„Simt eu că asta e alegerea bună.” Gândirea emoțională ne sabotează deciziile

Dacă ne preocupă viața noastră interioară și ne dorim să trăim (mai) bine cu noi și cu ceilalți, ne vom dori să luăm cele mai potrivite decizii în ceea ce ne privește. Una dintre regulile de bază este aceea de a nu lua decizii când avem o emoție puternică – nici din registrul celor negative, nici din registrul celor pozitive. Ce facem însă atunci când considerăm că opțiunile nu ne sunt favorabile, emoția este una dificilă și de fond, cronicizată, când nu credem că avem puterea de a produce binele pe care ni-l dorim și nici că vom primi sprijin în acest sens? Uneori, suntem nevoiți să decidem, indiferent de cum ne simțim. Cum decidem?

Dacă eu așa simt…

De câte ori am spus acest lucru „Simt eu că așa este, că asta e alegerea bună”? Ba chiar am acționat în baza a ceea ce am considerat instinct sau intuiție? De câte ori însă avem dreptate? Una dintre cele mai comune erori de gândire este gândirea emoțională, respectiv să credem că ceva este adevărat pentru că „simțim” (în realitate credem) atât de puternic încât ignorăm sau minimalizăm orice dovadă ar contrazice decizia noastră: „Dacă eu simt că îmi este frică să fac un lucru înseamnă că este periculos/ar trebui evitat/eu chiar nu pot face”.

Deciziile luate în baza unor emoții arată o reziliență emoțională scăzută, și anume: nu ne cunoaștem propria viață emoțională, nu ne-am identificat anumite convingeri limitative, lăsăm ca emoțiile noastre să preia controlul odată apărute. Reziliența emoțională este sabotată de convingeri precum „eu nu pot, nu sunt în stare”, „nu sunt valoros, capabil”, „sunt dificil, greu de acceptat și greu de plăcut sau de iubit”. Astfel de convingeri pot fi factori de risc și pentru anumite tulburări mintale.

În aceste situații, cum decidem? În interiorul nostru convingerile distorsionate și emoțiile de fond sau acute dificile ne pot determina să luăm decizii greșite în ceea ce ne privește. Restructurarea cognitivă presupune antrenament în flexibilizarea modului în care gândim, prin atenție acordată părerilor diferite, răspunsurilor alternative, acceptare a dovezilor care invalidează anumite percepții pe care le avem.

Se spune că mintea noastră creează lumea în care trăim. Dacă mintea noastră generează doar gânduri negative, disfuncționale, vom intra în conflict cu propria imaginație, ne vom lupta cu „răul” creat de propria minte, cu încrederea că „dacă noi am gândit-o înseamnă că e adevărat”…

Așteptări, dezamăgire și tristețe 

Când simțim tristețe, simțim un gol interior pentru că sistemul de evaluare al creierului consideră că suferim o pierdere semnificativă. Poate îți dorești ceva ce pare de neatins sau să recuperezi ceva pierdut, chiar dacă ceea ce ți-a cauzat tristețea are de-a face cu ceva ce ai negat în mod constant. Tristețea este o emoție dureroasă, întrucât vine din deconectarea de ceva sau cineva dorit sau valorizat. Temporal și calitativ, diferă de suferință, întrucât aceasta din urmă are un impact mai mare asupra modului în care percepi lumea și are o durată îndelungată.

Tristețea are și rolul de a-ți atrage atenția să evaluezi impactul pierderii tale și necesitatea de a-ți reevalua atât obiectivele, cât și strategiile pentru viitor. Dezamăgirea este tristețea legată de speranțe și așteptări neîmplinite. Când ne gândim la „ce ar fi putut fi” în contrast cu „ce este” experimentăm dezamăgirea.

Evaluarea internă pe care o facem în tristețe are rolul de a ne duce către resemnare și acceptare. Dar dacă resemnarea nu este o opțiune? Dacă am practicat acceptarea până în prezent, am ajuns în suferință, iar modul în care percepem lumea este distorsionat de neputință? Dacă din suferință apar furia, revolta, răzvrătirea? Furia este o emoție de supraviețuire, aceasta fiind de preferat unei „morți” interioare. Din furie însă, ajungem să luăm decizii. 

Oricât de dureroasă ar fi, tristețea nu face altceva decât să încerce să ne protejeze. Furia, revolta, opoziția… sunt uneori acțiuni împotriva noastră. Dacă nu avem mijloacele necesare pentru a ne regla emoția, dacă nu cultivăm încrederea în noi, în abilitățile noastre de a reuși, de a ne adapta, a fi capabili să ne urmărim obiectivele, furia va decide în locul nostru, iar deciziile nu ne vor avantaja niciodată.

Evităm dezamăgirile?

Tindem să evităm dezamăgirile mai mult decât alte experiențe emoționale. Dezamăgirea vine cu „sentimentul unui sfârșit” ca să îl citez pe autorul Julian Barnes. Dezamăgirea ne arată ce nu avem, nu am obținut și poate nu vom reuși niciodată în ceea ce ne-am propus. Poate vom exprima furie în relație cu anumite situații și persoane tocmai pentru că este mai ușor să o simțim decât dezamăgirea. Aceasta din urmă acceptă realitatea, furia permite idealizarea și nu ne dă voie să mergem mai departe. 

Să acceptăm o dezamăgire nu înseamnă să renunțăm, ci să rescriem obiectivele, să rescriem pașii pentru a le atinge, să învățăm din greșelile trecutului. 

Un studiu recent însă ne arată că lupta pentru fericire și valorizarea ei este cea care adâncește dezamăgirea, în funcție de cum ne evaluăm progresul către un anumit obiectiv. Dacă valorizăm fericirea, binele suprem, ne vom compara constant cu un ideal de neatins.

Concluzia? Ne este util pentru a ne cultiva reziliența, să evaluăm realist situațiile cu care ne confruntăm și nevoile pe care le avem, să evităm idealizarea a „ce-ar fi putut fi” și să acceptăm realitatea cu care ne confruntăm. Contează cum decidem. Iar așa, nu vom ajunge la decizii din suferința exprimată prin furie, nu ne vom lăsa purtați de emoție, vom rămâne angajați în a găsi soluția cea mai bună pentru noi, chiar și atunci când emoțional… nu suntem în cel mai bun loc.

Cum decidem?

Uneori contextul ne permite să aruncăm o privire mai atentă vieții noastre interioare și să clarificăm ce ne dorim, în primul rând, pentru noi. Ne ajută credințele limitative? Știm să ne reglăm emoțional? Ce facem pentru a ne spori reziliența? Suntem deschiși la alternative, practicăm curiozitatea pentru a găsi răspunsuri diferite de ceea ce gândim noi sau combatem orice opinie diferită de a noastră? Flexibilitatea este una dintre căile către o viață mai echilibrată. Altfel, rigidizăm convingeri limitative, împuternicim emoții copleșitoare, proiectăm realitatea distorsionată și în exterior și acționăm în moduri nefavorabile.

Cu toții vrem o viață mai bună și cu toții avem de învățat nu doar responsabilitatea față de sine sau cercul de apropiați, ci și pe cea socială. Pentru a decide corect, avem nevoie să ne uităm și la umbre, la părțile întunecate din noi și din ceilalți, pentru a evalua în ceea ce ne privește cum vrem să gestionăm aceste părți ale noastre, iar în ceea ce-i privește dacă sunt oameni cărora să le acordăm încrederea noastră. Deciziile noastre ne pot afecta doar pe noi, sau pot avea efectul de undă provocând schimbări mai puțin dezirabile ori chiar dramatice și celor din jurul nostru. 

Reglarea emoțională, acceptarea diferențelor dintre noi și ceilalți, flexibilizarea gândirii, renunțarea la credințele care sunt disfuncționale și nu ne servesc, curiozitatea către a găsi explicații alternative, deschiderea către a vedea imaginea de ansamblu sunt trăsături care sprijină luarea unor decizii mai sănătoase. Atunci când decidem o facem în baza informațiilor pe care le deținem și a predicțiilor pe care le putem face în funcție de aceste informații.

Nu avem control asupra viitorului, nu putem anticipa cum vor evolua anumite decizii, dar atunci când semnele inițiale ne ridică multe semne de întrebare, când întrezărim anumite pericole și alegem să le ignorăm și lăsăm emoția să decidă în locul nostru, consecințele tot noi le vom suporta.