„Toate teoriile despre sex în relațiile de durată sunt profund greșite.” Cum scăpăm de „imperativul dorinței”
Se pare că tot ce ni s-a spus despre cum funcționează dorința sexuală, mai precis cum menținem scânteia vie, este în mare parte greșit. Dar asta nu e tot! În loc să ne ajute cât de cât atunci când suntem într-un impas al libidoului, vechile teorii produc chiar mai multă confuzie în ceea ce privește relațiile sexuale de lungă durată. Să ai o viață sexuală „mai bună” face parte din ceea ce numim generic o viață sănătoasă. Însă dacă la începutul relațiilor dorința pare un dat firesc, în timp, intensitatea ei se stinge ușor până – în unele cazuri –, dispare complet. Ce faci atunci, pleci sau rămâi?
Prima relație de lungă durată a fost și prima relație pe care am experimentat-o. M-am despărțit de partenerul de atunci după trei ani de întâlniri romantice pentru că dispăruse orice formă de dorință sexuală, de atracție fizică. La final devenisem foarte buni prieteni, familie unul pentru celălalt, dar mai puțin iubiți. Ajunsesem să nu îmi mai doresc să mă atingă. Am considerat atunci că îmi datorez să caut acea persoană, pe „acel cineva”, „alesul” lângă care dorința sexuală va rămâne vie pentru totdeauna. Ce naivă și frumoasă această căutare pe care o aveam atunci și pe care consideram că mi-o datorez dacă îmi iubesc viața cât de puțin.
De fapt, privind cu ochii de acum realizez că și eu, ca majoritatea fetelor și băieților din jurul meu, credeam într-o narațiune de modă veche despre cum funcționează dorința, o idee reprodusă mai ales odată cu apariția Romantismului sub formă de curent ideologic și cultural. Practic, ni se spunea de câteva generații, sub diverse forme, de la reviste sau cărți la filme sau chiar prin prisma poveștilor adulților din viața noastră, că totul începe cu o mare pasiune, cu „scânteia” care aprinde legătura dintre doi oameni asemenea teoriei Bing Bang, care stă la baza creării Universului. Iar dacă această scânteie dispare, totul se prăbușește.
Căutarea mea nu a fost una chiar ușoară și nu s-a oprit la prima încercare. Nu am renunțat cu una cu două la acest ideal: am mai început o relație de lungă durată pe care am încheiat-o din același motiv ca pe prima, după vreo patru ani de data asta. Speriată la propriu de lipsa pasiunii, mi-am ascultat corpul, sau cel puțin așa credeam eu atunci, și am plecat din nou în căutarea scânteii care să reziste. Abia după a treia încercare nereușită, care a fost sinonimă cu o relație pe cât de intensă, pe atât de toxică, am realizat că ceva din povestea pe care o tot auzeam și pe care mi-o tot spuneam nu se confirma în realitate. Și am mai încercat o dată, de data asta m-am și căsătorit, am cumpărat și o casă, am adoptat și doi câini. După șapte ani de relație, m-am confruntat cu aceeași întrebare: unde a dispărut dorința, când totul merge destul de bine? Doar că de data asta, nu am mai plecat.
Și psiholog Sabina Strugariu mărturisește aici despre iluzia partenerului cu care avem compatibilitate absolută și legătura cu sexualitatea cuplului:
„Când eram mai mică (zâmbește), la 20 de ani, citind anumite reviste, mi se părea și mie că secretul tuturor secretelor e compatibilitatea. «Dacă găsim persoana potrivită, toate vin de la sine.» Ei bine, nu mai cred asta, cred în compatibilizare. Mi se pare că este ceva mai realist: vorbim despre oameni diferiți, cu nevoi diferite; și mai ales dacă vorbim despre relații cu oameni care vor să construiască pe termen lung, vorbim de mai multe relații într-o relație. Noi creștem împreună, trecem prin tot felul de evenimente. De exemplu, în relațiile pe termen lung, putem vorbi de sarcini, pierderi de sarcini, boli fizice, boli psihice și alte aspecte care se schimbă (job-ul, programul etc.) – toate influențează cum sunt eu ca partener și în dormitor. Sexualitatea nu este o latură pe care o putem separa de toate celelalte lucruri care se întâmplă cu noi sau de schimbările care se produc într-o relație de-a lungul timpului!”
Sabina Strugariu, psiholog
Cămin, job, studii, în unele cazuri copii, apoi trecerea anilor care înseamnă printre altele și îmbătrânirea hormonilor, și un drum alunecos care pare că duce spre o condiție asexuată: toate arată ca un apus pe care nu îl putem controla.
Mai mult, ni se spune deseori că avem două opțiuni: fie acceptăm că dorința sexuală se stinge și învățăm să trăim fără ea pentru că „așa e viața”, fie investim timp, atenție și chiar bani pentru „a menține scânteia vie”. Pentru prima variantă nu sunt încă pregătită și sper că nu voi fi niciodată. Pe a doua o tot analizez. Dar mai întâi am decis că, înainte de a alege iarăși, îmi datorez să înțeleg și să văd dacă nu cumva ceva este greșit din start sau merită perceput dintr-un alt unghi. Așa am descoperit – de fapt mi-a fost recomandat de către o prietenă care se confruntă și ea cu aceleași dileme –, textul lui Emily Nagoski din The Guardian, expertă în sănătatea sexuală a femeilor, sănătatea relațiilor, precum și în teme de cercetare ce țin de violență și hărțuire.
Emily Nagoski consideră că toate cărțile în care se vorbește despre menținerea vie a scânteii sunt, de fapt, profund greșite: „Sunt (n.a. cărțile) atât de specifice secolului al XX-lea, cu scenariile lor de gen rigide și cu idei exagerat de simplificate despre sex și evoluție.”
Autoarea numește această formă de nedreptate „imperativul dorinței”, care s-ar traduce cam așa: la începutul unei relații sexuale și/sau romantice ar trebui să simțim o „scânteie”, o dorință spontană și amețitoare de intimitate cu partenerul nostru care, mai mult, ar putea să fie resimțită ca pe ceva aproape obsesiv. Iar acest tip de dorință este cel sănătos, normal, benefic pentru o relație. Dacă nu o trăim, atunci relația în sine nu este demnă de orice formă de investiție. Dacă trebuie să ne pregătim sau să planificăm aspecte ce țin de viața noastră sexuală, atunci nu ne dorim „suficient”. Dacă partenerul nostru nu ne dorește spontan, din senin, fără efort sau pregătire, în mod constant, înseamnă că „nu ne vrea destul”.
„Imperativul dorinței”, așa cum îl numește Nagoski, pune dorința per se în centrul definiției bunăstării noastre sexuale, cu o singură modalitate corectă de a o experimenta. Ceea ce poate să genereze în mintea oamenilor o adevărată stare de anxietate, grijă, temeri până la a-i face să ia decizii care de multe ori pot fi, contrar așteptărilor, împotriva bunăstării lor.
„Dacă dorința sexuală se schimbă sau dispare, oamenii au senzația că ceva profund este în neregulă cu ei sau cu relația lor. Acesta este cel mai frecvent motiv pentru care cuplurile aleg să meargă la terapie de cuplu.”
Emily Nagoski, terapeut sexual
Însă există în imperativul dorinței un gram de ironie: toate grijile despre scânteia care dispare fac și mai dificil să simțim dorință sexuală sau să ne placă, să ne bucurăm de actul sexual.
Din fericire, revine terapeutul sexual, există o alternativă pe care nu o prea luăm în calcul: plăcerea. De fapt, nu contează „dorința”, nu contează „pasiunea”, nu misiuni precum „ține scânteia vie”! Plăcerea este cea care contează.
În relațiile de lungă durată, dacă punem în centrul preocupărilor noastre plăcerea, nu mai contează cât de multe orgasme avem, ci cu cât entuziasm anticipăm sexul și cât de mult ne place sexul pe care îl facem. În relațiile de lungă durată, „sex grozav” înseamnă „sex de calitate”.
Și Esther Perel, psihoterapeut și autoarea cărții Inteligența erotică, a declarat pentru Psychology Today: „Când lucrez cu oameni pe tema sexualității în cuplu, rareori fac demersuri pentru a-i ajuta să întrețină mai multe relații sexuale. Poți face sex și să nu simți nimic. Femeile au tot făcut asta de secole. Lucrez la poetica sexului, la modul cum se conectează la propriul sine erotic. Practic, mă ocup de modul în care ei înving frica de moarte, care cred că este și motivul principal al infidelității”.
Pentru că, susține psihoterapeuta, cei mai mulți dintre clienții ei mărturisesc că atunci când înșală, se simt vii: „De multe ori nu este atât de mult despre faptul că vrei să-ți părăsești partenerul, cât despre faptul că vrei să părăsești cine ai devenit. Și nu este atât despre a căuta o altă persoană, cât de a căuta un alt sine. Vrei să te reconectezi cu părți pierdute din tine sau să descoperi noi părți din tine”.
Dorința spontană versus dorința receptivă
Un mod simplu prin care putem începe să schimbăm modul în care gândim despre dorință și plăcere este acela de a înțelege ce spun cercetătorii și terapeuții sexuali în primul rând despre dorință. Cei mai mulți dintre ei consideră „scânteia” ca fiind apanajul dorinței spontane, una dintre modalitățile normale de a experimenta dorința sexuală fără a experimenta neapărat și sex de calitate. Însă în relațiile de lungă durată, avem de-a face cu o altă formă de dorință, una receptivă.
Dorința receptivă nu este o senzație asemenea unei descărcări electrice, ci mai degrabă o deschidere către a explora plăcerea și a vedea încotro se îndreaptă. Adesea apare sub formă de sex „programat”, când ne planificăm din timp, ne pregătim, ne îngrijim, stabilim cu cine stau copiii în seara respectivă.
„Te așezi pe pat, îți lași pielea să se atingă de pielea partenerului tău și corpul tău se trezește! Pentru că te simți bine, pentru că îți place de persoana de lângă tine. Acolo unde dorința spontană apare ca anticipare a plăcerii, dorința receptivă apare ca răspuns la plăcere.”
Emily Nagoski, terapeut sexual
Ambele tipuri de dorință sunt în fapt bune, normale, și este eronat să considerăm că una este mai benefică decât cealaltă. Doar că, susține Emily Nagoski, dorința receptivă este asociată cu sexul de calitate, sexul grozav pe termen lung.
În relațiile de lungă durată este firesc să înlocuim pasiunea, scânteia, cu plăcerea, încrederea, reciprocitatea, fiind motivul empiric fundamental pe baza căruia centrăm plăcerea în detrimentul scânteii, dorinței.
Plăcerea este „senzație în context”
Bun, după o conviețuire de mai mulți ani, măsura bunăstării sexuale a unui cuplu este plăcerea – altfel spus, dacă îți place sau nu sexul pe care îl faci cu partenerul tău. Dar, intervine aici o altă întrebare: ce este plăcerea? Este cumva un cumul de răspunsuri la întrebări precum: Se simte bine senzația pe care o ai? Cât de bine? Se simte rău? Cât de rău?
Privind așa, plăcerea pare cel mai simplu lucru din lume – a recunoaște, a ne declara nouă înșine dacă o senzație se simte bine sau rău. „De exemplu, un exercițiu pe care îl poți face este acela ca următoarea dată când mănânci mâncarea ta preferată, să observi cum este plăcerea pe care o simți – tot ce ține de aspectul mâncării, textură, aromă. Observă ce îi oferă plăcere corpului tău. Plăcerea este simplă…”
Dar asta nu înseamnă că este întotdeauna ușoară, mai ales pentru că am fost mințiți despre natura plăcerii, la fel cum am fost mințiți despre natura dorinței. Ni s-a spus că plăcerea sexuală ar trebui și ea să fie ușoară, evidentă, și dacă nu este ușor de trăit și evidentă, atunci este, din nou, ceva în neregulă. Pentru unii oameni, a experimenta plăcerea nu este chiar la îndemână, poate deveni atât de frustrant, încât se pot întreba de ce o caută atât de mult.
Asta și pentru că, repet, ni s-a spus că plăcerea apare ca un apanaj al „a fi atins la locul potrivit, în modul corect, de către persoana potrivită”. Apoi, dacă acea atingere, în acel loc, de acea persoană se simte bine uneori, dar alteori nu înseamnă că ne confruntăm cu o problemă. Cum spuneam încă de la începutul articolului, aceste informații false apar peste tot în jurul nostru, de la filme și romane de dragoste la tot ce înseamnă industria porno, unde partenerul A atinge punctul magic de pe corpul partenerului B (în ciuda tuturor provocărilor prin care este nevoit să treacă în viața de zi cu zi și indiferent de ce se întâmplă în lume în acel moment) și genunchii partenerului B se topesc și organele genitale sunt stimulate.
Ceea ce nu înseamnă că pentru unii oameni plăcerea nu poate funcționa exact așa, doar că pentru cei mai mulți dintre noi, plăcerea înseamnă că locul potrivit de pe corpul tău este atins în mod corect. De fapt, este locul potrivit, modul potrivit, de către persoana potrivită, la momentul potrivit, în circumstanțele externe potrivite și având starea necesară. Pe scurt: plăcerea este senzație în context. Și aici termenul context are o bidimensiune: una internă și una ce ține de circumstanțele externe.
Este adevărat că astfel de condiționări par că distrug orice formă de romantism și emoție, și doar citind enumerarea de mai sus poate să fie obositor, dar dacă ne gândim puțin mai bine, nu numai că o astfel de gândire nu distruge nimic, dar este realitatea cu care ne confruntăm majoritatea dintre cei care ne asumăm o relație de lungă durată.
„Un exemplu simplu în acest sens este gâdilatul. Gâdilatul nu este preferatul tuturor (deși este preferatul unora!), dar vă puteți imagina un scenariu în care partenerii sunt deja încântați, într-o situație de încredere, jucăușă, erotică, iar partenerul A îl gâdilă pe partenerul B și acesta din urmă se simte bine! Dar dacă aceiași parteneri sunt în mijlocul unui conflict despre, să zicem, bani, și partenerul A încearcă să-l gâdile pe partenerul B, se va simți oare el bine? Sau partenerul B ar simți mai degrabă nevoia să lovească pe cineva decât să se ghemuiască de râs?”
Emily Nagoski, terapeut sexual
Orice senzație este ca o monedă cu două fețe: se poate simți bine, minunat, spectaculos chiar sau doar în regulă, și se poate resimți ca pe ceva groaznic, rău, ambele în funcție de contextul în care o trăiești.
Iar „plăcerea este un animal timid”, consideră Nagoski. „Îl putem observa de la o distanță sigură, dar dacă ne apropiem prea mult, va fugi. Dacă încercăm să-l surprindem, va intra în panică.” De aceea, trebuie să construiești un sentiment de încredere în relația cu plăcerea ta înainte ca aceasta să-ți permită să o observi îndeaproape. Sau am mai putea spune că plăcerea apare atunci când ne simțim suficient de „în siguranță”. Când avem încredere suficientă în noi și în partener, când suntem sănătoși, bine primiți de celălalt, fără a trăi riscuri sau oricum cu un grad de risc scăzut. Atunci când creăm un astfel de context de siguranță, creierul nostru are capacitatea de a interpreta orice senzație ca fiind plăcută.
Plăcerea nu este dorință (deși dorința poate fi plăcută)
Plăcerea și dorința sunt sisteme diferite în creier. La nivelul creierului emoțional al mamiferelor dorința se manifestă sub forma instinctului „de a râvni, de a obține” sau ca o „proeminență stimulativă”, iar plăcerea este asociată cu „a-ți fi pe plac, a fi satisfăcut” sau ca un impact de tip hedonist.
„A dori”, la nivelul creierului, implică o vastă rețea de circuite în legătură directă cu dopamina care mediază cât de motivați suntem să urmărim un obiectiv. „A-ți plăcea”, prin contrast, este un set de „puncte fierbinți de tip hedonist” mai mici, unde opioidele și endocanabinoizii mediază cât de bine se simte o senzație.
Plăcerea este o stare de liniște, este modul prin care savurăm ceea ce se întâmplă într-un anumit moment. Dorința este mișcare înspre, înainte, explorarea pentru a ajunge la, pentru a crea ceva care nu există în prezent. Plăcerea este percepția unei senzații. Dorința este motivația către un scop.
Într-un anumit fel, plăcerea este satisfacție, iar dorința este nemulțumire, pentru că plăcerea înseamnă să te bucuri de o experiență, în timp ce dorința este motivația de a urmări ceva diferit de ce simți în momentul prezent.
„Gândește-te la «dorința» implicată în scrolling-ul continuu și fără bucurie pe rețelele sociale. Cauți ceva ce nu poți numi, poate din nevoia de recompensă, apoi într-un final găsești ceva care te face să te simți bine sau care confirmă cele mai mari temeri ale tale. Tu vrei, îți dorești… ceva. Dar nu îți face plăcere, doar urmărești dorința de a continua să cauți. O dorință fără plăcere”, consideră Emily Nagoski.
Toate acestea pot deveni însă și mai confuze și mai alunecoase raportat la modul în care se simte dorința. Plăcerea, prin definiție, este resimțită ca o stare de bine. Dorința în sine este mai mult sau mai puțin neutră; contextul este cel care care face din dorință să fie ceva de bine sau de rău. Iar atunci când dorința se simte ca o trăire pozitivă, avem tendința de a o confunda cu plăcerea. Dar dacă recunoaștem că anumite forme ale dorinței se pot trăi și ca pe ceva rău, atunci ne va fi mai clar să distingem între dorință și plăcere și să realizăm că plăcerea este cea care contează cu adevărat.
Dacă ne gândim doar la experiențele plăcute ale dorinței, ajungem să folosim cuvintele „plăcere” și „dorință” mai mult sau mai puțin interschimbabil. De fapt, ele sunt diferite; fiziologia creierului ne arată că sunt diferite. Și dacă plăcerea este întotdeauna „plăcută”, dar dorința este doar uneori plăcută, nu are cumva sens să centrăm plăcerea și să permitem dorinței să apară în contexte care maximizează șansele ca dorința să fie trăită ca pe o experiență pozitivă?
Cum se simte dorința sexuală?
Anticiparea, așteptarea, pofta, dorul – toate acestea sunt modalități de a experimenta dorința care ne pot face să ne simțim încântați sau chiar în extaz. Doar că aceleași sentimente sau senzații – anticiparea, așteptarea, pofta, dorul – se pot resimți ca fiind frustrante, iritante, enervante. Dorința poate fi și speranță sau optimism, dar și anxietate și frică, în funcție de context.
„Dacă ai experimentat dorința, oprește-te și amintește-ți un moment în care aceasta a fost plăcută. Probabil că obiectul dorinței tale, fie că era un amant sau un nou gadget sau o gustare delicioasă părea la îndemână, poate te simțeai în control dacă obțineai sau nu ceea ce îți doreai, poate că dorința ta s-a întemeiat pe o promisiune a cuiva care ți-a oferit starea de anticipație.”
Emily Nagoski, terapeut sexual
Tocmai această versiune plăcută a dorinței spontane este motivul pentru care unii dintre noi nu reușesc să facă diferența între dorință și plăcere și chiar ar putea fi convinși că „spontan” este corect, normal, bun pentru ei. La urma urmei, a fost „ușor” – sau cel puțin, s-a întâmplat dintr-o dată – și a fost distractiv.
Doar că dorința sexuală spontană se poate simți și profund negativ, teribil chiar. „Să presupunem că nu poți să-ți dai seama cum să te apropii de obiectul dorinței tale, sau obiectul dorinței tale este complet inaccesibil sau, mai rău, te respinge în mod activ, te împinge departe de el. În acest context, dorința ta constantă poate fi resimțită ca o formă de tortură.”
Practic, îți dorești să îți dorești să faci sex. Un fel de ideal al dorinței spontane la care este foarte dificil să renunți, mulți oameni se luptă să scape de această nevoie. Ei știu sigur cât de dăunător poate fi să îți dorești ceva ce nu poți obține. Tocmai de aceea este important să ne amintim de dorința receptivă care ne ajută să nu mai căutăm dorința spontană pentru că dacă ne bucurăm de sexul pe care îl facem cu partenerul nostru înseamnă că este ceea ce trebuie, ceea ce avem nevoie și nu mai cădem în capcana de a râvni, de a căuta.
Spontaneitate și planificare
Așadar, dacă suntem îngrijorați că dorința noastră sexuală este scăzută sau a dispărut complet, recomandat este să vorbim cu partenerii noștri despre plăcere. Iar dorința spontană poate fi un bonus distractiv; este la fel de importantă precum orgasmele multiple, trucuri pentru o petrecere mai animată, dar nici pe departe necesare pentru o viață sexuală satisfăcătoare pe termen lung.
Cu toate astea, mărturisește Nagoski, în urma discuțiilor cu sute de persoane, a realizat că cele mai multe dintre ele își doresc să experimenteze spontaneitatea atunci când vine vorba de viața lor sexuală.
„Urăsc să vorbesc despre sex înainte de a face sex. Dacă nu se poate întâmpla în mod natural, parcă simt că nu vreau asta”, spune unul dintre cei intervievați.
Dacă ideea de a vorbi despre sex sau de a face un plan înainte pare „nenaturală”, atunci da, ar putea diminua dorința spontană. Însă, există posibilitatea ca planificarea sexului să facă, de fapt, parte din ceea ce numim plăcere, iar a vorbi despre sex nu numai că este natural, ci face parte din conexiunea erotică a doi parteneri.
Bineînțeles, există și probabilitatea ca experiențele sexuale pe care le-am avut ca răspuns la dorința spontană să fi fost mult mai satisfăcătoare decât cele bazate pe un plan. Dar, dacă suntem complet onești cu noi, oare chiar nu facem planuri înaintea sexului „spontan” minunat? Când începem o relație nouă sau suntem în prima etapă a dezvoltării ei, nu ne petrecem timp visând cu ochii deschiși la următoarea întâlnire, nu facem planuri pentru cină sau pentru o aventură în doi, nu schimbăm mesaje de flirt, apeluri telefonice în șoaptă? Starea de excitabilitate din faza de îndrăgostire este adesea însoțită de foarte multă planificare și pregătire și chiar discuții preliminare despre sex. Nu petrecem destul de mult timp pregătindu-ne la propriu pentru sex, îngrijindu-ne, îmbrăcându-ne cu atenție la detalii, nu ne asigurăm că mirosim bine?
Ce este „natural”?
Astfel, mitul „sexului natural” implică de ani de zile născocirea că excitația reciprocă trebuie să fie spontană fără să te pregătești, fără să vorbești despre, fără să îți faci un plan. Dacă trebuie să planificăm, există o problemă. Ceea ce numește Nagoski „imperativul dorinței”.
Dar hadeiți să luăm în considerare cum sunt realmente viețile noastre. Ne programăm mare parte din zi, adesea cu săptămâni sau chiar luni înainte. Ne setăm în calendarele de pe telefoane evenimente de la job, întâlniri sau petreceri de familie sau cu prietenii, evenimente ce implică școala copiilor. Ne stresăm, ne simțim obligați față de ceilalți și față de noi înșine. Ne auto-impunem exigențe de viață modernă care nu creează oportunități adecvate nici pentru a avea un somn natural, cu atât mai puțin pentru partide de sex în mijlocul cărora suntem la fel de entuziasmați, dar fără să planificăm nimic înainte.
„S-ar putea chiar să ți se pară tulburător sau problematic să afirmi că dorința nu contează. Poate te gândești: ‘ce vrei să spui, Emily, cum adică să nu-mi fac griji că nu îmi doresc sex, și doar să mă bucur de el? Îmi spui să mă bucur de sexul pe care nu mi-l doresc?”, afirmă retoric Emily Nagoski, terapeut sexual.
Dimpotrivă, spune terapeutul sexual. Haideți să ne imaginăm o lume în care toți facem sex doar dacă ne bucurăm de el. Și orice nu ne face plăcere, refuzăm! Nu o facem și nici nu ne îngrijorăm că nu o facem. Când punem plăcerea în centrul definiției bunăstării noastre sexuale, sexul care nu ne face plăcere nici nu intră în discuție.
Problema multor cupluri, subliniază Esther Perel pentru The Marginalian, constă în a alimenta fantezia inițială:
„Dacă iubirea este un act de imaginație, atunci intimitatea este un act de fructificare. Așteaptă să se diminueze pentru a se putea insera cu răbdare în relație. Semințele intimității sunt timpul și repetiția. Ne alegem unul pe altul din nou și din nou și astfel creăm o comunitate de doi.”
Descoperă aici mai multe despre De ce nu mai facem la fel de mult sex ca la început?
