Lecție grea pentru părinți: Adolescentul s-a închis în cameră. Tu ce faci?
Adolescența este o perioadă de tranziție și nu este doar pentru copil, ci și pentru părinți. Este o etapă în care copiii încep să se separe de familie, își formează identitatea și solicită mai multă autonomie. Pentru părinte, apare adesea dilema: când trebuie să intervin și când e mai sănătos să dau spațiu? Așadar, iată când e bine să fii alături de adolescentul tău și când e necesar să-i respecți spațiul.
Separarea psihologică față de părinți
Din punct de vedere neurobiologic, în adolescență creierul trece printr-o „remodelare majoră”. Zonele responsabile cu emoțiile și recompensa (sistemul limbic) se dezvoltă mai devreme decât cele care reglează comportamentele (cortexul prefrontal). Acest dezechilibru explică impulsivitatea și intensitatea emoțională specifice adolescenței.
Totodată, adolescenții se află într-un proces natural de separare psihologică față de părinți. Prin acest proces am trecut și eu, și tu, și fiecare adult din lumea aceasta. Vor să ia decizii singuri, să fie ascultați fără a fi controlați, să petreacă timp cu cei de vârsta lor, iar asta e ceva firesc. Nu înseamnă că tu, părintele, nu mai contezi, că nu te mai iubește, că ceea ce spui tu nu e bine, ci doar că vrea să devină om mare, să experimenteze lumea, viața. E ca atunci când învăța să facă primii pași… doar că pașii nu mai sunt fizici, ci emoționali, sociali și identitari. Copilul tău nu mai învață să meargă în picioare, ci să meargă prin viață.
Acesta e un subiect despre care nu prea se discută, din păcate: despre procesul de separare al părinților față de adolescenții lor. Pentru că și acolo, din punct de vedere psihologic se întâmplă multe. Părintele îl vede pe adolescent încă un copil, îi e greu să înțeleagă că acesta are momente în care vrea să fie singur sau vrea să petreacă mai mult timp cu prietenii, pentru că până atunci căuta compania sa mai mereu.
Chiar dacă resping ajutorul uneori, ei au în continuare nevoie de siguranța emoțională oferită de părinți.
Conceptul de secure base (baza de siguranță) din teoria atașamentului ne arată că un adolescent echilibrat are nevoie să știe că poate explora lumea și se poate întoarce oricând la tine, fără teamă de respingere sau judecată.
Când e bine să fii alături de adolescentul tău
Când adolescentul se confruntă cu stres sau suferință emoțională, e de preferat să îi fii alături. Schimbări bruște de comportament, izolare, iritabilitate sau renunțarea la activități plăcute pot fi semne că are nevoie de sprijin. În literatura de specialitate este specificat faptul că relațiile sigure sunt un predictor important pentru sănătatea mintală, întrucât atașamentul securizant se reconfigurează în adolescență.
Când sunt implicate riscuri, e bine să fii alături de adolescentul tău. Există un model denumit „dual systems” (Steinberg, 2010), care explică faptul că sistemul de recompensă din creierul adolescent este hipersensibil, iar cortexul prefrontal, care reglează impulsurile, e încă în dezvoltare. Așadar, ei au tendința să caute senzații intense, fără a anticipa riscurile. Astfel, în fața unor comportamente periculoase (consum de substanțe, auto-vătămare, relații toxice), părintele trebuie să intervină cu fermitate și grijă, oferind siguranță fără judecată.
E bine să fii alături de adolescentul tău când cere sprijin (chiar și indirect). Uneori, cererea de ajutor apare sub forma unui conflict sau iritare aparent nejustificată. Reacția blândă și empatică poate deschide dialogul. De ce? Pentru că adolescenții care simt că părinții lor sunt disponibili emoțional dezvoltă o mai bună capacitate de reglare afectivă și autonomie.
„Fiica mea a început să se izoleze, stătea numai în cameră și nu mai voia să vorbească cu nimeni. Inițial m-am simțit respinsă, dar apoi am realizat că are nevoie de mine, chiar dacă nu o spune. Am intrat în camera ei cu o cană de ceai și i-am spus doar că sunt acolo. Atât. Și a început să plângă”, mi-a spus Cristina, mama unei adolescente de 16 ani.
Când să respecți spațiul unui adolescent
Adolescentul are nevoie de spațiu când își explorează identitatea. Alegerea hainelor, pasiunile neobișnuite sau ideile provocatoare fac parte din procesul de auto-definire. Judecata parentală poate bloca dezvoltarea autonomiei. Erik Erikson, unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX, descria „criza identității” ca o sarcină centrală în adolescență. Suprimarea explorării duce la confuzie de rol și dificultăți în relațiile adulte.
„Fiica mea a început să asculte muzică pe care o consideram… ciudată. Mă tenta să o întreb: ‘Ce e prostia asta?’, dar mi-am amintit că și eu aveam gusturi ‘ciudate’ când eram de vârsta ei. Așa că i-am cerut să-mi pună o piesă preferată. M-a privit mirată. Și am dansat împreună”, povestește Ana, mama unei fete de 14 ani.
Când dorește să gestioneze singur o situație, e recomandat să îl lași. E sănătos să-l lași să greșească în contexte sigure, pentru a-și dezvolta încrederea în propriile forțe. Autonomia psihologică susținută de părinți este corelată cu motivație intrinsecă, stimă de sine și bună funcționare emoțională, spun oamenii de știință.
Când are nevoie de intimitate, respectă-i spațiul. Știința spune că adolescenții care au parte de respectarea intimității își dezvoltă mai bine capacitatea de autoreflecție și autoreglare.
„După o ceartă, băiatul meu s-a închis în cameră ore în șir. Nu știam ce face acolo și aș fi vrut să mă duc să-i bat la ușă din 5 în 5 minute. Dar în loc de asta, i-am lăsat un bilet: ‘Sunt jos. Dacă ai nevoie, vin.’ A venit peste o oră și m-a îmbrățișat. Fără cuvinte”, îmi spune Diana, mama unui adolescent de 15 ani.
Citește și: „Criza adolescenței este semn de normalitate”. Cum ne comportăm cu un adolescent rebel
Cum păstrezi echilibrul între spațiu și prezență
Rămâi prezent, dar nu intruziv: ancorează-te în ideea de „sunt aici când ai nevoie”, mai ales atunci când vezi că îi este greu și vrei să intervii pentru „a-l ajuta”.
Observă ce se întâmplă în tine în momentele în care „nu mai are nevoie” de tine și explorează ce se întâmplă acolo.
Ascultă activ și întreabă ce are nevoie, nu ce crezi tu că trebuie să faci.
Normalizează ambivalența: spune-i că e în regulă să vrea apropiere și distanță în același timp.
Fii un model de reglare emoțională: reacționează calm, chiar și atunci când adolescentul nu o face.
„M-am prins că, de fapt, nu trebuie să am soluții. Doar să fiu acolo. Când mă simt depășită, îmi amintesc că nu trebuie să fiu mama perfectă. Ci una suficient de bună”,îmi scria Ioana, mama unui adolescent de 14 ani.
„Am învățat să-l întreb: ‘Vrei să-ți spun părerea mea sau vrei doar să te ascult?’. Uneori îmi spune: ‘Doar ascultă-mă, mami’. Alteori: ‘Ajută-mă să văd mai clar’. Nu mai presupun, îl întreb”, povestește Simona, mama unui adolescent de 16 ani.
În concluzie, să fii aproape fără a sufoca și să dai libertate fără a abandona – aceasta e provocarea relației părinte-adolescent. Răspunsul nu îl găsești într-o rețetă, ci în ascultare, disponibilitate și încredere. Adolescenții nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți, autentici și dispuși să crească odată cu ei.
