Viața la 70 de ani, după cancer de sân: „Cancerul e doar una din problemele prin care am trecut”

Jenica Sătmărean are 70 de ani. La 67, a aflat că are cancer de sân. Rămasă singură, după ce soțul ei murise, iar fiica ei plecase în Marea Britanie în urmă cu mulți ani, s-a descurcat cum a putut. De fapt, toată viața a fost nevoită să se descurce singură, iar perioada de boală nu a însemnat o excepție. Nu a vrut să-i împovăreze pe ceilalți, așa că s-a organizat. De exemplu, înainte de chimioterapie își umplea frigiderul și își gătea, ca să-i fie mai ușor în zilele în care avea să-i fie rău. Jenica nu se cramponează de greutăți, povestește cum a trecut prin cancer, pe care îl consideră doar una dintre multele probleme cărora a trebuit să le facă față în viață. Câteodată o mai cuprinde și pe ea tristețea, dar crede că, dacă încerci să-l găsești, în tot răul există „un pic de bine”.

Jenica Sătmărean locuiește în Florești, un sat din marginea orașului Cluj-Napoca. Zona e în dezvoltare, așa că ea și soțul ei au cumpărat aici, în urmă cu aproape 13 ani, o casă. În aceeași curte, trei case pe stânga, trei pe dreapta. Intru pe poartă și, de la a treia casă de pe stânga, Jenica îmi iese în întâmpinare. Din cauza pandemiei, ne salutăm atingându-ne coatele, ca adolescenții, deși doamna Jeni, căreia o să-i spun mai departe pe numele mic, are 70 de ani.  

E toată un zâmbet. S-a dat cu ruj și și-a trasat ochii cu creion dermatograf gri. Jenica e o femeie cochetă și frumoasă. Se vede că, în tinerețe, a întors multe capete.

Mă invită la o cafea, așa că intrăm în bucătărie. În timp ce-mi pregătește cafeaua, îmi povestește tot felul de lucruri interesante: ce aventură a fost intrarea în învățământ, cum a lucrat mai întâi ca educatoare, pentru scurt timp, apoi ca profesoară de română pe la mai multe școli, cum a dat concurs pentru un post de profesoară de română la un penitenciar, fără să se transfere acolo și cum, după 17 ani de peregrinări, s-a transferat la Bibioteca Municipală Liviu Rebreanu din Aiud, ca director, de unde s-a și pensionat, în 2010. Povestește cum soțul ei era mai mult plecat de-acasă pentru că era constructor militar, cum fiica ei a plecat în Anglia, după ce a primit o bursă pentru doctorat și cum a rămas acolo, dar și despre cum sunt lucrurile pe la Hășdate, satul ei natal, celebru după ce acolo s-a născut cântecul „Pușca și cureaua lată”.

După ce e gata cafeaua, ne mutăm în spatele casei, unde are o mică grădină. Continuăm povestea aici, la cafea și o prăjitură cu mere făcută de Jenica special pentru întâlnirea noastră. 

Înainte să se mute în Florești, ea și soțul ei au locuit în Aiud 39 de ani. Și-au imaginat că, în sfârșit, la pensie o să aibă o viață liniștită, că prea alergaseră toată viața care-ncotro. Dar nu a fost așa.

Îngrijorarea: o retracție la sânul drept

Cu puțin timp înainte să cumpere casa, soțul Jenicăi s-a îmbolnăvit. A făcut un cancer pulmonar, inoperabil din cauza faptului că era supraponderal. Trei ani mai târziu, în iunie 2010, s-au mutat în casă, iar în iulie soțul ei a murit.

Jenica a avut grijă de el și de toți ceilalți din familie care au avut probleme de sănătate – sora ei, soacra și tatăl ei. În ultimii ani de viață ai soțului, a făcut naveta între Aiud, unde încă locuiau, Cluj, unde soțul ei făcea chimioterapie, și Florești, unde supraveghea lucrările pentru amenajarea casei.

În 2010, s-a pensionat și, un an mai târziu, a început să meargă pe la băi cu o prietenă, fostă colegă de facultate. De-abia începuse să se obișnuiască cu liniștea din viața ei, când a sesizat că ceva nu arată normal la sânul ei drept.

„Am văzut o mică adâncitură, dar îmi era frică să pun mâna. Și-atunci ne-am încurajat, eu și prietena mea, și-am zis: Gata, nu mai merge, trebuie să mă duc la o mamografie!”.

„În 2017 am aflat marea veste. Adică după ce au trecut toți prin toate și după ce am alergat cu toți în toate direcțiile, zic: Gata, o să duc viață de pensionar! Și mergeam cu o prietenă la băi pe la Tășnad, la Marghita, la Felix, la Gherla. Din 2011, în fiecare an, ne făceam câte o ieșire la băi termale. Eu încă de la Marghita am observat – la începutul lui iulie 2017 – deasupra sânului drept o mică retracție. Cred că era acolo de câteva luni, că n-a apărut atunci, dar n-am fost atentă. Știam că trebuie să mă uit în fața oglinzii, dar nu-mi plăcea să mă uit. Și, când am fost mai apoi la băi la Gherla, în același an, cu prietena mea, ea dă să pună mâna, dar eu n-am lăsat-o”, începe Jenica să povestească.

Din vorbă în vorbă, o doamnă pe care a cunoscut-o acolo, la băile din Gherla, i-a recomandat să meargă la Anca Ciurea, medic primar în radiologie și imagistică medicală din Cluj-Napoca. „Ne-am programat amandouă, și eu, și prietena mea. Am venit de la Gherla și ne-am dus atunci, la scurt timp după ce ne-am întors, în septembrie”, spune Janica.

„Știi ce mi-a spus doamna medic oncolog după aceea, despre mersul la băi termale? Că am făcut exact ce nu trebuia. Dar exact ce nu trebuia! Și fizioterapia, și băile termale sunt contraindicate”.

Prima mamografie din viața ei și suspiciunea de cancer de sân

În 2017, Jenica avea 67 de ani și nu-și făcuse vreodată o mamografie. Singurele investigații pe care și le făcuse la sâni fuseseră făcute în urmă cu 15 ani, după ce sora ei a murit de cancer la sân, și, la acel moment, au însemnat o simplă palpare. Chiar dacă și-a propus de mai multe ori să meargă la analize, nu a mai ajuns să facă asta până când a observat adâncitura la sânul drept.

„Eu am fost și mi-am făcut niște investigații (n.r. – la sâni), dar cu foarte mult timp în urmă, după ce a murit sora mea. Am venit atunci de la Aiud și m-am dus la policlinica specială. Nu cred că era mamografie atunci, a fost mai mult pe palpare. Dar, de atunci, de multe ori mi-am propus să mă duc să fac o mamografie, dar nu m-am dus să-mi fac, numai mi-am tot promis că voi merge, voi merge”, explică Jenica.

Așa că, în septembrie 2017, Jenica și prietena ei s-au dus la mamografie la Spitalul Județean din Cluj, la doctorița Anca Ciurea. După investigație, femeile sănătoase primeau rezultatele analizelor pe hol, iar medicul le spunea simplu un sunteți bine. Așa s-a întâmplat cu prietena ei. Dar, cele care aveau probleme, erau chemate de către medic în cabinet. Așa s-a întâmplat cu Jenica.

„La mamografie am fost cu prietena mea, ne-am făcut amândouă mamografie. Și eu am fost în plop, și ea (n.r. – a fost bine)… Medicul radiolog ieșea afară. Doctorița Ciurea a ieșit pe hol și ei i-a dat hârtia, iar pe mine m-a chemat înăuntru. Când m-a chemat înăuntru, am știut că ceva nu e bine, că tuturor le dădea rezultatele afară, pe hol”, își amintește ea.

Înăuntru, medicul i-a spus direct că are un nodul. Tot atunci, i-a spus că trebuie să ia legătura cu un medic oncolog, ca să fie luată în evidență și să poată face o puncție biopsică decontată de Casa de Asigurări.

„Doamna doctor m-a chemat înăuntru și mi-a arătat, color, mamografia. Mi-a zis: aveți un nodul, trebuie să facem biopsie. Nu mai știu, a zis de ceva dimensiune, nu era foarte mare, dar nu era nici foarte mic. Ce să-mi mai spună? Am înțepenit acolo”.

Cuvintele nodul și biopsie au însemnat pentru Jenica un șoc. Nu se aștepta la asta, chiar dacă sora ei avusese cancer de sân, chiar dacă observase ceva în neregulă la sânul ei. N-a reușit să fie prea atentă la șirul de cuvinte care au urmat din gura medicului, iar Anca Ciurea a intuit confuzia Jenicăi, așa că s-a apucat să-i noteze ce trebuie să facă mai departe.

„Vedea doamna doctor că vorbește și că trec cuvintele pe lângă mine, și-atunci a început să-mi scrie pe un bilețel pașii pe care trebuie să-i urmez. Mi i-a notat și zice: Trebuie să vă ia în evidență un medic oncolog, pentru că altfel plătiți biopsia foarte mult. Se plătește oricum, și cu bilet de trimitere, numai că mai puțin. Dânsa mi-a notat două nume pe hârtie, și zice: Mergeți, le căutați pe doamnele doctor și nu contează unde vă duceți, important e să vă ia în evidență și apoi puteți să vă mutați la alt medic. Și atât am apucat eu să mai întreb: Și pe care mi-o subliniați? Că erau două doamne doctor. Mi-a subliniat-o pe una dintre ele și m-am dus și am căutat-o”.

Jenica povestește lucrurile prin care a trecut cu zâmbetul pe buze, ca și când ar spune o poveste dintr-o altă viață. Doar rareori devine serioasă, pentru câteva clipe. Apoi se scutură de chipul serios și zâmbește iar. Uneori râde. Face haz de necaz. Parcă se ferește să ia greutățile prea în serios. Parcă, dacă le-ar lua prea în serios, ar reveni în viața ei.

De-asta, nici nu știe exact ce tip de cancer de sân a avut, ce dimensiuni a avut nodulul, ce stadiu sau ce grad de agresivitate. Spune că, dacă vreau neapărat, îmi citește de pe hârtii. „Să știi că foarte multe lucruri nu vreau să le știu, nu vreau să le aprofundez. De ce să-mi încarc capul și sufletul cu toate? Anumite lucruri chiar nu vreau să le știu. E și bine, și rău cu știutul ăsta”, mărturisește ea.

Prima reacție: „Te rog să nu spui nimic”

Jenica nu mai știe exact ce s-a întâmplat în cabinet. A ieșit de acolo cu un gol în minte și în mână cu o hârtie pe care erau trecute numele a doi medici oncologi. Nu mai știe nici dacă a sunat sau nu pe cineva imediat ce a ieșit din spital. Prietena cu care se dusese la consult a insistat ca Jenica să nu plece direct acasă, ci să treacă puțin pe la ea, ca să se mai liniștească.

„Cred că am plâns două minute, mi-au picat lacrimile, am plâns un pic. Și încerca prietena mea să mă consoleze și i-am spus: Te rog să nu spui nimic, asta e. Ea insista să mergem la ea neapărat. Am mers pe la ea și mi-a făcut o cafea. Apoi, n-am mai putut să plâng sau să mă gândesc ce voi face. Am băut cafeaua, mi-am revenit, m-am ridicat, cred că nu am stat mai mult de zece minute la ea, că nu aveam răbdare să stau”.

Prietena ei a condus-o până în stație, de unde Jenica a luat un autobuz până în Florești. În acea seară de septembrie 2017, după ce a aflat că are cancer, s-a dus acasă – în casa ei mare, cu etaj – și a stat singură.

Nu-și mai amintește exact dacă atunci le-a sunat pe cele două nepoate ale ei, fiicele surorii ei, sau pe Mircea, fratele ei, dar știe sigur că pe fiica ei din Marea Britanie nu a sunat-o decât peste două-trei zile, când mintea i s-a mai limpezit.

„Nu i-am spus atunci, imediat. Știi cum e, parcă pe cei apropiați chiar vrei să-i ferești un pic de chestiuni de-astea așa de grave. Nici fratelui meu nu cred că i-am spus imediat. Nu ca să le ascund, departe de mine gândul, dar ca să nu-i necăjesc, că mi-era destul mie”, spune Jenica.

Când a aflat că mama ei e suspectă de cancer – confirmarea avea să vină în urma puncției biopsice, pentru că așa e procedura, dar, de cele mai multe ori, medicul imagist diagnostichează cu o precizie destul de mare cancerul de sân în urma mamografiei – Steluța s-a blocat, își amintește Jenica: „Nu am văzut-o, că noi vorbim la telefon, nu vorbim pe toate Skype-urile, că avem așa niște figuri urâte pe toate astea, și-atunci vorbim numai la telefon. Știu și eu care o fi fost fizionomia ei în momentul ăla? A tăcut, pur și simplu. A înțepenit și ea, ca mine. Ne-am blocat și știu că a mai spus: Lasă, mamă, că va fi bine. Sigur că va fi bine”.

La Oncologie

Când afli că ai cancer, ești bulversat. Nu contează că ai 27 de ani sau 33 de ani, nu contează că ai 67 de ani, cât avea Jenica. Diagnosticul de cancer de sân lovește crunt la orice vârstă. Poate că ai avea nevoie de câteva zile ca să-ți mai limpezești mintea înainte de a face următorul pas, de a lua următoarea decizie. Dar cancerul nu așteaptă. De obicei, trebuie să acționezi rapid. După mamografie, urmează puncția biopsică, pentru confirmarea diagnosticului și stabilirea tipului de cancer, care îți spune ce trebuie să faci mai departe.

Așa că nici Jenica nu a avut timp să stea pe gânduri, a trebuit să acționeze. A doua zi, a plecat spre medicul de familie ca să ia o trimitere pentru Oncologie. De data asta, n-a mai mers cu autobuzul, ci a luat mașina. Dar n-a mers nici cinci minute, că, la ieșirea de pe strada ei, de pe un pod, într-o stradă principală, a făcut accident.  

„Ieșind de pe podul ăsta, nici nu știu cât am fost de vinovată. Nu erau arborii toaletați, m-am uitat în dreapta, în stânga, și nu venea nimic. Am ieșit de pe pod, dar a venit unul cu viteză și m-a bubuit destul de bine. N-am pățit nimic, dar nu mai puteam să deschid portiera să cobor. Nu m-am mai dus cu mașina mea, m-a luat el și m-a dus la medicul de familie”, își amintește acum Jenica.

Cu trimiterea de la medicul de familie, a mers să caute medicul oncolog al cărui nume era subliniat de către radiologul Anca Ciurea.

„În perioada aceea, se renova secția de Oncologie de la Spitalul Județean din Cluj și erau mutați undeva la Spitalul de Boli Profesionale, care era într-o promiscuitate totală. M-am dus acolo… Dacă ai fi văzut ce uși aveau saloanele… Dar o lume blândă pe acolo, am văzut că sunt femei care fac perfuzii. Stăteau săracele pe unde se putea și, câteodată, li se făcea rău. Am căutat-o pe doamna doctor Mihaela Trif (n.r. – medic primar oncolog), care este o scumpete! O fetiță, am văzut-o ca pe o fetiță. Tânără, niște ochi frumoși albaștri, când m-a văzut cât sunt de speriată… Toată lumea încerca să mă încurajeze, dar eu sunt un om realist. M-am dus la biopsie când m-a programat, câteva zile mai târziu, iar rezultatul nu putea fi altul decât cel care a fost”, povestește Jenica.

Puncția biopsică a avut loc în octombrie și, spune ea, a fost un pic ciudată: „Ceva cu un cleștișor. Toată lumea zicea că e bine că am descoperit cancerul de sân în stadiu incipient. Păi n-a fost chiar așa incipient, că a fost acolo, spre sfârșitul lui doi ca grad. Cam doi spre trei. Dar am refuzat să mă gândesc, să încerc să înțeleg”.

După biopsie, ar fi putut să meargă la tratament la orice spital, pentru că, spune ea, acum orice spital are secție de oncologie. Ar fi putut și să plece la tratament în Marea Britanie, după cum o rugase fiica ei. Dar i-a plăcut contactul cu doctorița Mihaela Trif, așa că a decis să rămână la ea.

„Pe doamna doctor oncolog am ales-o din intuiție. Zice: Puteți să vă duceți unde doriți să faceți tratamentul. Și eu am întrebat dacă pot la dânsa. Că mie mi-a plăcut foarte mult primul contact. Pe doamna doctor Trif o simt foarte aproape de sufletul meu, pot să-i spun exact tot ce gândesc, cum gândesc. Dacă gândesc bine, dacă gândesc rău, pot să-i spun. Deci nu mă duc cu niciun fel de reținere, nicio reticență. Și mie mi se pare că asta e foarte bine. Doamna doctor vorbește foarte apropiat. Nu ne cocoloșește, ne spune situația așa cum e, dar are ea ceva special. Chiar dacă ne spune lucruri foarte grave, ni le spune în așa fel încât nu ajungem la disperare. Ea m-a văzut că am fost speriată”.

Doctorița Mihaela Trif i-a spus că peste tot se folosește aceeași formulă de tratament, așa că Jenica i-a spus fiicei ei că nu pleacă din țară. Dincolo de încrederea în medicul ei oncolog, au mai cântărit și îngrijorarea că n-ar fi înțeles tot ce i se spune în engleză, dar și faptul că nu a vrut să-și împovăreze familia – pe fiica, ginerele și nepoata ei. „I-am spus fiicei mele că nu mă duc, că eu știu câteva cuvinte în limba engleză, ce-am învățat de la nepoata mea, dar întotdeauna când am mers acolo am vorbit românește. Și zic: Eu am o problemă, voi cu ce ați greșit să vedeți suferința asta? Lasă, atâta timp cât pot să o duc pe picioare, nicio problemă”.

Chimioterapia. „Să știi că n-am întâlnit lume care să se plângă”

În noiembrie 2017, Jenica Sătmărean a început chimioterapia, în secția de oncologie gata renovată de la Spitalul Județean din Cluj. Auzise ea că se fac șase ședințe de chimioterapie, dar doctorița a anunțat-o, cu zâmbetul pe buze: „Opt, doamna Sătmărean, patru roșii și patru albe!”.

În unele cazuri, când cancerul e foarte agresiv, medicul oncolog poate decide ca operația să aibă loc înainte de chimioterapie. În alte cazuri, se face mai întâi chimioterapia și apoi operația. În cazul Jenicăi, toate cele opt ședințe de chimioterapie au avut loc înainte să se opereze la sân.

La prima perfuzie, a trebuit să se interneze și să stea trei zile în spital, pentru analize și ca să fie sub observație. Apoi, la fiecare trei săptămâni, mergea dimineața la spital, făcea tratamentul cu citostatice, iar spre seară se întorcea acasă. Se ducea singură până la spital, iar după perfuzii o luau fratele ei, Mircea, și nepoata Mihaela, fiica surorii ei. Așa a procedat la perfuziile roșii.

La cele albe, se interna câte trei zile. În prima zi trebuia să facă o premedicație la miezul nopții, în a doua zi făcea perfuzia cu citostatice, iar în a treia zi, înainte de externare, făcea un vaccin perfuzabil, pe care l-a continuat, ulterior, vreme de un an. Nici atunci nu a acceptat să o ducă cineva la spital, ci doar să o ia de acolo, pentru că, după chimioterapie, se simțea slăbită.

„Nu acceptam să vină fratele meu să mă ducă la chimioterapie, că mă simțeam totuși bine. Singură mă duceam la perfuzie. Fratele meu voia să mă și ducă la perfuzie. Ba să nu vii deloc!, îi spuneam. Unde să vină, să mă ducă? Că orașul este foarte aglomerat. Mă duceam frumos, îmi luam trăistuța pe umăr, luam autobuzul M26. La întoarcere, venea el și mă lua, și era și nepoata mea Mihaela”.

La fiecare ședință de chimioterapie, cele două prietene mai apropiate ale ei din Cluj-Napoca, Jeni și Vali, veneau și o așteptau la spital. Stăteau cu ea până intra la perfuzie, apoi plecau, iar ea rămânea cu ceilalți pacienți bolnavi de cancer.

„Veneau prietenele mele, foste colege de facultate, și mă întrebau ce să-mi aducă de mâncare. Veneau în diminețile când știau că am perfuzia și se prezentau acolo, la spital. Ele ajungeau uneori înaintea mea. Îmi fierbeau ouă, că știau că-mi plac ouăle fiete, îmi aduceau tot felul de palanețe de-astea, pupuri cu varză, cu brânză (n.r. – un fel de plăcinte care se fac în zona Clujului). Odată, una dintre asistente zice: Au venit asistentele doamnei Sătmărean. Când le vedeam, muream de râs! Iar ele, când mă vedeau așa, se duceau liniștite acasă, că eu nu pot să nu zâmbesc. Asta e, o luăm așa cum îi și ce să facem? Nu te poți spânzura. Am trecut peste”, spune Jenica și zâmbește cu tot chipul.  

În secția nou renovată de Oncologie a Spitalului Județean din Cluj, condițiile erau mai bune. Dar pacienții tot nu aveau scaune suficiente și, în lipsa unei săli de așteptare, sprijineau pereții de pe holurile spitalului. Chiar și așa, Jenica a ales să vadă partea plină a paharului. A ales să se uite la oamenii din jurul ei – deopotrivă pacienți și cadre medicale – și să fie pozitivă. Ba chiar să-i înveselească și pe alții.

„Eram mai mulți, discutam și uitam de ce suntem acolo. Și tot mereu, cu câte o glumă, le-am anulat tuturor tristețea de pe chip. Știți cum suntem? Suntem triști, suntem supărați, dar, de fapt, suntem sub tratament, tratamentul ne oferă foarte multe speranțe și cu asta, basta. Și mai una, mai alta, mai despre copii, fiecare, ne mai arătam câte o poză. Să știi că n-am întâlnit lume care să se plângă”.

Jenica își amintește în mod special de un bărbat care era foarte bolnav, dar care avea o dorință de viață uriașă și care, chiar și-așa, de-abia ținându-se pe picioare, reușea să mai glumească: „Mi-amintesc că la una dintre perfuzii eu nu aveam un loc unde să stau pe scaun. Nu știu cum nimeream, că eu nu aveam niciodată loc, atâta mă purtau…  că la ambulatoriu era puțin mai dificil, nu erau locuri suficiente. Și, la un moment dat, era un domn care era atât de bolnav, că abia se ținea pe picioare, venea cu soția. Erau oameni cu mai multe feluri de cancer, nu numai cu cancer mamar. El era întins pe un pat, iar eu, pentru că nu aveam unde să stau, m-am așezat pe pat, la picioarele domnului, și am zis, în glumă, că sper să nu se supere doamna că m-am așezat la picioarele domnului. Și glumeam, și râdeam! Și domnul era atât de viteaz și se vedea că atât de mult se străduiește! Când întâlnești astfel de oameni care vor să trăiască, nu ai cum să nu-i admiri!”.

Un alt lucru care i-a transmis o stare de bine Jenicăi a fost comportamentul asistentelor medicale. Ele sunt, de fapt, cadrele medicale cu care petreci cel mai mult timp. Ele sunt alături de tine când te ustură perfuzia, când te simți rău, când ai o întrebare. Ele sunt și cele care privesc cu normalitate cancerul, iar acest lucru este liniștitor pentru pacienți. 

„Asistentele ne priveau cu atâta normalitate! De fapt, priveau cu normalitate boala cu totul. Până la urmă, ăsta e e serviciul lor. Cred că, și dacă te-ai simți rău și ai fi acolo plângăcios și nu știu ce, atitudinea lor pur și simplu te-ar ridica în picioare. Fizionomiile lor emană speranță. Ele nu-și imaginează, dar, comportându-se atât de normal, nu pot crea decât foarte multă normalitate”, întărește Jenica, apoi adaugă că, de fiecare dată când se duce la spital la controalele periodice, se simte în siguranță și își dorește să revadă vechile cunoștințe din spital, care, acum, fac parte din viața ei.

Ne oprim puțin din vorbit, ca să ne mutăm de la soare la umbră. E septembrie, dar soarele încă arde, iar Jenica nu are voie să stea la soare pentru cel puțin cinci ani după ce a terminat radioterapia.

„Șapte zile mi-era rău, în a opta zi eram fresh”

La perfuzia cu citostatice, Jenica nu se simțea rău. Avea poftă de viață, mânca, era bine. Dar, la câteva ore după ce perfuzia se termina, când substanțele începeau să-și facă efectul, începea starea proastă.

Pentru că știa dinainte că o să se simtă rău, se pregătea. Făcea cumpărături și ceva gustos de mâncare înainte de a merge la chimiotareapie, ca să se poată descurca la întoarcere. Chiar dacă Mihaela, nepoata ei, venea să stea cu ea câteva zile, Jenica nu lăsa tot greul în seama ei și, învățată să se descurce singură cam toată viața, nici acum nu a procedat diferit. S-a gospodărit astfel încât să nu le fie o povară celorlalți.

„Eu, întotdeauna, înainte de a merge la perfuzie, îmi pregăteam frigiderul, cumpărăturile. Făceam și o ciorbă, să am ceva. Veneam acasă cu fratele meu, cu Mihaela și… cine punea masa? Eu, pentru că ei, ce știu ei prin casă pe la mine? Și ne așezam cu toții la masă și noroc că reușeam să mâncăm, eu mai puțin. Și, cam după două ore, începea festivalul”.

Adică începeau stările de rău. Greață și vărsături: „Starea asta cu vărsături apărea atunci, în prima zi, cam după două-trei ore de la perfuzie, după ce ajungeam acasă. A doua zi nu mai vărsam, dar aveam o stare de prăbușeală, nu eram în stare să mă ridic. Stăteam pe fotoliu în fața televizorului și, când încercam să mă ridic, mă prăbușeam. Uneori și de patru-cinci ori încercam să mă ridic până reușeam. Și starea asta dura șapte zile. În a opta zi, parcă nu se întâmplase nimic în cele șapte zile de dinainte. Eram alt om! Eu n-am înțeles! Aveam o energie! Mergeam și îmi făceam cumpărăturile, dacă aveam de cumpărat apă sau ceva mai greu, mergeam și cu mașina”.

Mihaela are 54 de ani și este nepoata Jenicăi din partea surorii ei, cea care a murit de cancer la sân. Ea venea de la Turda la Florești la fiecare trei săptămâni și stătea cu Jenica două-trei zile, până când se mai punea pe picioare. Chiar dacă nu-și revenea complet în cele două-trei zile, chiar dacă nu avea energie aproape deloc și nu se simțea în apele ei, Jenica rămânea din nou singură și se descurca.

La primele perfuzii, cele roșii, avea o stare puternică de greață. La celelalte, cele albe, nu mai avea grețuri sau vărsături, ci o stare diferită de rău fizic, pe care nu știe să o explice exact, dar despre care spune că era mai greu de suportat.

„Am făcut primele patru perfuzii roșii, alea forte, iar următoarele au fost albe. Sunt criminale! Sigur că, atunci când faci perfuzia, e o perfuzie… nu e nicio problemă. Dar următoarele șapte zile sunt… ce să-ți spun? Eu am încercat tot timpul să mă țin pe picioare, nu am stat în pat, dar aveam ochii roșii și fața ca pământul… În timpul celor albe o singură dată am vomat. Dar răul era la fel, poate chiar mai rău. Starea îmi era mult mai rea, foarte rea, poate și pentru că deja îmi pierdusem din energie. Tot așa, șapte zile mă simțeam foarte rău, iar în a opta zi eram fresh, de nu-mi venea să cred”.

Am întrebat-o pe Jenica dacă a slăbit în timpul chimioterapiei, pentru că asta este una dintre marile temeri ale bolnavilor de cancer. Spune că da, slăbea în cele șapte zile în care se simțea rău și nu putea să mănânce. Slăbea vreo două kilograme, pe care le punea, apoi, la loc, până la următoarea perfuzie cu citostatice. „Nu știu ce era asta, că acum mă străduiesc să dau jos două kilograme și nu reușesc. Am mai pus totuși de atunci (n.r. – kilograme) și mi-e ciudă, că nu reușesc să le mai dau jos nicicum”, glumește ea.

În spital, nu a primit indicații legate de ce are voie sau nu să mănânce, așa că a început să se documenteze singură. Din reviste, de la televizor, de pe internet. A lăsat-o mai moale cu carnea de porc și cu carnea în general, a consumat mai puțin zahăr, deloc alcool și a mâncat mai multe legume. „De fapt, eu de foarte mult timp am încercat să mănânc sănătos, dar nu pot să spun că nu-mi place carnea. Dar acum sunt toate pe bază de aburi”, spune ea.

Căderea părului

Din când în când, Jenica își aranjează buclele. Zâmbește mult și ochii îi scapără ca unei fetițe de clasa a șaptea care abia începe să dezlege misterele vieții. A fost întotdeauna frumoasă și e și acum, la cei 70 de ani ai ei. Dintotdeauna, părul ei lung, des și blond a fost un etalon. Și așa a fost până când a început chimioterapia.

La prima ședință s-a dus cu părul lung: „Aveam părul foarte mare, mi-era până la mijlocul spatelui. Tot îi spuneam fiicei mele: Să-mi spuneți, tu, când sunt babă de-aia… Că femeilor în vârstă nu le stă chiar foarte bine cu părul lung. Eu, obișnuită să am un păr foarte mare, bogat și frumos – de ce să nu recunosc? –, când m-am dus la chimioterapie, de nu știu câte ori mi-au spus doamnele de acolo că mi-au admirat părul. Și acum îmi povestesc doamnele la care mă duc să-mi facă rețetă: Domna Jeni, când v-am văzut părul prima dată și mi-am închipuit ce vă așteaptă…!”.  

Trecuseră mai bine de două săptămâni de la prima perfuzie cu citostatice și încă nu începuse să-i cadă părul. „Mă și gândeam să vezi că mie n-o să-mi cadă părul! Până m-am dus într-o bună zi în baie și, când am văzut… Și aici, la intrarea în curte, în prima casă, locuiește o mare coafeză din Cluj, doamna de la Foarfeca de Aur (n.r. – coafor din Cluj-Napoca). Și m-am dus la ea și i-am spus să ia mașina de tuns și să mă tundă”, își amintește Jenica.

„Vă cumpăraserăți deja vreo perucă?”

„Nu mai știu, că mi-am făcut rost de trei peruci până la urmă sau chiar de patru. Toate, blonde. Mi-am luat inclusiv una scumpă, cu părul cam cum îl am acum. Bine, sigur că nu era chiar așa, că ăsta e părul meu și părul meu e părul meu.

Colega mea, de la o vecină de-a ei, care tot așa a trecut prin situația asta, avea o perucă bob și mi-a adus-o la prima perfuzie. Și, când mi-a adus-o, am încercat să mi-o pun puțin pe cap și când am văzut cât de rău îmi stă… vai de mine! Am păstrat-o, o am și acum. Dar m-am simțit așa de caraghioasă, deși și aia e o perucă foarte faină, și aia a fost foarte scumpă.

Dar țin minte că pe prima pe care mi-am cumpărat-o mi-am luat-o de la un magazin și era cu părul scurt, deși eu am avut mereu părul mai mare. Și nu-mi stătea rău cu părul scurt! Când m-am dus la magazin cred că eram cu căciulă, cu pălărie, nu știu cu ce eram pe cap, că era toamnă târziu și puteam masca. Dar știu că mi-am pus peruca pe cap, iar cei cu care eram tot spuneau că ce bine-mi stă, că ce bine arăt cu părul scurt, așa că am rămas cu ea pe cap. Dar, da, uite, cred că eram tunsă când mi-am cumpărat eu prima perucă, pentru că țin minte că am simțit că mi-e frig când am ieșit pe stradă.

Și fiica mea mi-a trimis, din Anglia, o perucă cu părul lung.

„Cum v-ați simțit când v-ați tuns?”

„Știi ceva? Am refuzat să mă simt cumva. Nicicum! Nici măcar n-am vrut să mă uit în oglindă, să mă văd cât îs de caraghioasă fără păr. Refuzul meu de a recunoaște câte ceva face parte din lupta mea cu răul”.

Jenica refuză să vorbească prea mult despre sentimente. De parcă, dacă nu le-ar da glas, ele nu ar exista. Începe iar să povestească despre peruci. Despre ce a făcut, nu despre cum s-a simțit.   

„Deci am avut una bob, una cu păr scurt – pe aia am dat-o la o doamnă de la Aiud – și mi-am mai luat una care a fost aproape 1.000 de lei, care e foarte asemănătoare cu părul meu, era cu păr mai lung, că am vrut să fie cât mai aproape de părul meu, numai că tot perucă era. Cu aia, ultima, am umblat mai mult. Dar, de fapt, nici n-am umblat foarte mult cu perucă, pentru că s-a nimerit în perioada de iarnă și pe urmă a urmat operația, apoi radioterapia. Și, atunci când mergeam la radioterapie, nu mergeam cu perucă, mergeam cu pălărie”, povestește ea.

Obișnuită cu cancerul

Așadar, Jenica e pensionată de 10 ani și, tot de 10 ani, e văduvă. Soțul ei a murit după ce a dus pe picioare vreme de trei ani un cancer pulmonar inoperabil. Când ea însăși s-a îmbolnăvit, Jenica știa destul de bine ce înseamnă chimioterapia și cancerul.

„Soțul meu a făcut tot tratamentul de chimioterapie, dar era inoperabil, pentru că era supraponderal. N-a putut să dea jos kilogramele ca să poată fi operat și nu i se putea face anestezie. Trebuia să dea jos cam 30 de kilograme și el, din momentul în care i s-a spus că are cancer și a zis gata, de mâine începem regimul, a pus încă 30 de kilograme. El nu credea că poate muri, pentru că a fost un om puternic fizic, a fost militar, constructor militar la căi ferate și a umblat prin toată țara, avea activitate de șantier”.

Pe durata tratamentului soțului ei, Jenica n-a știut decât să alerge în stânga și-n dreapta, să se zbată, să rezolve lucruri, să nu se lase copleșită de probleme. La scurt timp după ce a fost diagnosticat au cumpărat și casa, așa că se plimbau de colo colo, de la locuința lor din Aiud, la tratament la Cluj și la casa încă neterminată din Florești.

„Mergeam cu el la spital, plecam din Aiud și mergeam la Cluj, îl lăsam acolo, pentru că îl internau trei zile pentru chimioterapie. Mai întâi făcea analizele și pe urmă era perfuzia. Și eu, după ce îl așezam, plecam. Niciodată nu stăteam acolo când făcea perfuzia, că trebuia să plec, plecam și eu de la serviciu și, vai de mine, alergătura, alergătură. Între timp am cumpărat și casa, veneam și aici, să văd ce se mai întâmplă, mergeam după materiale”, povestește Jenica.

Când cancerul e genetic. „Ce pot să fac cu gena? Afli și te cramponezi”

Dar nu a fost prima dată când Jenica s-a aflat aproape de cancer. În urmă cu 18 ani, când ea avea 52 de ani, sora ei a murit, la 54 de ani, tocmai de cancer la sân. Era mama Mihaelei, nepoata care acum i-a fost aproape Jenicăi pe toată durata tratamentului.

„La noi (n.r. – în familie) categoric e genă. O prietenă mi-a spus asta și un pic m-am supărat. La tine-i genetic!, mi-a spus. Zic: Cu ce mă ajuți că-mi spui că la mine e genetic, ce pot să fac cu gena?  Să afli și să te cramponezi”.

Mai târziu, sora Mihaelei, Adina, care acum are 53 de ani, a descoperit că are fibrom uterin. Când s-a operat, în urma biopsiei a descoperit că avea, în pereții uterului, celule canceroase. Femeia a urmat tratamentul și acum se simte bine.

Și tatăl Jenicăi a avut cancer, la trecerea din intestinul subtire în intestinul gros și, după patru ani de luptă cu boala, a murit. Iar la începutul acestui an, fratele Jenicăi, Mircea, cel care o ducea acasă după fiecare ședință de chimioterapie, a început el însuși tratamentul cu citostatice, după ce a fost diagnsticat, la cei 60 de ani ai lui, cu cancer la pancreas.

„Fratele meu în ianuarie a descoperit. M-a sunat și i-am zis hai pe la mine, că am în cuptor pupuri cu varză. Și zice: Tu, știi? Mi-au zis colegii că m-am îngălbenit. Și a venit, săracul, și ne-am comparat mâinile și zic: Mircea, ești galben, într-adevăr. Nici nu știam ce să-i zic. I-am zis să se ducă acasă și apoi la Urgențe”, povestește Jenica.

După ce s-a operat și a trecut printr-o primă tură de citostatice, Mircea s-a simțit bine o vreme. Dar, recent, la analizele de rutină, a aflat că boala recidivase, de data aceasta la ficat și peritoneu.

Până la data publicării acestui articol, fratele Jenicăi s-a stins.

Alegerea chirurgului: „Acesta e primul nume pe care l-am auzit, la el mă duc!”

De multe ori, în cazul unui cancer, alegerea medicilor și luarea celor mai bune decizii îi pun în dificultate pe pacienți. Există multe îndoieli când e vorba de a face ce e mai bine pentru tine, pentru a-ți crește șansele la viață. Jenica însă nu a funcționat așa. A făcut niște alegeri mai mult instinctive, pornind de la primul sentiment pe care l-a avut în legătură cu medicul. I-a plăcut primul contact cu medicul oncolog, a rămas la el. A avut un sentiment pozitiv față de chirurg când doar auzise despre el, nici măcar nu-l văzuse, așa că a decis să meargă la el, deși nu era specializat în chirurgia sânului, ci în chirurgie generală.

„Când m-am dus să fiu luată în evidență la medicul oncolog, atunci m-am întâlnit cu o verișoară de gradul doi, ea era după un an de la diagnostic. Și am întrebat-o cine a operat-o, iar ea îmi spune că s-a operat la doctorul Motocu, care era la Secția Clinică de Chirurgie Generală I, din cadrul Spitalului Județean de Urgență Cluj. Ea acolo făcuse perfuziile și mi-a zis că e bun și colectivul, asistentele. Și am reținut. La un moment dat – îți dai seama că a durat chimioterapia – i-am dat telefon verișoarei mele și am întrebat-o din nou cum îl cheamă. Doctorul Radu Motocu (n.r. – medic primar în chirurgie generală). Pe urmă m-am întâlnit și cu o prietenă și zice: Vai, ce drăguță ești, te-ai tuns! Da’ de unde, zic, e perucă! Și ea mi-a zis că s-a întâlnit cu o cunoștință pe care o operase tot doctorul Motocu”.

Pentru Jenica a fost suficient să afle că doctorul Radu Motocu operase două femei de cancer la sân și că amândouă se simțeau bine la ceva timp după operație, așa că l-a ales. „Zic: Acesta e primul nume pe care l-am auzit, la el mă duc! După care am ajuns la doamna doctor oncolog și, când se apropia momentul operației, ea vine și-mi spune: Uitați, doamna Jeni, vă trimit la profesorul nu-știu-care, la Institutul Oncologic, că e un chirurg bun. La care eu: Doamna doctor, nu mă duc la domnul profesor, mă duc la doctorul Motocu. Dar cine e doctorul Motocu?, m-a întrebat ea. Nu auzise de el”, explică ea.  

Medicul oncolog i-a trimis atunci un mesaj chirurgului Radu Motocu, iar acesta a programat-o pe Jenica la o primă întâlnire, la care au stabilit ce urmează să facă mai departe.

Operație de mastectomie

Înainte de a decide asupra tipului de operație – mastectomie sau operație de sector – a discutat cu oncologul și cu chirurgul: „S-a oscilat între sector și mastectomie. Aveam nodulul ăla care se micșorase, dar aveam și o prelungire de mușchi prin zona axilei și, atunci, am zis: Nu sectorial, radeți tot! Și așa am ajuns la mastectomie”.

La trei săptămâni după ce a terminat ultima perfuzie cu citostatice, exact la 21 de zile, în mai 2018, Jenica era programată la operație.

„Atunci a venit și fiica mea și m-a certat că nu am chemat-o la nicio perfuzie. Păi tu puteai face naveta din Anglia?, i-am spus. Și de ce să vii? Să mă vezi? Pot să stau pe picioare, pot să-mi fac un ou ochi, să-mi fierb ceva. Eu îmi cumpăram mâncare dinainte de perfuzie cu câteva zile. I-am zis să se ducă să-și facă și ea o mamografie, dar nu s-a dus și nu se duce. Și-atunci, eu ce să mai zic?”.

S-a internat într-o zi de luni, operația a fost marți, iar externarea a avut loc în lunea următoare. Deci a stat în spital o săptămână.

„Cum v-ați simțit după operație?”

„După operație, te lasă acolo până trece anestezia sau ce știu eu. Și m-au lăsat pe un pat cu rotile. La un moment dat, zic: M-ați uitat aici? M-am trezit! Era rezidentul medicului, și zice: Nu v-am uitat, dar trebuie să treacă un anumit timp. Apoi m-au luat, m-au dus în salon, fiica și fratele meu m-au văzut, așa că s-au liniștit.

În seara operației am stat întinsă, dar dimineața – nici măcar nu mi-a trecut prin cap că pot să am o sonerie acolo și să chem pe cineva să mă ajute – am coborât din pat, nu mi-am făcut niciun fel de problemă, că n-am avut niciun fel de amețeală, m-am simțit ok.

Eu mă dusesem pregătită, că am niște obiceiuri ale mele, îmi place să-mi fac cafeaua mea și am un fierbător de plastic luat de la chinezi și l-am luat cu mine. Eu și-acum îmi fierb cafeaua în ibric, nu-s cu aparatele. Și, la ora 7 fără 10, intră medicul. Bună dimineața! Bună dimineața! Eu eram la noptieră, cu cafeaua. Ce faceți?, mă întreabă. Păi, zic: Mi-am terminat cafeaua, domnu’ doctor, vă aștept la o cafea! Zice: Sunteți culmea, v-ați ridicat? Zic: Păi nu trebuia să mă ridic? A rămas așa, un pic mirat, dar i-am spus că n-am avut nicio problemă. Ideea este să te ridici cât mai repede de la orice, cred că s-a mirat că m-am ridicat așa de repede”.

Când i-a venit rezultatul biopsiei, a aflat că avea un cancer în stadiul 2 spre 3. „L-am întrebat pe domnul doctor puțin ironic: Domnule doctor, ce ziceți, scap? Mi-a dat din mână, ca și cum să nu-mi fac griji, s-a întors și a ieșit din salon”.

Recuperarea de după operație

Steluța, fiica Jenicăi, venise în țară în vinerea dinaintea operație și a stat până în ziua externării. Prea mult nu au apucat să stea împreună, pentru că fiica ei nu putea să o vadă decât în timpul orelor de vizită. În rest, a stat singură acasă, a lucrat, s-a plimbat prin Cluj.

„Fiica mea a venit atunci, dar eu eram în spital. S-a plimbat prin parc, mi-a mai făcut ordine prin casă. A stat singură, ce să facă? Venea la mine la spital când era ora de vizită, pe urmă stătea singură pe aici. Îmi făceam tot eu griji, că e singură acasă. În ziua plecării, eu eram încă la spital. A venit cu fratele meu, ne-am luat la revedere în salon, ea a plecat la aeroport, iar eu am venit acasă la amiază. A venit Mircea și m-a adus acasă, a venit și Mihaela, care a stat cu mine, dar tot așa, vreo două-trei zile”.

Jenica spune că s-a simțit bine după operație. Nu a avut dureri la nivelul sânului și nu s-a simțit rău. Înainte de externare i s-a scos pansamentul și i s-a explicat cum să se îngrijească singură acasă.

„M-am simțit mai bine după operație decât după chimioterapie, categoric! Nu îmi era rău, totul era să nu ridic (n.r. – obiecte cu mâna dreaptă, partea pe care fusese operată), să nu fac efort. Și a trebuit să mă obișnuiesc cu dormitul pe spate, că eu dormeam, de obicei, pe partea dreaptă și acum chiar dreapta mi-era afectată”.

O perioadă, a trebuit să se panseze singură și să-și îngrijească și tuburile de drenaj cu care a plecat acasă după operație. A durat mai bine de o lună până când medicul i le-a scos, pentru că tot se mai scurgeau lichide post-operatorii prin ele.

„Să stau cât pot cu mâna ridicată”

Pacientele care se operează de cancer de sân trebuie să acorde o atenție deosebită îngrijirii post-operatorii. Medicii le recomandă să nu își folosească prea mult mâna de pe partea operației, să nu ridice obiecte grele și să facă anumite exerciții.

Deși s-a ținut de treabă, Jenicăi a început, la doi ani de la operație, prin mai 2020, să i se umfle mâna.

„Am citit pe foaia de ieșire și scria că șase luni nu aveam voie să ridic mai mult de două kilograme. Mi-au dat un set de exerciții pe care le-am tot făcut și, la un moment dat, nu am mai făcut, că am început să fac mișcări de-ale mele. De exemplu, erau niște mișcări care simulează datul cu mătura sau ridicatul brațului până la un anumit nivel. Nu pot să zic că fac eu mari eforturi, nici nu ridic. Într-o oală dacă pun mai multă supă, nu o ridic, o transfer. Sunt atentă”, spune Jenica, necăjită că, deși a avut grijă, tot a început să i se umfle mâna.

„L-am sunat pe rezidentul doctorului Motocu și i-am zis despre problema cu mâna, iar el mi-a zis că da, din păcate se mai întâmplă. Tot el mi-a recomandat să-mi iau un mânecar (n.r. – mânecă medicală elastică de compresie) care mai presează asupra vaselor de sânge și se drenează un pic mai bine limfa. Și a zis să stau cât pot cu mâna ridicată”, mai spune ea.

Atât de mult s-a ambiționat să aibă grijă de mână, încât acum și-a găsit o poziție specială de dormit cu mâna în sus, proptită între niște perne, și se trezește dimineața în aceeași poziție în care se culcă: „Uneori nici nu mă mișc. Dorm pe spate și mă trezesc tot așa. Stau cu mâna ridicată și uneori dimineața nu pot să o mai mișc, dacă dorm cu ea în sus… Dimineața, mâna e desumflată, dar apoi tot mi se umflă”.

La scurt timp după întâlnirea noastră, a început să se ducă la niște ședințe de drenaj limfatic pentru mână.

Protocolul medical complet

Jenica a aflat că e suspectă de cancer în septembrie 2017. În octombrie i s-a confirmat, prin puncție biopsică, în noiembrie a început chimioterapia, iar în ianuarie 2018 a început și tratamentul cu un vaccin inovator. În aprilie 2018 a terminat chimioterapia, iar în mai s-a operat. După operație, în iulie a început cele 24 de ședințe de radioterapie, care se fac zilnic, mai puțin în zilele de weekend. În august 2018 a terminat și radioterapia, iar acum mai are doar tratamentul prin hormonoterapie, care înseamnă o pastilă pe care o ia zilnic, până se fac cinci ani de la diagnostic. 

Toate tratamentele au fost decontate prin Casa de Asigurări de Sănătate, inclusiv radioterapia, pe care a făcut-o la clinica privată Amethyst care se află chiar în satul ei.

Chiar dacă la stat condițiile nu sunt ca-n privat, Jenica e de părere că medicii buni sunt tot cei de la stat. Iar unii dintre ei lucrează și la clinicile particulare.

„Părerea mea e că toți profesioniștii sunt la spitalele de stat. Sigur că, la spitalele de stat, condițiile sunt așa cum sunt. E spitalul renovat, dar clădirile sunt vechi, nu e o sală de așteptare, e un coridor unde sunt doar câteva scaune. Noi ne duceam la etaj pe niște scări, că liftul nu era dat în folosință pentru pacienți. Păi, când mergeam la chimioterapie pe scările acelea, leșinam. Era extraordinar când găseam pe cineva să-mi deschidă liftul. Că liftul e pentru personal, e numai cu cartelă. Sigur că, dacă te nimerești, asistentele și infirmierele te iau, dar nu te poți duce la ele mereu să le ceri să-ți deschidă liftul. E multă lume și n-are toată lumea un scaun unde să aștepte, te mai rezemi de un perete… La Amethyst, într-adevăr, se vede că e clinică particulară. Intri într-un hol cu canapele, fotolii, asistenta te duce, te aduce… Dar și la spitalul de stat personalul e jos pălăria, e curățenie… Contează foarte mult personalul și medicul”, spune Jenica.

Îi admiră pe medicii care au tratat-o și acum o sfătuiește pe nepoata ei din Marea Britanie, Cristina, care se pregătește pentru Medicină, să fie atentă și să aibă empatie pentru pacienții ei, atunci când va fi medic: „I-am spus: Cristina, dacă te faci medic, să-l asculți pe fiecare, că toți oamenii vor să-și spună durerea, și să-i ajuți. Tu, cu zâmbetul tău, o să-i vindeci mult mai repede. E o scumpete nepoata mea, e o sensibilă, deșteaptă și muncitoare”.

„Feminitatea? Nu m-a interesat”

O întreb cum s-a simțit când s-a văzut prima dată în oglindă. Chiar dacă nu mai e tânără, trebuie să fie tare greu pentru o femeie care s-a știut toată viața frumoasă. „N-am avut niciun sentiment. Am zis că sunt criminală!Niciun sentiment! Și-acum mă văd cât sunt de caraghioasă și zic cred că aș fi bună pentru un portret, în halul în care arăt. Am zis: Asta e și sănătate bună! Niciun sentiment!”, spune Jenica, iar mie îmi vine greu să cred că poți să nu ai niciun sentiment când corpul ți-e multilat de boală. Dar, prin felul în care abordează problemele, Jenica îmi transmite, din nou, că nu știe să se vaite, să se plângă, pentru că nu a avut niciodată cui să-și împărtășească sentimentele, fricile și nevoile cu adevărat.   

Ar fi putut să-și facă, pe baza asigurării de sănătate, o operație de reconstrucție a sânului. Dar nu a vrut. Așa că și-a luat o proteză pentru sân, din cele care se dau tot pe baza asigurării de sănătate, din patru în patru ani.

„Nu că-s pesimistă, dar eu nu mai vreau să trec prin tăieturi. Trebuie să fim un pic și realiști, am, totuși, 70 de ani. Păi acum mă apuc de reconstrucție? Nu. Mi-am luat o proteză aprobată de Ministerul Sănătății și o să mă duc să mai iau una, că prima e cam mică pentru mine”.

Oricum, spune Jenica, nici nu poartă prea des proteza, își mai pune în sutien niște improvizații. E însă, mulțumită de cicatricea de după operație. Spune că doctorul Motocu a făcut o cusătură estetică, care s-a vindecat frumos. „E și cusătura o problemă, sunt cazuri în care medicii operază și lasă apoi rezidenții să coasă, iar cusăturile nu sunt dintre cele mai estetice”, spune ea.

Mihaela, nepoata ei, spune că una dintre durerile pe care le-a sesizat la Jenica, în toată lupta ei cu cancerul de sân, a fost căderea părului. Jenica, însă, face ca toate lucrurile grele să pară ușoare. Pentru că e o femeie cochetă, mereu atentă la cum arată și – se vede – obișnuită să fie admirată, o întreb dacă i-a afectat feminitatea faptul că a avut o perioadă în care n-a avut păr.

„Nu vreau să credeți că fac pe nebuna, dar (n.r. – feminitatea) nu m-a interesat. N-am avut nicio treabă, nu m-a interesat, pentru că peruca arăta foarte bine, era aproape de părul meu natural”, spune ea.

Apoi îmi povestește două episoade în care a ieșit în lume la scurt timp după ce a început să-i crească părul. O dată, când i-a venit familia din Marea Britanie și au mers câteva zile în vacanță. Altă dată, când a participat la un bal din Cluj-Napoca, organizat de Societatea Cultural Patriotică Avram Iancu, cu care a mai colaborat de-a lungul timpului.     

„Am avut părul mic, mi-amintesc că au venit copiii (n.r. – în țară) și ne-am dus vreo trei zile la Bălnaca, pe lângă Oradea, într-o zonă cu peșteri, la o pensiune. Era familia, erau rude, iar eu eram cu părul de doi centimetri. Cred că era sfârșitul lui august 2018 și terminasem cu radioterapia. M-am dus și m-am simțit foarte bine. Îmi pusesem o pălărie pe cap, nici nu știa toată lumea ce-i cu mine. Pe urmă, a început să-mi crească și, tot în 2018, au făcut moții un bal la Cluj-Napoca. Am fost la bal, m-am dus singură. Acolo, toți (n.r. – cei din cadrul Societății Avram Iancu) mă știau cu părul meu lung, că eu eram mai mult un drapel al Societății, eram blondă și ieșeam în evidență. Dar nu mi-a stat deloc rău cu părul scurt, doar că nu mai eram cum mă știam eu și cum mă știa lumea. Când, de fapt, m-au recunoscut, au venit mai mulți la masa mea, să vorbească cu mine, făcuseră rând. Bineînțeles că imediat s-a dus vorba că am avut cancer, dar m-am simțit bine, am vorbit cu toți cu zâmbetul pe buze”, povestește Jenica.

Învățată singură. „O căsnicie la fără frecvență”

Jenica s-a căsătorit de tânără. Are o fiică, pe Steluța, care are acum 48 de ani, și o nepoată, Cristina, care are 17. Fiica ei a plecat în Marea Britanie, unde locuiește din 1996. De-atunci, Jenica e mai mult singură. De fapt, și înainte era tot cam așa, pentru că a fost nevoită să facă lucrurile singură. Să se descurce singură de tânără. Chiar dacă s-a căsătorit, soțul ei era mai mult plecat, iar ea era cea care trebuia să se zbată cu locul de muncă, cu creșterea copilului, cu îngrijirea locuinței, cu toate.

„Cu soțul meu am avut 39 de ani de căsnicie, o viață! Numai că a fost o căsnicie destul de la fără frecvență, pentru că, având o activitate și militară, și de constructor, a lucrat foarte mult pe șantier, a fost plecat foarte mult”.

Până să cumpere casa din Florești, au locuit tot 39 de ani la Aiud. „Ne-am căsătorit în ‘71 și, la început, am stat un pic la Turda. Fiica mea s-a născut la Turda, că sora mea și socrii mei locuiau acolo. Părinții mei erau la Hășdate, așa că m-am dus la maternitate la Turda, să nu fiu chiar singură. Am stat acolo câteva luni. Atunci, acolo era și sediul soțului, acolo am reușit și eu un serviciu, apoi am plecat suplinitoare la Gârbova de Sus. Mi-am început cariera pe meleagurile județului Alba, ca vai de mine, că unui suplinitor i se dădea post pe unde mai erau locuri, nu conta că ai studii”.

Mai târziu, soțul ei era mai mult plecat pe șantierele CFR, cu militarii. În timpul ăsta, Jenica stătea acasă cu fiica ei și se împărțea între serviciu, gospodărie, educația copilului și… gară, unde se ducea ca să dea telefoane soțului ei și să mai audă și fiica vocea tatălui. Vara, când erau vacanțe, Jenica o lua pe Steluța de-o mână și plecau câteva zile pe șantier, pe câte un câmp.

„Nu pot să spun că am avut familia nemaipomenită, că atunci nu erau nici măcar telefoane, era telefonul Căi Ferate, mergeam la gară ca să vorbim la telefon. Pe telefonul fix nu putea el, pentru că era la Bâlteni, în Gorj, undeva într-un câmp, pe urmă la Sebeș, Olt, tot așa, într-un câmp. Pentru că taberele militare erau așezate pe câte un câmp, soțul meu avea la dispoziție doar telefonul CFR și cu ăla putea suna numai la gară. Și eu mergeam la gară, îmi făceam drum, luam copilul de mână și ne duceam să vorbim cu tata la telefon. Și doamna de acolo ne făcea legătura din stație în stație, până ajungea la Sebeș – Olt, până ajungea la Bălteni, până ajungea nu-știu-unde, la telefonul gării. Pe toate șantierele lui mă duceam și eu în vizită, luam fetița și mergeam în câte o vizită pe șantierele lor, unde stăteam câteva zile, în vacanțe. No, cam așa a fost căsnicia”.

„Nu sunt o plângăcioasă, n-am avut cui să mă plâng”

Chiar dacă nu i-a fost ușor, Jenica nu e omul care să se plângă. Și nici omul care să aleagă calea mai ușoară. E învățată să se zbată, singură, până la capăt. Și încearcă să ia toate lucrurile așa cum vin, fără să se gândească prea mult, și căutând un strop de bine în tot răul.

„Nu sunt o plângăcioasă, n-am avut niciodată timp și n-am avut cui să mă plâng sau cui să-i cer ajutor. Am încercat, în orice situație, să găsesc soluții și să mă descurc. Păi n-am avut încotro! Dacă încerci să-l găsești, în tot răul este un pic de bine”.

Ce a însemnat pentru ea acest bine? Orice lucru de care s-a putut agăța ca să se descurce. De exemplu, oricât de copleșită ar fi fost, vedea avantajele în a avea un loc de muncă oarecum flexibil și unde se putea duce atunci când acasă nu avea curent electric.

„Având activitate de profesoară, aveam programul un pic mai flexibil și puteam să mă ocup și de copil, puteam să o duc la grădiniță, la școală și să mă ocup de ea. De multe ori venea la mine la școală și intra în bibliotecă, unde era înconjurată de cărți. De multe ori, nu era curent acasă și ne duceam la școală, că acolo, totuși, era curent. Ne duceam seara la bibliotecă, ca să-și poată pregăti lecțiile. Și cam așa a fost căsnicia. Eu și soțul meu nu ne certam, că era un om înțelegător, nu mi-a interzis niciodată nimic. Mi-am cumpărat câte rochii am vrut, câte pălării am vrut. Am fost în excursii, mergeam cu fiica mea, vara, la mare, iarna, la munte, am schiat…”.

Dar, de singură, a fost singură cam toată viața. Ea a făcut cumpărături, ea a cărat sacoșe, ea a reparat ce se strica prin casă sau pe la mașină. Ea, ea, ea. Și și-a dorit ca fiica ei să nu aibă o viață la fel de grea.

„În tinerețe, am cumpărat o mașină. Și, vai, ce fericire, că avem mașină! Ce, soțul meu mergea cu mașina? Că el avea tancurile lui. Și-atunci, eu la service, eu la benzină, eu la schimbat de cauciucuri. O viață de-asta… Știu că, o dată, veneam din piață cu fiică-mea, care se pregătea pentru bursa ei din Anglia. Fuseserăm cu mașina și făcuserăm tot felul de cumpărături. Și de cartofi, și de nu-știu-ce. Atunci locuiam într-un apartament, la etajul întâi, și, când ajung, mi se rupe una din plase și vârrr, mi-au căzut cartofii pe scări. Și-atunci m-am înfuriat, că și eu sunt așa răzvrătită: buf!, am dat cu plasele de pământ și încep: Să nu te prind că în viața asta vei fi și cal, și măgar! Așa mi-a venit atunci în minte. Nu știu care era diferența așa mare între cal și măgar, dar în ceea ce privește truda, probabil că măgarul face munci mai grele. Adică tu să fii de toate, tu să faci de toate. Dar eu n-am avut încotro”, povestește Jenica.

„Cred că cel mai simplu lucru era să divorțez și să-mi văd de drumul meu, să caut o viață mai ușoară, o familie mai normală, dar n-am putut, pentru că, până la urmă, soțul meu nu a fost un om rău. Era munca lui și așa a fost viața pentru noi. Pe urmă, era tatăl fiicei mele, cum să stric eu ordinea lucrurilor? Dacă așa a fost, așa a fost. Și-atunci, n-am avut încotro. Întotdeauna a trebuit să găsesc soluții pentru orice și să încerc să mă descurc”.

Zecile de ani pe care le-a trăit descurcându-se singură s-au văzut și acum, când fiica ei a rugat-o să se ducă în Marea Britanie pentru chimioterapie. Nu a refuzat numai de teama barierei lingvistice, care ar fi împiedicat-o să comunice cu medicii, a refuzat mai ales pentru că nu a vrut să-i împovăreze pe cei dragi. Când fiica ei a insistat să se ducă acolo, Jenica i-a replicat: „Nu, dragul lui mama, cu ce-ați greșit, să vedeți un om în atâta suferință? Nu. Se poate face tratamentul și aici”.

Îi pare rău că fiica ei, ginerele și nepoata nu sunt mai aproape, îi pare rău că nu-i vede mai des, dar, spune ea, faptul că ei se descurcă bine acolo unde sunt o ajută fantastic.

„Cărțile și romanele m-au învățat să visez”

E văduvă de 10 ani și, nu știu de ce, nu îndrăznesc s-o întreb despre dragoste, la vârsta asta. În fond, avea 60 de ani când i-a murit soțul, ar fi avut timp să-și continue viața alături de un alt bărbat. Dar mă-ntreabă ea despre dragoste, așa că discuția se deschide și-n această direcție. Apoi, se-apucă să-mi spună o poveste incredibilă, chiar dacă nu are cea mai romantică finalitate.   

„Cărțile și romanele m-au învățat să visez”, spune ea, ca și când tot romantismul din literatură i-ar fi creat amăgiri care au dus, apoi, la dezamăgiri. „În realitate, în afară de interese, nu există nimic”, mai spune ea, și mă duce tot mai aproape de concluzia că nici până azi nu a-ntâlnit iubirea așa cum a-nvățat-o din cărți.

Îmi spune apoi că ea, deși e foarte zâmbăreață și sociabilă și deși mulți bărbați au plăcut-o de-a lungul timpului, nu se apropie foarte ușor de oameni, și mai ales de bărbați.

„Ați încercat să mai aveți o relație după ce a murit soțul dumneavoastră?”, îmi fac curaj și-ntreb.

„Am încercat o relație. Am avut o cunoștință din tinerețe, atunci a fost un flirt nevinovat, că eram deja căsătorită. Am fost într-o croazieră pe Marea Neagră și, acolo, grupul trebuia să-și desemneze pe cineva pentru Miss (n.r. – concurs de frumusețe pentru femei). Până la urmă, am ajuns Miss a vaporului și președinte de juriu era un tip care era actor din Moldova de peste Prut.

Și s-a uitat la mine, m-a invitat la dans, iar la final mi-a scris pe o cutie de chibrit numărul lui de telefon. Dar nu puteam să-l sun, că eu eram soție de ofițer. Am discutat puțin atunci, iar a doua zi s-a și terminat croaziera. Și el mi-a spus că s-a căsătorit și pleacă la Paris.

Și, la un moment dat, o colegă mi-a spus că omul ăsta a murit. Și acum, cu Google, mă apuc, la vreo trei ani după moartea soțului, să-l caut. Și i-am scris numele pe Google și l-am găsit. Și tot căutam anul morții, dar nu exista pe nicăieri. Am dat, în schimb, de e-mail-ul lui, așa că i-am scris.

Povestea din croazieră fusese în comunism, în 1984. Și i-am scris prin 2013 și am reluat legătura. El e și acum la Paris. Dar a fost la mine în vizită”.

„Și cum a fost revederea?”

„Ca între doi bătrâni. Ne-am plimbat. Mi-am dat seama că nu merge la vârsta asta. El arată foarte bine și acum, a știut să se îngrijească. Dar atunci avea 38 de ani, când a plecat. Dacă nu se-ntâmplă lucrurile la vremea la care trebuie… Eu sunt cu capul în nori, dar totuși cu picioarele pe pământ”.

Cei doi au păstrat legătura și își mai scriu și acum pe WhatsApp, dar, deși vorbesc în mod constant, Jenica nici lui nu i-a spus să a avut cancer de sân decât la mult timp după ce boala a intrat în remisie.

Tot timpul le-a spus tuturor că se descurcă singură, nu știe altfel.

„Câteodată mă mai prinde și pe mine tristețea”

Jenica recunoaște că nu prea spune „nu mai pot”. Ori că nu apucă, pentru că e mereu foarte ocupată, ori că n-a învățat să facă asta, neavând cui să se plângă. Pentru ea, cancerul e doar una dintre problemele prin care a trecut. Una dintre multele probleme cărora a trebuit să le facă față.

„Să știi că e adevărată povestea aia: Nu-i da omului cât poate duce. Nu vreau să-mi amintesc prin câte am trecut cu toți și cum alergam ca nebuna. Dar, pentru mine, cancerul e doar una din problemele prin care am trecut. Sigur că am uitat greul. Când simt așa, câte-un fulger, câte o mică durere, parcă un pic mă demobilizează. Dar în secunda doi am uitat, dacă nu se repetă”, spune ea.

„Câteodată mă mai prinde și pe mine tristețea și zic: Oare eu de ce la toate problemele dificile sunt tot singură? Și apoi zic: Eh, asta e, înainte! Poate că mi se umezesc un pic ochii, dar mi i-am dat peste cap și-am terminat”.

Și Jenica zâmbește din nou cu tot chipul și, privind-o, nu-ți vine să crezi că a îndurat atâta singurătate și că a fost atât de aproape de boală, din toate ipostazele. E un om optimist, spune ea, și recunoaște că asta a ajutat-o mereu. Dar mai spune și că nu poți fi optimist când te simți rău. Ar fi împotriva firii.

„Atât am auzit povestea asta cu gândește pozitiv, până am încercat să mi-o lămuresc. Da, poți gândi pozitiv, când te simți bine. Atunci n-ai nicio treabă. E vorba și de firea omului. Eu nu sunt un om închis, introvertit, sunt un om deschis. Eu, dacă mă simt bine, mă simt bine! Pe mine cancerul m-a oprit numai atunci când n-am putut și mă simțeam prăbușită și epuizată de energie. Atunci n-am putut, dar în rest?”, mai spune Jenica, apoi completează că ei nu i s-a schimbat deloc viața după ce a aflat că are cancer. 

„Și ginerele meu a zis: Jeni, să nu care cumva să consideri că ești bolnavă! Exact ce ai făcut până acum să faci și mai departe! Zic: Dar nici nu consider! Că eu, dacă mă simt bine…  Eu am încercat să fac totul exact cum am făcut înainte. Or eu, dacă o viață am făcut aproape totul singură, nu m-am bazat pe nimeni, atunci am trecut prin asta absolut normal”, mărturisește ea.

„Vi s-a schimbat viața după cancer?”

„Nu, niciun pic. A trecut. Foarte multă lume nici nu a știut că am avut cancer. Nu m-am apucat să dau sfară în țară. A știut Mihaela, a știut Mircea, și așa, câțiva din jurul meu, dar nu am discutat așa mult despre asta. Dintre cei cărora le-am spus și cu care am fost deschisă, nimeni nu a căscat ochii, nimeni nu m-a compătimit. Că, dacă m-au văzut că sunt în picioare, că merg în diverse locuri, de ce să mă compătimească? M-au luat așa cum sunt.

Îmi amintesc că într-o zi m-am întâlnit aici, pe strada mea, cu un văr. Era cu soția în mașină și s-au oprit puțin. Eu eram cu perucă: Ce faci, Jeni? Unde ai fost? În oraș, răspund. Cum ești, bine?, zice Bine!, zic și eu. Eu cred că veneam de la vreo perfuzie, dar nimeni dintre cei care m-au văzut n-au știut prin ce trec, în afară de cei apropiați.

Nu mai zic că aveam și niște copii la meditații (n.r. – de limba română). Ce era să le fac? Să-i las să nu-și ia Bacul? Veneau la mine și simțeam cum mi se usucă gura, că trebuia să vorbesc mult, să le explic. Aveam o fată care venise în februarie (n.r. – când Jenica Sătmărean era în plin tratament cu citostatice). Imaginați-vă că a luat Bacul, deși nu o puteam convinge să citească nimic, nu a citit un rezumat de pe internet! Eu citesc numai literatură japoneză!, îmi spunea. Zic: Bine, e foarte bine că citești literatură japoneză, dar, din păcate, la Bac se dă literatură română! Și a luat peste 7 și pentru mine a fost o mare bucurie!”

„Dar v-a fost frică vreodată?”

„Nu. Tot spun mereu: Cât o fi, o fi! Spun asta și acum, dar, sincer, o spun de pe vârful buzelor. Nici nu mă gândesc, mai am timp!”, răspunde ea și expediază răspunsul, cu tot cu gând. 

Acum, Jenica e bine. Se duce din trei în trei luni să-și ia rețeta pentru tratament hormonal și, o dată pe an, își face analize complete. Când ne-am întâlnit, își făcuse de curând Computer Tomograf și markerii tumorali și toate analizele îi ieșiseră bine.

În rest, își ocupă timpul cu o mulțime de lucruri. Nu se plictisește și nu-nțelege cum de alți pensionari se plâng de plictiseală.

„Îmi ocup timpul fără să-mi impun și am devenit așa, o mașină de-asta de tocat. Mi-e foarte greu să mă opresc. Tot aud că pensionarii se plictisesc. Păi eu n-am timp să mă plictisesc niciodată! Deschid ceva, citesc ceva, mă uit la o emisiune, la un film, tot felul, nu am timp!”, spune Jenica.

Pe lângă treburile de prin casă, mai dă și meditații la limba română copiilor de pe strada ei. Acum are patru elevi la meditații pentru că, zice ea, nu poate să-i lase să nu ia Bacul și Capacitatea.

„Și-aș vrea să închei așa”, mai spune Jenica, și recită un vers și jumătate din Scrisoarea III, a lui Mihai Eminescu: „De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate…”. Apoi se oprește, intenționat, înainte de cuvintele pace și război.

Ce mai vrea acum? O rochie cu flori. Și, poate, să se mai plimbe.