a stat la mama ei trei săptămâni, până când i s-a vindecat cicatricea. Apoi s-a dus acasă și și-a reluat, cât de cât, rutina de îngrijire a copilului, dar n-a mai reușit să fie prea prezentă. „Nu mai aveam răbdare cu fiica mea. Am avut foarte multe momente în care m-am simțit vinovată că nu-i acord atenție, că o reped, că o dau la o parte, pentru că nu puteam, voiam să am mai mult timp pentru mine și nu eram în stare să dau timpul meu celorlalți, pentru că eu nu eram bine cu mine”, spune Simone și vocea începe să-i tremure. 

Refacerea vieții de familie așa cum era ea înainte e foarte grea după un cancer de col uterin. În cazul Simonei, a avut multe suișuri și coborâșuri, pentru că nimic nu mai era la fel și ea însăși devenise o altă persoană. „Eu m-am îndepărtat de soțul meu, m-am închis în mine, n-am vorbit cu el. Cu siguranță nici lui nu i-a fost ușor. Nici acum nu vorbim despre asta, cred că ne bucurăm că a trecut. După așa ceva, îți dai seama că timpul e important – timpul petrecut cu familia și calitatea lui.”

„Lipsa de încredere s-a reflectat și la job.” Viața profesională

Deși, în urma bolii, ar fi putut să mai stea un an acasă, Simone a ales să se întoarcă la serviciu la șase luni de la operație. Enumeră motivele care au determinat-o să decidă astfel: „Unu – că nu știu cât de bine mi-ar fi făcut, psihic, să mai stau acasă încă un an. Al doilea considerent a fost că pauza profesională prelungită, după ce deja fusesem în concediu de creștere a copilului, ar fi fost un factor de stres cu care ar fi trebuit să mă descurc în acel an pe care aș fi putut să-l stau acasă”.  

Nici viața profesională nu a rămas neatinsă de efectele cancerului, iar aici cauza a fost tot căderea părului și pierderea încrederii de sine. „M-am mutat în alt departament, pentru că înainte lucram cu publicul și nu am putut să rezist să fac asta în continuare. Lipsa de încredere s-a reflectat și la job. E nevoie să ai încredere că poți și că știi să-ți îndeplinești sarcinile, iar eu nici nu știam să gândesc cum trebuie, nu puteam să fac lucrurile cu aceeași rapiditate”, spune ea.

Nici printre colegi nu i-a fost ușor să facă față. Singurul coleg căruia îi spusese despre boală a fost superiorul ei. Celorlalți nu le-a spus, dar Simone și-a dat seama că au aflat: „A fost greu, tocmai pentru că nu suportam să fiu privită de celelalte persoane. Pentru că eu am avut întotdeauna, înainte, o încredere în mine, o încredere normală, firească, nu mă deranja nimic la mine înainte, dar atunci, în momentul când am început cu peruca, nu am mai fost ok cu mine însămi”.

„Încrederea se pierde repede, dar se recapătă foarte greu și ea ține, în mare parte, de ceea ce vezi în oglindă”

În povestea Simonei despre cancer, e mai puțin vorba despre partea practică a bolii – tratamente, decizii, vindecare – și mai mult despre partea emoțională – cum te simți când rămâi fără păr, cine ești când nu te mai recunoști în oglindă, cum e când mergi doi ani numai cu privirea în pământ și cum trăiești nu numai cu frica de moarte, ci și cu teama că ceilalți pot să vadă slăbiciunea din tine.

„Eu nu mă mai puteam recunoaște, mă uitam în oglindă și vorbeam cu mine – nu credeam că o să fac asta vreodată – și singurele lucruri pe care le făceam erau să plâng și să-mi spun Simone, unde ești? Nu mai era nimic. E ciudat când te uiți în oglindă și nu te mai recunoști, se schimbă totul, tu fizic și emoțional nu mai ești la fel, aproape că nu mai gândești la fel. N-am mai regăsit nimic din mine decât ochii.”

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

În august 2022, se fac patru ani de la operația Simonei. Patru ani de când a încheiat orice formă de tratament și a mers la controale la care a aflat, invariabil, că e bine. Până la cinci ani, riscul de recidivă e cel mai mare, așa că, după acest termen, Simone se poate considera vindecată. Cu toate astea, ea nu se simte ca și când totul a trecut.

Oricât de optimist ai fi, n-ai cum să nu te gândești, uneori, că totul se poate termina pentru tine. „Frica cea mai mare era să nu crească copilul fără mine sau să nu fie crescut de o altă mamă”, mărturisește ea.

După ce a încheiat tratamentul, Simone a încercat să lase totul în urmă. Nu mai poate să poarte hainele și accesoriile pe care le îmbrăca în perioada de boală, pentru că a urât felul în care s-a simțit în ele, spune că n-a prea făcut fotografii ca să nu-și aducă aminte de ea cea de atunci și evită să vorbească despre cancer. Chiar și așa, trecutul nu se lasă-n spate atât de ușor.

Ce a fost cel mai greu?

Simone: Cred că schimbarea fizică a fost cel mai greu de suportat pentru mine. Nu-mi place să mă simt dezgolită de sentimente și, în momentul în care nu mai ai păr, nu prea poți să ascunzi că suferi de ceva. Iar mie nu-mi place – nu mi-a plăcut niciodată – să fiu vulnerabilă în fața cuiva, pentru că nu-mi place să mă privească cineva cu prea multă compasiune. Nu pot să accept asta.

Lupta care s-a dat în ea între vulnerabilitate și nevoia de control a făcut-o să se simtă, în cele din urmă, duplicitară. O stare cu care încă se luptă, deși își dă seama că acum e spre bine.

„Încrederea în mine mi-am recăpătat-o greu și nici acum nu e la 100%. De puțin timp am început să mă simt eu. Încrederea se pierde repede, dar se recapătă foarte greu și ea ține, în mare parte, de ceea ce vezi în oglindă. Adică fizicul ăsta contează, deși multă lume spune că nu. Când te simți bine tu cu tine fizic contează!”

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

„Nu am cum să redevin persoana care am fost, pot doar să accept cine sunt acum și să evoluez de aici înainte”

E greu să fii bolnav de cancer. În cele mai fericite cazuri, boala trece. Câteodată, te uiți în urmă și parcă nici n-ar fi fost. Dar rămân urmările bolii – consecințele emoționale cu care ai de luptat încă mult timp. Simone spune că, odată cu cancerul, și-a dat seama cât de multe poate să ducă. Se credea foarte fricoasă, dar uite că a făcut față tratamentului. Acum, încearcă să se regăsească sau să se redefinească într-o Simone și mai puternică decât înainte.

„În toată perioada de după operație și până acum, am încercat să mă regăsesc în totalitate, să mă simt bine în pielea mea, să am încredere așa cum aveam înainte și nu înțelegeam de ce nu reușesc să mă regăsesc. Adevărul este că nu mai poți întoarce timpul și nu am cum să redevin persoana care am fost. Pot doar să accept cine sunt și cum sunt acum și să evoluez de aici înainte.”

Simone, pacientă operată de cancer de col uterin

Experiența prin care a trecut a convins-o pe Simone să-și vaccineze fiica împotriva HPV, responsabil pentru dezvoltarea cancerului de col uterin. O altă lecție pe care a învățat-o și pe care ar vrea să o dea mai departe e aceea că nu a ajutat-o să țină totul în ea.

Pentru că nu a vorbit deschis despre temerile ei, s-a încărcat emoțional: „Dacă cineva te întreabă, să nu ascunzi și să fii deschis, în primul rând în familie. Pentru mine, faptul că m-am ascuns să nu mă vadă nimeni fără păr a fost un stres emoțional. Ar fi fost mai simplu dacă aș fi vorbit despre ce simt, pentru că sunt oricum multe lucruri greu de gestionat și asta a fost o grijă în plus. Ar trebui ca măcar în familie să te eliberezi și să fii deschis”.