„N-am auzit în viața mea de atâtea cazuri de cancer într-o singură familie!”. Povestea a cinci surori marcate de boală

Adriana (53 de ani), Mirela (51 de ani), Elena (49 de ani), Carmen (47 de ani) și Florentina (35 de ani) sunt surori. Când mama lor a fost diagnosticată cu cancer la sân, cele cinci surori aveau, în ordine, 20 de ani, 18, 16, 14 și respectiv doi ani. Peste încă doi ani, mama lor a murit. Dar aceasta nu este singura lor întâlnire cu cancerul. În această familie, cancerul a devenit o normalitate și face parte din viață.

Am stat de vorbă cu Mirela Dorobanțu despre povestea lungă pe care familia ei o are cu cancerul. Pentru că povestea, de fapt, nici nu a început cu mama celor cinci fete, nici nu s-a terminat acolo.

Pe vremea când cancerul era subiect tabu în familia fetelor, bunica lor din partea mamei a murit de cancer la sân. Femeia a avut trei fiice și toate au murit de cancer. Două dintre ele, de cancer la sân. Cealaltă, de cancer de col uterin. Una dintre cele care au avut cancer la sân a fost mama Adrianei, a Mirelei, Elenei, a lui Carmen și a Florentinei.

„Lumea se ferea să spună că are cancer”

„La mine în familie cred că asta a fost marea greșeală, inconștiența. Din câte ne-a povestit nouă tata, mama a avut ca o jenă când se atingea la sân, dar nu i-a dat niciodată atenție pentru că știa că mama ei a avut cancer de sân și cred că i-a fost frică. Mama ne mai spunea și că avea foarte des o senzație de mâncărime în zona aia”, începe Mirela să povestească.

Mama ei a fost diagnosticată cu cancer la sân la 39 de ani, în 1986. Din amintirile Mirelei, pe-atunci nici nu prea existau medici oncologi sau, în orice caz, cu greu aveai acces la vreunul.

„Mama a fost diagnosticată foarte târziu. La două-trei luni după diagnostic au operat-o și i-au scos sânul. La șase luni după ce i-au scos sânul, i-au propus să îi scoată uterul și ovarele”, își amintește Mirela.

Deși aflaseră diagnosticul, părinții nu le-au spus fetelor că mama lor are cancer de sân. Abia atunci, când a venit propunerea de a-i scoate uterul și ovarele, fetele au auzit pentru prima dată că mama lor are cancer și că are nodulii canceroși cât un pumn.

„Era o mentalitate bolnavă în perioada aia, canceroșii erau considerați ca leproșii. Lumea se ferea să spună că are cancer. Toată lumea evita, nimeni nu vorbea despre asta. Noi am aflat destul de târziu, de la o mătușă care a fost cu mama să-și facă scintigrafia (n.r. – tehnică imagistică folosită pentru depistarea unor afecțiuni osoase, de la fracturi până la cancere osoase). Părinții noștri nu ne-au spus”.

Mirela Dorobanțu

După operația în care i-au fost extirpate uterul și ovarele, femeia a făcut metastaze osoase. „Atunci i s-a propus să i se dea morfină și a refuzat. Ne-au dat-o acasă din spital și ne-au spus că le pare rău, dar că nu mai au ce face”, își amintește Mirela.

„Puteam să jur că mamele nu mor”

Disperați de agresivitatea bolii, au fost dispuși să încerce orice. „Mi-e și rușine să recunosc, dar eram atât de disperați, că atunci când cineva – un medic – ne-a propus să îi dăm o lingură pe zi de petrol rafinat la nu știu câte grade, am acceptat. Și s-a dus tata la rafinărie la Brazi. Un alt medic ne-a spus să macerăm plantă de aloe cu miere și cu vin roșu. Săraca mama a făcut orice, până a zis gata! De când a fost diagnosticată până a murit nu cred că au trecut doi ani. Cert e că, în ultimele trei luni, a fost îngrozitor”.

În perioada când mama ei era bolnavă, în casa părintească mai locuiau, dintre fete, doar cele mai mici, Carmen și Florentina. „Tata a lucrat numai de noapte în perioada aia, ca să stea el ziua cu ea. Noi, surorile mai mari, stăteam cu ea noaptea. Ne-am rugat de ea să ia morfină, dar avea impresia că morfina n-ar fi lăsat-o să moară, i-ar fi prelungit chinul. Iar ea a zis că nu mai suporta și că nu mai voia să ne chinuie nici pe noi”, își amintește Mirela.

În familie, cancerul a fost un subiect tabu până cu o săptămână înainte ca mama ei să moară. Atunci i-a spus Mirelei, aproape nervoasă: „Tu crezi că eu nu știu că am cancer și că o să mor?”.

Mirela avea 20 de ani când a murit mama ei. „Au trecut 31 de ani, dar eu îmi aduc aminte ziua aia, secundă cu secundă, ca și cum ar fi fost ieri. Era 9 octombrie. Până atunci, eu puteam să jur că mamele nu mor!”, spune Mirela cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii umezi și tremur în glas.

„A murit fix când eu o țineam de mână și eram ferm convinsă că o să respire mai departe. Erau acolo și frații și surorile ei. De dimineață a intrat în comă și a început să elimine cheaguri mari de sânge pe gură, pe nas, tot timpul, de la 9.00 dimineața, până la 6.00 seara, când a murit. Credeam că, atunci când o mamă moare, timpul se oprește în loc. A doua zi, nu înțelegeam cum de oamenii funcționează și își văd de familie și de serviciu, când mama a murit atât de tânără. Au trecut 31 de ani și noi vorbim despre mama ca și cum s-ar întoarce mâine”, spune Mirela.

Sora cea mare, Adriana, a stat și ea tot timpul alături de mama ei în perioada de suferință, deși era însărcinată. A născut în ziua înmormântării.

La opt ani după mama celor cinci surori, a murit prima mătușă din partea mamei, în decembrie 1996. Peste patru luni, în aprilie 1997, a murit și cealaltă mătușă. Toate, de cancer.

Ce rămâne după cancer?

Pentru cele cinci surori, golul lăsat de moartea mamei lor a fost un chin. Tatăl a rămas să o îngrijească singur pe fiica cea mai mică, de patru ani. „Pentru noi a fost groaznic, pentru că mama, care era o tipă extraordinar de puternică, de independentă și de descurcăreață, le rezolva pe toate. După moartea mamei, tata se ducea la piață, se întorcea acasă și începea să plângă. Cum făcea mămica? Cum îi ajungeau banii? De unde știa de unde să cumpere? Trei ani, tata s-a dus o dată pe săptămână la cimitir și îi spunea mamei ce face fata cea mică, îi spunea că a plătit întreținerea, că nu are restanțe sau datorii”, povestește Mirela.

Cât despre sora cea mică, Florentina, spune că și-a blocat toate amintirile legate de mamă: „Indiferent ce încercam noi, surorile, să îi spunem, ea zicea că nu o interesează, că pentru ea tata a fost și mamă și tată. Abia pe la 18 ani și-a amintit o grămadă de lucruri pe care noi nu le mai știam”.

Nici la școală nu i-a fost ușor copilului, care nu se simțea integrat complet, neavând mamă. „În clasa întâi, m-a rugat să mă duc la ea la serbare de ziua mamei, ca să mintă copiii și să le spună că eu sunt mama ei. Ea avea șase ani, eu aveam 22. Cred că în mintea ei se gândea că ești anormal dacă nu ai mamă”, spune Mirela.

Când cancerul lovește una dintre surori

După moartea mamei și a celor două mătuși, cele cinci surori s-au obișnuit, într-o oarecare măsură, cu ideea de cancer. Știau, cel puțin la nivel teoretic, că e bine să-și facă analize constant și să fie atente la semnele pe care ți le dă corpul. Totuși, uneori, frica te domină mai mult decât rațiunea.

„Într-o zi, ne-am întâlnit toate surorile. Râdeam, glumeam. Eu avusesem cu un an înainte niște noduli pe care i-am operat cu incizie și, la anatomie patologică, s-a demonstrat că nu era nicio problemă, că nu erau de natură canceroasă. Sora mea mai mică, Carmen, zice, mai în glumă mai în serios: Tu tot ai avut probleme de genul ăsta, ia pune un pic mâna! Și-mi aduc aminte că i-am pus mâna sub sân și aveai impresia că sunt colțuri de piatră. În viața mea n-am avut senzația asta atât de idioată. Pe cât e pielea de moale și de catifelată, jurai că-s colțuri mici de piatră și ca textură, și ca formă. Am intrat în panică, bineînțeles. Elena s-a activat în secunda doi și a programat-o la Fundația Renașterea pentru ecografie”, povestește Mirela.     

Carmen începuse deja să simtă de ceva vreme, când își atingea sânii la duș, o zonă mai tare la sânul drept. De teamă, a amânat vizita la medic. Avea 39 de ani, la fel ca mama lor la momentul diagnosticării.

„N-am auzit în viața mea de atâtea cazuri de cancer într-o singură familie!”

Primul pas a fost ecografia la sân. Carmen a mers însoțită de Mirela. „Noi suntem oameni care fac haz de necaz și când, la una dintre rubrici, întrebarea era dacă am avut cazuri de cancer la sân pe linie maternă, noi am început să râdem, că nu aveam loc să scriem toate cazurile de cancer din familie”, povestește Mirela.

După ecografie, medicul specializat în imagistică i-a spus că trebuie să o vadă și un alt medic. Apoi, cel care a palpat-o i-a spus că trebuie să meargă și la un oncolog.

„Ironia a făcut că celelalte femei – care se uitau la noi ofensate, că ne-am dus acolo și ne ardea de râs când am completat fișa în care am trecut cazurile de cancer de la noi din familie – au plecat râzând, iar noi am plecat plângând”, spune Mirela.

După această primă lovitură, Carmen a ajuns, printr-o recomandare, la profesorul Alexandru Blidaru, medic primar în oncologie și chirurgie generală. „Când ne-am dus la el, a zis că experiența îi spune că e cancer, numai prin simpla palpare, dar că, oficial, nu putea să îi pună acest diagnostic până nu îi făcea operație. I-a dat de la început să facă tomografie, scintigrafie și puncție”, își amintește Mirela.  

La biopsie s-a dovedit că avea carcinom ductal invaziv stadiul III.

Pentru că la spitalele de stat programările se făceau peste luni întregi, fetele au pus mână de la mână bani, ca să urgenteze începerea tratamentului. „De exemplu, la scintigrafie, dacă te duceai cu trimitere, te programau peste trei-patru luni. La CT, peste două-trei luni. Iar noi, când am aflat că e stadiul III, normal că am preferat să plătim absolut tot, ca să le facem mai repede”.

Mirela ține minte că doctorul Blidaru s-a schimbat la față când a aflat câte cazuri de cancer au existat în familie, pe linie maternă: „Nu te cred! Faci un arbore genealogic, cu vârste aproximative, și, de acum încolo, oriunde te duci la medici, te duci cu el! A fost atât de fascinat de cazul nostru, că ne-a pus în legătură cu Daniel Jinga (n.r. – medic primar în oncologie medicală), unul dintre cei mai buni oncologi cu care el colabora. Doctorul Jinga nu a vrut inițial să preia cazul, pentru că deja avea prea mulți pacienți, dar profesorul Blidaru a insistat: N-am auzit în viața mea de atâtea cazuri de cancer într-o singură familie, ia cazul!”.

Cele cinci fete au început atunci să-și aducă aminte avertismentul mamei lor: „Cancerul nu doare!”. La fel ca mama ei, Carmen a mers la medic atunci când boala era avansată.

Un tratament chinuitor

„Toate femeile din viața mea care au avut cancer au neglijat semnele. Nu ai cum să nu simți la mână. Nu trebuie să te palpezi ca un medic, dar, când faci duș, e de ajuns să te săpunești și să treci mâna peste sân. Nu ai cum să nu simți, decât dacă e într-o fază incipientă. Dar la sora mea se simțea o chestie de trei-patru centimetri. Aveai impresia că e o stea cu mai multe colțuri, nu aveai cum să nu o simți”, spune Mirela.

Carmen a suportat un tratament chinuitor vreme de un an. Trei luni, a făcut o chimioterapie foarte agresivă. I-au căzut părul și genele. După cele trei luni de chimioterapie a urmat operația de mastectomie, apoi iar a trecut din nou prin chimioterapie și, mai apoi, radioterapie.

În perioada în care Carmen trebuia să facă radioterapie, aparatele medicale se defectau unul după altul, motiv pentru care ajunsese să fie programată la tratament noaptea: „Când sora mea făcea radioterapie, funcționau foarte puține aparate, picau ca piesele de domino. Medicii erau disperați și rugau pacienții din București să vină noaptea, ca să vină cei din provincie ziua. O programau noaptea, ba la Spitalul Militar, ba la Elias, pe unde mergeau aparatele. Când era programată la Spitalul Militar, unul dintre băieții mei si cumnatul meu se duceau noaptea cu ea, de multe ori dormeau pe o bancă din curtea spitalului, să o aștepte și să o aducă acasă”, spune Mirela, care subliniază că sprijinul familiei și al prietenilor este extrem de important în cazul unei boli atât de grave.

După ce a aflat diagnosticul, medicul care i-a stabilit planul de tratament i-a spus că o așteaptă un an îngrozitor și că are nevoie de sprijinul familiei, al prietenilor, de fapt, de orice tip de sprijin moral. Carmen, ca să nu-și vadă familia suferind, brava și spunea că se simte bine. Dar, de fapt, după ce pleca vreuna dintre surori, începea să plângă. Apoi, pentru că după ce pleca una dintre surori, venea alta sau soțul ei, se remonta după fiecare cădere psihică.

„Doctorul Jinga ne-a spus că vindecarea depinde enorm de psihicul omului. Ne-a spus așa: Am avut pacienți cu stadiu incipient, stadiul I, și au murit, pentru că deveneau ipohondri și la orice simptom se speriau. Și am avut pacienți cu stadiul IV, care înseamnă metastaze, care sunt bine și azi”, își amintește Mirela.

Același om, al doilea cancer

La patru ani după mastectomie, Carmen se simțea bine. Până când a început să o doară foarte tare mâna în care i se administra tratamentul de chimioterapie. Durerea era destul de localizată, adică fix pe locul unde i se punea branula și îi pătrundea substanța în corp.

„S-a dus la medic și i-a spus despre durere, dar el zicea că e normal, pentru că chimioterapia arde. Până la urmă, i-a dat trimitere la Spitalul Municipal, secția de chirurgie, ca să îi extirpeze zona dureroasă și să o trimită la analize. Și, ce să vezi? Leiomiosarcom ( n.r. – tumoră malignă care apare la nivelul stratului muscular). Deci un al doilea cancer, fără legătură cu cel la sân. Medicul a fost șocat, pentru că cel de-al doilea cancer nu avea legătură cu primul. Nu știu dacă e așa sau nu, dar i s-a dat de înțeles că acesta a apărut din cauza chimioterapiei, pentru că i-a apărut exact pe locul pe care i se punea branula pentru chimioterapie”.

Mirela Dorobanțu

Care a fost reacția lui Carmen la aflarea veștii că are un alt tip de cancer? „Eu nu mai fac chimioterapie!”.

După ce i-au recoltat țesut de la mână și a primit diagnosticul, au trimis-o să facă RMN. Din fericire, explică Mirela, medicul chirurg care i-a extirpat zona i-a recoltat țesut cu o margine de siguranță foarte mare. „În general, se ia o jumătate de centimetru-un centimetru, ceva de genul ăsta. La ea a luat mult mai mult și în adâncime și pe margine. I-a extirpat cu totul bucata de țesut afectat. Când a făcut, mai apoi, RMN-ul, nu mai era nici urmă de țesut canceros”, spune Mirela.

Carmen nu a suferit atât de mult din punct de vedere emoțional când i s-a făcut mastectomie, cât a suferit pe durata chimioterapiei, din cauza stărilor de rău și a faptului că i-a căzut părul.

Deși se simțea bine, în 2019, la analizele uzuale pentru un fost bolnav de cancer, a reieșit că estradiolul ei (n.r. – cel mai activ hormon estrogen) avea valori de 100 de ori mai mari decât limitele normale. În consecință, medicii au decis să-i scoată uterul și ovarele, ca să nu riște un al treila cancer.  

Acum, Carmen are 47 de ani și e sănătoasă.

Recuperarea și disciplina pacientului

Din experiența apropiaților ei cu cancerul, Mirela crede că, dacă ajungi la cancer, e important să cauți un medic bun și să-l asculți. Sigur, mai e important și să ajungi la medic la timp.

Sora ei, Carmen, a fost un pacient ascultător. A încercat absolut tot ce i-a recomandat medicul. Și înainte de operație, și după. Pentru că trebuie să respecți anumite reguli și după ce te operezi. De exemplu, după operația de mastectomie, trebuie să faci anumite exerciții cu mâna alăturată sânului afectat – cum ar fi să te plimbi cu degetele pe perete sau să îți piepteni părul –, nu ai voie să cari obiecte grele cu mâna respectivă sau să stai cu mâna în apă rece. Altfel, se acumulează limfă și ți se umflă mâna.

„Cami a fost foarte complexată, a început să-i spună soțului ei că are tot dreptul să o părăsească. Sunt căsătoriți de aproape 30 de ani. Acum, după operația de ovare și uter, el a fost zi de zi la spital. După ce a venit acasă, având operație pe abdomen, nu avea voiă să facă efort. Și el era cel care spăla vase, făcea mâncare, întindea rufe. O iubește atât de mult, a sprijinit-o tot timpul”, spune Mirela.

Cum se văd efectele chimioterapiei

Dincolo de norocul de a găsi un medic bun și de a-l asculta, Mirela e conștientă că însănătoșirea depinde, în mare parte, și de tipul de cancer. Unele sunt mai blânde, altele mai agresive.

Mirela amintește despre o cunoștință de-a ei care obișnuia să-și facă frecvent controale la sâni. A fost un an în care femeia a mers la ecografie în martie și, la acel moment, totul era normal. În același an, în noiembrie, a început să simtă ceva la sân. Când s-a dus din nou la medic a descoperit un ganglion de cinci centimetri care s-a dovedit a fi cauzat de un cancer agresiv. În cazul ei, deși cancerul apăruse la un singur sân, medicii au considerat că e mai prudent să îi facă dublă mastectomie.

Mirela a însoțit-o pe prietena ei, în repetate rânduri, la ședințele de chimioterapie, la fel cum o însoțise și pe sora ei. Atunci, a văzut schimbările prin care trec oamenii care ajung să facă acest tip de tratament.

„Omul ăla, când face chimioterapie, nu are chef de tine. Dar se vede pe fața lui că gândul că ești acolo și că, dacă i se face rău, poți să îl ajuți, contează enorm”.

Mirela Dorobanțu

Apoi, face o comparație între situația surorii ei și a celeilalte femei: „Când făcea sora mea chimioterapie, la Spitalul Municipal, nu ne lăsau să intrăm cu ea. Dar vedeam femei care veneau la chimioterapie și plecau de acolo mâncând sandvișuri cu salam. Pe Cami o vedeam cum arăta când intra și cum arăta când ieșea. Când ieșea, arăta ca un cadavru. Ai văzut ce culoare are un cadavru, știi ce culoare are? Pământie și fără lumină în ochi. Probabil că depinde foarte tare de doză, de cât de avansată e boala. Peste nouă ani, când am fost cu această prietenă a mea, la o clinică privată, puteam să intru și să stau cu ea acolo. Vedeam cu ochii mei transformarea. Dacă, la început, avea un pic de culoare în obraji, pe măsură ce picăturile alea se duceau în organism, îi dispărea culoarea din obraji. A avut perioade când avea și frisoane. Se instalează și starea de greață”, explică Mirela.

Dacă, în perioada chimioterapiei, prietena ei a putut să ia niște pastile care îi atenuau greața, sora ei nu a dispus de acest tratament, pentru că încă nu era disponibil: „Când a făcut sora mea chimioterapie, nu exista pastila asta. Trei zile după ce făcea chimioterapie îi era atât de greață că, practic, dormea în baie. Cred că a trăit șase luni numai cu kiwi”.

O altfel de schimbare adusă de cancer

Fata cea mică, Florentina, avea patru ani când mama ei a murit de cancer. Deși nu a conștientizat prea bine ce se întâmplă în momentul acela, ulterior a tot auzit prin casă discuții despre această boală. Fără să vrea, cancerul a început să-i sune extrem de familiar.

Conștient sau nu, când a crescut a decis să dea la Medicină, cu gândul să devină medic oncolog.

„Când ea era în anul al IV-lea la facultate, Cami s-a îmbolnăvit. Ele stăteau împreună, iar cea mică a întrerupt facultatea, ca să aibă grijă de Cami, doi ani. A reluat apoi facultatea, deși noi nu credeam că o s-o mai facă. Acum e medic rezident oncolog”, spune Mirela.   

„Când ne spune asta mică ce cazuri vede, are momente de furie. Ea, care e medic, urăște sistemul. Pentru că, oricât de mult ți-au dori tu, ca medic, să-ți faci meseria, sistemul te leagă de mâini și de picioare. Nu ai aia, nu ai aia, nu ai aia. Nu au medici, nu au medicamente, nu au mai nimic din ce le trebuie și medicii trebuie să suplinească tot. Iar lumea nu știe că un medic la stat are programul de la 8.00 la 3.00 dupa amiaza, dar că pleacă și la 9.00 seara din spital”, spune Mirela.

Îmi exemplifică printr-o situație concretă. Într-o seară, Florentina a sunat-o pe Mirela, plângând: „Trebuie să mă ajuți. Trebuie să calculez morfină pentru 30 de zile și mi-e frică să nu greșesc. Nu mai pot de oboseală, sunt aici de 12 ore”. Se temea că o să greșească. Am luat-o ușor, am întrebat-o ce cantitate și de câte ori pe zi. Era un calcul simplu de matematică. După ce am calculat, a început să plângă și mai tare. Atât mi-a dat și mie, dar mi-a fost frică să scriu în fișă. În halul ăsta e de obosită și de stresată. Are momente când regretă că a ales drumul ăsta. Sunt zile în care nu mănâncă, pentru că omul care stă la ușă nu înțelege că tu, ca medic, ești și tu om. În schimb, sunt recompense de ordin sentimental”.

„Cum să-i spui unui bolnav de cancer că îi programezi peste trei luni?”, se întreabă Mirela, pe bună dreptate. „Păi el poate nu mai trăiește trei luni! Poate acum e mai lejer, că au apărut multe clinici particulare care au contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, dar și acolo au o anumită sumă alocată”.

O lecție cu un preț mare: prevenția e importantă

Faptul că au avut atâtea cazuri de cancer în familie nu le-a schimbat pe cele trei surori, în sensul că nu au devenit mai fataliste, ci doar mai precaute. Ea și surorile ei își fac, o dată pe an, mamografie. O dată la doi ani își fac markerii tumorali pentru zona genitală și sân. Examenul Babeș-Papanicolau, care depistează cancerul de col uterin, îl fac, de asemenea, frecvent. De obicei, se duc împreună la analize. Numai când unele dintre ele au program, se duc doar câte două-trei. Mersul în echipă la analize le face bine: „Noi plângem, râdem, ne ridicăm una pe alta. Mereu facem haz de necaz”.

„A fost ca un duș rece, dar noi vorbim foarte degajat pe tema asta. Încurajăm pe toată lumea să meargă să-și facă controale, pentru că, cu cât îl iei mai din pripă – chiar dacă ajungi la chimioterapie sau la mastectomie – cu atât ai șanse mai mari. Am auzit prin spitale tot felul de cazuri cu persoane care veneau cu sânul aproape putrezit. Cum să stai așa? Deja, după stadiul III, apar durerile”.

Mirela Dorobanțu

După ce s-a îmbolnăvit Carmen, profesorul Alexandru Blidaru le-a sfătuit pe toate surorile să-și facă testele BRCA, care atestă predispoziția genetică pentru cancerul de sân și cel ovarian. La acel moment, analiza costa 5.000 de lei. Prea mulți bani pentru cele cinci surori. Acum, costul pentru analize a scăzut, dar pentru ele tot e mare.

Inițial, surorile se gândeau că nu le-ar ajuta prea mult să știe că prezintă un risc mai mare sau mai mic de a face cancer, dar medicul le-a explicat avantajul. În clipa în care unei femei îi apare un risc crescut de a face cancer, medicii pot demara investigații detaliate, în așa fel încât tratamentul să fie început din stadiul incipient al bolii. Astfel, în loc de mastectomie, ar fi de ajuns o mică incizie. În unele cazuri, ar putea fi evitate chimioterapia și radioterapia.

„În subconștientul nostru, noi toate suntem pregătite”

„Mi-am dat seama că, dacă am putea să ne facem testele genetice, am scuti tot chinul prin care a trecut sora mea în decurs de un an. Dacă mi-aș face testele BRCA și dacă mi-ar ieși că am 90% șanse să fac cancer, sunt convinsă că mai întâi aș plânge, după care m-aș ridica – așa cum a făcut sora mea – și aș face ce mi s-ar spune. Ea a plâns o zi – toate am plâns – după care ne-am scuturat și am făcut ce a fost de făcut. În subconștientul nostru, noi toate suntem pregătite. Nu cred că aș plânge dacă aș afla că am eu, cât aș plânge dacă aș afla despre alta dintre surorile mele. Avem o relație foarte strânsă. Mama ne spunea mereu că, dacă plânge una, să plângem toate, dacă râde una, să râdem toate. Să fim tot timpul una lângă alta”, spune Mirela.

Peste tot pe unde se duc, ea și surorile ei militează pentru prevenție. Ce înseamnă asta? Ecografie la sâni și aparat genital, mamografie, test Babeș-Papanicolau.

„Știu cât e de dificil, dar mamografia chiar se poate face cu trimitere de la medicul de familie. Sunt mai puține șanse să mori de cancer în ziua de azi decât acum 30 de ani, dar la cât te chinui să-l tratezi, mai bine mergi pe prevenție și nu ignori semnele. Măcar ecografie sau mamografie ar trebui să facă orice femeie”, spune Mirela, care, de ani de zile, și-a făcut un obicei din a-și palpa sânii când face duș: „La mine nu există să fac baie și să nu mă masez inconștient. A devenit un stil de viață. La fel, eu nu port niciodată sutien cu burete. Mi-a spus un medic că, dacă ai predispoziție la cancer, temperatura ridicată îl favorizează. De atunci, port numai sutien simplu, dacă se poate, din bumbac”.

Mai spune și că ea și cancerul au o relație bazată pe tolaranță: „Ne acceptăm, pentru că a făcut parte din viața mea trei sferturi de viață. Pe de altă parte, tot aștept să i se vină de hac și citesc tot felul de studii despre asta. La noi în familie, cancerul e un subiect luat destul de ușor, pe noi nu ne conduce chestia asta, pe niciuna. Cancerul e parte din viața noastră. Nu suntem fataliste niciuna dintre noi. Toată lumea ne întreabă același lucru: Nu vă e frică? Nu. Putem să facem cancer sau putem să nu facem. Nu vrem să trăim cu teama asta”.