Psiholog: „Multe discuții din spațiul public se poartă într-un soi de joc narcisic, cu sumă nulă: ori eu, ori tu. Observ o diminuare a rușinii sănătoase, a bunului simț în interacțiunile dintre noi”

Rușine. Un cuvânt simplu, dar cu o încărcătură emoțională profundă, care ne marchează viața din copilărie și până târziu la maturitate. În ultima vreme asistăm la ea nu numai ca trăire intimă, ci o vedem și în spațiul public, folosită tot mai des ca armă împotriva altora. Dar ce este, de fapt, rușinea? Cum ne influențează sănătatea mintală, deciziile și relațiile cu ceilalți? Și, mai ales, cum putem transforma rușinea distructivă într-una benefică? Camelia Purdilă, psiholog și psihoterapeut, explică.

Rușinea este folosită în diverse moduri în România de azi. De la politică la viața de zi cu zi, rușinea și rușinarea sunt din ce în ce mai prezente în societatea românească – adică în noi toți – și influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. Expresii populare precum „îmi vine să intru în pământ de rușine” sau „să-ți fie rușine” sunt doar vârful aisbergului și indică un sentiment profund înrădăcinat în cultura noastră.

„Să ne fie rușine și să nu se mai întâmple!”, exclama în decembrie 2024 Daniel David, pe-atunci doar rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în prezent ministru al Educației, într-un articol în care vorbea despre alegerile prezidențiale.

Și nu e nici pe departe printre puținii care, de-a lungul timpului, au făcut apel la rușine în încercarea de a discuta despre o ordine socială sau alta. „Condu oamenii prin lege și organizează-i prin pedepse, iar ei vor evita pedepsele, dar nu vor avea un simț al rușinii. Condu-i prin virtute și organizează-i prin ritualuri, iar pe lângă faptul că își vor dezvolta un simț al rușinii, își vor aduce ordine singuri”, e un citat din Analectele lui Confucius, care a trăit cu aproximativ 500 de ani înaintea erei noastre.

2500 de ani mai târziu, încă suntem în punctul în care cultivăm rușinea. E un fenomen cu care ne întâlnim foarte des în spațiul public în ultima vreme, când jignirile, indiferent dacă sunt subtile sau directe, verbale sau non-verbale, pot induce un sentiment profund de inadecvare și de lipsă de valoare.

Trăim cu simțul rușinii nu doar pentru că ne-a fost cultivat ca să ne încadrăm în vreo ordine socială, ci pur și simplu e sădit în noi de foarte devreme în viață și ne face această viață mai mult sau mai puțin dificilă. Fiecăruia dintre noi.

Dar ce înseamnă rușinea? De unde vine ea, cât de mult rău ne face și care sunt părțile ei bune? Diferă la femei și la bărbați? Cum ne putem raporta la ea în contextul sănătății mintale care are din ce în ce mai mult de suferit în ultima vreme? Am discutat pe larg despre rușine cu Camelia Purdilă, psiholog și psihoterapeut.

Ce e rușinea și cum o trăim

La o primă vedere, rușinea e o stare pe care o trăim cu toții, mai devreme sau mai târziu, într-o măsură mai mică sau mai mare, și care e foarte veche și împământenită în societate. Am auzit cu toții expresii ca „îmi vine să intru în pământ de rușine”, „nu știu cum de nu-i crapă obrazul de rușine” sau „să-ți fie rușine”, urmat, desigur, de multe semne de exclamare.

Dar ce e ea, psihologic vorbind? „E o profundă trăire interioară de a te simți mic, nesemnificativ, umilit în mod dureros, jefuit de demnitate într-un fel și invalidat ca om. Ca și când ar fi cazul să nu mai exiști într-un fel sau altul, din păcate”, spune Camelia Purdilă, psihoterapeut specializat în psihoterapie integrativă, având competențe în analiză tranzacțională și psihanaliză.

În acest context, rușinea se leagă cu stima de sine. Atunci când suferim de rușine, ascundem lucruri care fac parte din noi înșine, atât față de ceilalți, cât și față de noi, încât uneori nici nu mai știm de unde a pornit totul și astfel ajungem la o imagine de sine destul de trunchiată și de distorsionată.

„Uneori, rușinea ne face să limităm cine suntem, astfel că ajungem la un cine suntem într-un mod acceptabil pentru ceilalți sau cine suntem astfel încât să ascundem părțile din noi pe care le considerăm vulnerabile, nepotrivite, neprimite. Îmi amintesc o declarație din terapie a unei persoane care, la un moment dat, mi-a spus: în întâlnirile noastre am aflat despre mine că sunt mai mult decât credeam că sunt”, explică psihologul.

Rușinea nu e vinovăție. Unde sunt diferențele

Multă lume poate să confunde rușinea cu vinovăția, dar cele două, deși pot fi asemănătoare ca manifestări corporale – plecăm capul, roșim, transpirăm – sunt fundamental diferite, explică psihologul.

Rușinea vine dintr-o zonă în care ne criticăm spunându-ne mesaje de tipul „cum am putut eu să fac asta”, în care accentul cade pe eu, spunându-mi despre mine că sunt nepotrivit, inadecvat, în dezacord cu lumea și, pe scurt, despre mine că sunt fundamental greșit, pe când vinovăția este despre a ne critica pe noi înșine cu mesaje de tipul „cum am putut eu să fac asta”, unde accentul cade pe asta, pe faptul, gestul, comportamentul inadecvat pe care l-am făcut și nu pe mine ca individ.

Dacă în rușine posibilitățile de schimbare sunt mai limitate și necesită mai mult efort și timp, în vinovăție schimbările pot avea loc ceva mai ușor, pentru că nu tu ești cel nepotrivit, ci acțiunea ta, care se poate îmbunătăți. Iar în sesiunile de psihoterapie, mai spune psihologul, se consideră un progres trecerea de la rușine la vinovăție, pentru că vinovăția, spre deosebire de rușine, îți permite să înțelegi cum contribui tu însuți la o anumită situație, deci inclusiv ce poți face diferit pentru a o schimba: „Vorbim de un progres pentru că ne mutăm din zona aia înțepenită, încremenită, în care ne așază rușinea, într-o zonă în care putem să luăm atitudine într-un fel sau altul și să facem ceva într-o direcție.”

Cum arată rușinea în viața de zi cu zi

Uneori ne e foarte clar că ceea ce simțim e rușine. Ne e rușine să începem o conversație, să ne îmbrăcăm într-un mod care ni se pare prea îndrăzneț, să ne cerem drepturile, ne e rușine cu felul în care arătăm, poate cu felul în care gândim sau ne poate fi rușine cu familiile noastre. Alteori însă rușinea e ascunsă printre alte trăiri, cum ar fi anxietatea, frica sau tristețea de a nu fi cine ți-ai fi dorit să fii, așa că se creează un ghem de emoții și sentimente, pe care nu-l mai poți descâlci și tot ce simți e senzația că ești neadecvat și nepotrivit în lume.

Iată câteva moduri în care se poate manifesta rușinea, din experiența de cabinet a unui psiholog:

• „Îmi este dificil să îmi fac auzită vocea, să spun ceea ce gândesc, mai ales când simt că ceilalți au o altă opinie.”
• „Am o dificultate în a pune întrebări suplimentare, în a cere lămuriri despre sarcini/proiecte noi de teamă să nu mă expun într-un mod nefavorabil, să nu fie considerate nepotrivite întrebările. Mi-e frică să nu mă fac de râs.”
• „Îmi este dificil să vorbesc în grup, mi se pare că toți ochii sunt ațintiți asupra mea și abia așteaptă să găsească ceva de care să se lege și să mă atace.”
• „Aș fi vrut să îi spun prietenului meu că nu a fost în regulă ce a făcut, că m-a deranjat profund. Dar n-am fost în stare, mi-a fost rușine de rușinea lui. Și, uite așa, mă simt tot eu aia greșită, nepotrivită că nu am fost în stare să deschid gura.”
• „Când cineva îmi spune că am greșit, mă simt pur și simplu pus la colț, arătat cu degetul. Este ceva foarte greu de dus, îmi pierd cumpătul și îmi ia mult timp, după, să mă remontez.”
• „De când iau tratament, nu mai am voie să beau deloc. Mai aveam obiceiul să mai beau câte un cocktail în serile în care ieșeam în oraș. Acum nu îmi vine să mai ies deloc cu prietenele mele și îmi e rușine să le spun că iau tratament, or să zică că sunt o ciudată.”
• „Îmi este rușine să îi spun soțului despre problemele alor mei. Ce o să creadă despre mine? Ce o să creadă despre familia mea? Suntem niște dubioși.”

În plus, unei persoane care se lasă condusă de mecanismele rușinii îi este dificil să perceapă feedbackul ca pe ceva constructiv, pentru că se va axa întotdeauna pe aspectul negativ care i se pune în față, mai spune Camelia Purdilă, chiar dacă acest feedback este oferit conform modelului sandwich, în care începi prin a spune ceva bun despre o persoană, apoi spui ce ar putea fi îmbunătățit, după care închei tot cu ceva pozitiv.

„Oricum ar fi feedbackul oferit, pentru persoanele marcate de rușine este imposibil să vadă această succesiune, rămânând doar cu partea aia de îmbunătățit, pe care nu o văd ca fiind o zonă de îmbunătățire, ci ca pe o critică. Pentru că există filtrul rușinii. Rușinea care nu mă lasă să văd din interacțiunea cu ceilalți decât partea aia care mie îmi confirmă că nu sunt potrivit, nu sunt adecvat, nu sunt bine văzut”, mai spune ea.

„De la ușoară stânjeneală la a vrea să dispari de pe fața pământului”, rușinea e pe un continuum

De cele mai multe ori, când ne gândim la rușine o avem în minte pe cea care ne face disfuncționali, care ne împiedică să acționăm sau să acționăm în folosul nostru, însă există și o rușine „bună”, care are beneficii.

„Există și o rușine bună și o valoare a rușinii, o parte sănătoasă a rușinii, care încurajează sentimentul prosocial și face societatea să funcționeze în niște repere ale normalității”, mai spune psihologul.

„Rușinea se manifestă pe un continuum. Ca orice trăire, pentru că nu i-aș zice emoție, e mai mult decât o emoție, ea are grade pe acest spectru, de la ușoară jenă, stânjeneală, către ceea ce am descris mai înainte, acel sentiment profund, dramatic, de a vrea să dispari de pe fața pământului, de a sta cu capul plecat, a te întoarce în tine și a vrea să dispari, pentru că a te expune este ceva imposibil în trăirea rușinii.”

Camelia Purdilă, psiholog și psihoterapeut

Acea stânjeneală despre care vorbește Camelia ne determină să aderăm la valori comune și să alegem comportamente care să protejeze grupul și societatea. Altfel spus, există și o valoare a rușinii care funcționează ca un garant al siguranței în grup și în societate.

De altfel, mai spune psihologul, găsim exemple de apel la rușine ca mecanism de organizare a societății încă din scrierile mitologice: „Există această poveste legată de Zeus care, din când în când, își mai arunca ochii către oameni, către muritori. Și, la un moment dat, când se uită spre ei, vede foarte multă brutalitate, foarte mult primitivism și își dă seama că, dacă se continuă așa, natura umană ar putea dispărea. Așa că i se face milă de noi și-l trimite pe mesagerul lui, pe Hermes, cu două daruri. Unul dintre ele este chiar Aidos, zeița rușinii, iar celălalt este Dike, zeița dreptății. Deci am putea vorbi despre originea comportamentului prosocial încă din zona de mitologie, ca o nevoie de a conserva și de a pune în siguranță umanitatea”.

„Rușinea apare cu mult înainte să apară cuvintele”

Totuși, de cele mai multe ori ne întâlnim cu rușinea „rea”, care ne face să ne simțim nepotriviți în lume. Rușinea are legătură cu ceea ce, în psihanaliză, se cheamă „idealul eului”, care înglobează niște imagini ideale despre cum aș vrea să fiu eu, niște proiecții ale părinților legate de cum ar trebui să fiu și, în egală măsură, niște așteptări ale societății de la mine.

Dar când apare rușinea și în ce măsură are ea legătură cu părintele critic? Are legătură cu părintele, dar nu neapărat cu cel critic prin remarci și cuvinte, explică psihologul, ci în primul rând cu părintele care nu te poate accepta.

Prima etapă

„Rușinea apare cu mult înainte să apară cuvintele. Este un fenomen relațional și se naște din interacțiunile cu persoana de atașament primar care joacă rolul matern – nu neapărat mama naturală – incapabilă să se uite către bebeluș astfel încât să-l vadă pe el așa cum este, incapabilă să intre în această interacțiune într-un mod în care să-l poată valida, să poată să-l vadă în felul autentic și să poată să-l regleze emoțional, să îl ajute să înțeleagă cine este el, cine este el lăsat să fie, de fapt”, spune Camelia Purdilă.

Altfel spus, rușinea se instalează încă dinainte de apariția cuvintelor, din primul an de viață, când bebelușul învață foarte multe la nivel corporal, din interacțiunea sau lipsa interacțiunii cu mama sau, în lipsa mamei, cu persoana de atașament.

Ne naștem cu o dependență totală față de îngrijitor și, pentru noi, a fi în relația cu îngrijitorul și a fi acceptați în această relație este esențial pentru supraviețuire în prima perioadă a vieții. În schimb, neacceptarea duce rușinea de mai târziu.

„A nu fi văzuți, priviți, primiți, acceptați e ca și când am interiorizat ochiul mamei, care uneori poate să fie înspăimântat de ce vede sau poate să dezaprobe niște manifestări ale noastre, iar ochiul acela devine ochiul nostru intern. Asta se întâmplă în rușine, de fapt, ne vedem prin prima pereche importantă de ochi care ne-a văzut și, în funcție de cum au fost primii ochi, ne vedem și noi mai departe”, explică psih. Camelia Purdilă.

Poate fi vorba despre o mamă care să nu accepte plânsul bebelușului, dar poate fi vorba inclusiv despre o mamă care nu poate accepta bucuria copilului. „Dacă vorbim de o mamă depresivă, putem vorbi despre o intoleranță la bucurie. De fapt, o absență a bucuriei, o neînțegere a bucuriei. O mamă care să nu valideze trăirile de moment ale bebelușului, ale copilului”, mai spune Camelia, adăugând că, de cele mai multe ori, din păcate, rușinea se consolidează odată cu trecerea timpului. Rareori un părinte poate să nu accepte emoțiile copilului până la vârsta de 1 an, urmând ca, ulterior, să repare din daunele create.

A doua etapă

După prima etapă de viață, când rușinea apare ca efect al lipsei de interacțiune sau acceptare dintre mamă și bebeluș, urmează o altă etapă de dezvoltare, între 1 și 3 ani, numită de către Erik Erikson, psiholog și psihanalist care a conturat teoria dezvoltării psihosociale, copilăria mică. Acesta este stadiul în care copilul are nevoie să-și dezvolte controlul personal asupra abilităților lui fizice și un simț al autonomiei, în caz contrar ajungând la sentimente de rușine și îndoială.

„Este etapa în care interacționăm cu mediul și învățăm despre putința și capacitatea noastră de a gestiona interacțiunile cu ceilalți, iar măsura în care căpătăm această încredere în competența noastră se transformă într-o stimă de sine sănătoasă. Măsura în care suntem respinși, suntem dirijați într-un fel prea constrictiv, pentru noi asta înseamnă că nu suntem ok, nu suntem capabili să ne descurcăm, ceea ce duce la o stimă de sine destul de problematică și la o sursă mare de rușine”, detaliază Camelia Purdilă.

Totuși, rușinea nu se limitează numai la viața de bebeluș și de copil mic, ci ea se poate dezvolta și întări în orice altă etapă de viață, în condiții traumatice, mai spune psihologul: război, discriminare, tratamente abuzive.

Rușinea la adolescenți, adulți, femei, bărbați. Diferă?

Fiecare etapă de viață pe care o traversăm ne pune în fața unor provocări, ceea ce presupune multă expunere și încercarea de a dovedi că ne putem descurca, iar din acest punct de vedere adolescența, care este perioada formării identității, poate fi foarte învolburată. E etapa în care nu ești nici copil, nu ești nici adult, în care unii se așteaptă de la tine să lași copilăriile și să crești mare dintr-o dată, iar alții poate îți cer să nu crești încă.

În același timp, există tot felul de transformări corporale care ne pun în fața unei imagini pe care nu o mai recunoaștem și cu care trebuie să ne obișnuim uneori destul de brusc, așa că, o perioadă, nu știm ce să mai facem cu corpul nostru, cu atât mai mult cu cât apar și impulsurile sexuale. Iar sexualitatea, din păcate, e o sursă de rușine.

Cum să vorbiți cu copiii despre sex și sexualitate. Ghid pentru părinți

Dar oare trăiesc diferit rușinea adolescenții, comparativ cu adulții?

„M-aș întoarce la idealul eului, despre care vorbeam și mai devreme. Dacă un copil a fost crescut până atunci foarte mult cu proiecții parentale, deja adolescența e perioada în care ieși din familie și ai nevoie să te duci către lumea exterioară. Uneori există o diferență mare între ce au pus părinții în acele imagini-reper, în acele așteptări, și ce arată lumea din jur, încât această diferență e greu de gestionat pentru un adolescent și atunci el vine și se întreabă, în mintea lui, cum mă descurc?, deci nu pot să mă descurc în lumea asta. Și e și asta o sursă de rușine. Și încă ceva, el se întoarce către cei de seama lui, pentru că are nevoie să își ia repere, dar cei de seama lui sunt și ei la fel de tulburați ca el. Adolescența este și despre expunere necontrolată, și despre riscuri, și despre pierderi, și despre tot felul de experiențe, la finalul cărora adolescentul devenit adult tânăr are nevoie să afle cine este el cu adevărat. Da, e o perioadă dificilă care poate să apese pe butoanele rușinii”, spune Camelia.

„Adolescența este această negociere între cine am fost până acum în acord cu ce am văzut în familia de origine, ce am valorizat, ce am simțit, ce-am trăit, cine sunt părinții mei și cine voi fi în această lume mare, în care toată lumea se așteaptă să ies și să fiu eu. Și se poate instala și rușinea.”

Camelia Purdilă, psiholog și psihoterapeut

Dar între femei și bărbați sunt diferențe în ceea ce privește rușinea? Ca fenomen, nu, spune Camelia. Trăim la fel rușinea și la fel, și unii, și alții, plecăm capul sau ne vine să intrăm în pământ atunci când o simțim. În schimb, pot exista diferențe legate de ce anume ne face să ne rușinăm și de felul în care ne comportăm când ne e rușine.

„Idealul eului include, printre altele, și comportamentul de gen sau așteptările venite din rolul de gen. Și cred că suntem diferiți. Poate că pentru un bărbat e rușinos să plângă, pentru că, așa cum știm, bărbații nu plâng, dar pentru o femeie poate fi rușinos să nu fie o gospodină exemplară și să nu întoarcă bucătăria cu susul în jos, pentru că femeile, dincolo de orice, ar trebui să fie niște gospodine exemplare”, explică psihologul.

Desigur, e diferit de la un individ la altul, iar diferențele între cum experimentează rușinea un bărbat sau o femeie țin mai degrabă de diferențele culturale, nu psihologice.

„Rușinea ne îngheață la o imagine de sine foarte mică, redusă.” Cum ne influențează sănătatea mintală

Nu scapă nimeni de rușine. Pentru că își are sursa în relații și în interacțiunea cu ceilalți, rușinea ajunge, ulterior, să blocheze ea însăși relațiile, împiedicând sau îngreunând intimitatea și acceptarea vulnerabilizării în relații. În felul acesta, ne afectează viața în diferite grade, uneori făcându-ne să ne simțim foarte singuri.

„Rușinea ne îngheață la o imagine de sine foarte mică, foarte schematică, redusă, pierzând din vedere că suntem mult mai mult decât credem că suntem. Și, în economia personalității, aceste trăsături pe care vrem să le ascundem capătă o pondere nemeritat de mare”, mai spune ea.

Există o legătură între rușine, o stimă de sine scăzută și angoasa de singurătate, adaugă Camelia Purdilă, pentru că a fi împreună cu celălalt înseamnă să ți se dea acces la celălalt și să dai acces celuilalt la tine. „Ori, în momentul în care părți substanțiale din tine sunt departe de relație, asta înseamnă că nu dai acces, ești singur”, mai spune ea.

Dincolo de rușinea pe o simțim toți și care, pe acel continuum despre care vorbeam la început, se află la capătul mai puțin dureros, există și situații în care rușinea e multă, e grea și e extrem de dureroasă, iar uneori e atât de greu de suportat încât avem nevoie de mecanisme prin care să-i putem face față. De multe ori, aceste mecanisme sunt disfuncționale și, deși pe de o parte ne ajută – ne ajută să gestionăm rușinea – pe de altă parte ne încurcă și mai mult. Este cazul, de exemplu, al persoanelor care suferă de diferite adicții sau al celor care suferă de narcisism și la care se activează apărările specifice: idealizarea, clivajul, negarea, proiecția.

Legătura dintre narcisism și rușine

Se vorbește tot mai des în ultima vreme, atât în cercurile de prieteni, cât și în spațiul public, despre narcisism. Care e legătura dintre narcisism și rușine?

„Dacă vorbim de acel narcisism demonstrativ, foarte zgomotos, toate aceste zgomote specifice narcisismului sunt tocmai pentru a acoperi o frică și o rușine de expunere, de fapt. Frica de o expunere imperfectă, care nu este tolerabilă pentru o personalitate narcisică. Rușinea are legătură cu intolerarea imperfecțiunii și aici, da, vorbim despre o structură narcisică, despre acel gol pe care narcisicul vrea să-l acopere, să-l tăinuiască, să-l ascundă de ochii celorlalți”, spune Camelia Purdilă, după care atrage atenția asupra faptului că și narcisismul, la fel ca rușinea, se află pe un continuum.

„Există și manifestări sănătoase ale narcisismului. Nu am putea să facem ce facem dacă n-am avea încredere că putem să facem, iar asta e o trăsătură echilibrat-narcisică, până la urmă. E partea aia de narcisist sănătos. Dar dacă vorbim de un narcisism într-o zonă mai puțin sănătoasă, acolo există un gol interior, o rană narcisică, cum îi spunem noi în limbaj de specialitate, care în permanență se va vrea ascunsă”, mai spune ea.

„Nevoile mele sunt mai importante decât ale tale”: Cum recunoști relația cu un narcisist

De multe ori, adaugă psihologul, persoanele care au o personalitate narcisică folosesc realizările și cuceririle profesionale și personale ca pe un fel de bandaje cu care să panseze golul interior pe care îl poartă în ei tot timpul. În momentul în care acele realizări dispar, e ca și cum se rupe acel bandaj, iar ele sunt, brusc, expuse în toată vulnerabilitatea lor, lucru pe care nu îl pot tolera.

Acest „filon narcisic”, după cum îl numește Camelia, e alimentat în zilele noastre și de prezența internetului și a rețelelor sociale, unde fiecare are, acum, „o scenă”.

• Citește și: 5 semne prin care recunoşti o femeie narcisistă. „Trece rapid de la o persoană agreabilă în public la un adevărat călău în viața privată“

Cu rușinea pe internet: „Cred că ne întoarcem la un soi de primitivism”

Apariția și accesul facil la internet influențează major modul în care interacționăm. Dacă, înainte, discuțiile se purtau față în față sau cel puțin în grupuri restrânse – în cercul de prieteni sau la serviciu – și asta însemna că ești nevoit să îți asumi o anumită responsabilitate față de ce spuneai și față de efectele spuselor tale asupra celorlalți, internetul ne oferă atât o „scenă” pe care să ne desfășurăm, cât și un „paravan” în spatele căruia să ne ascundem după ce publicăm cuvinte.

Efectul, spune Camelia Purdilă, ne poate dăuna nouă tuturor, indiferent că suntem în barca celor care folosesc internetul pentru a exprima opinii, fie în a celor tăcuți, pentru că, de fapt, se ajunge la o deteriorare a societății: „Ce văd eu în contextul actual este o diminuare a rușinii sănătoase, ceea ce generează o deteriorare a fibrei sociale. Și mai văd o lipsă a bunului simț în interacțiunile dintre noi, cu etichetări, instigare la violență, proiecția răului în celălalt, foarte multe manifestări nesănătoase, care se simt, se văd și care au efecte. Vorbim despre o radicalizare, de fapt, despre un mare clivaj. O parte considerabilă a discuțiilor din mediul public se poartă într-un soi de joc narcisic, cu sumă nulă. Lipsește negocierea, îmbinarea punctelor de vedere. Nu putem să fim împreună, nu putem să găsim calea de mijloc, ci mai degrabă ne ducem în extreme. Și, când spun asta, mă gândesc nu doar la politică”.

Camelia face apoi această paralelă între ceea ce se întâmplă în spațiul public și ceea ce se întâmplă în spațiul terapeutic, în cabinetul unui psiholog, într-o ședință de terapie: „Dacă ar fi să fac o comparație cu cadrul terapeutic, acolo există o întâlnire de doi, dar, dincolo de cei doi, există un spațiu comun, spațiul dintre ei care nu aparține exclusiv nici terapeutului și nici clientului/pacientului. Aparține în egală măsură ambilor, și în acel spațiu care nu aparține nici unuia exclusiv, se construiește de fapt creșterea psihică, progresul în procesul terapeutic. Ori mie mi se pare că în societatea noastră, pentru că se merge mult pe această polarizare, lipsește acest spațiu comun, din păcate. Și asta nu ne mai permite creșterea ca societate. Ba, dimpotrivă, cred că ne întoarcem la un soi de primitivism.”

Tratarea rușinii, un proces relațional

Ne putem trata de rușine, crede psihologul. Nu ne putem vindeca definitiv, dar ne putem trata, iar acest lucru se face tot acolo unde am dobândit rușinea – în relație. Dar cum? Prin a fi atenți la sănătatea relațională, a fi atenți pe cine alegem să fie lângă noi, a fi atenți la modul în care ne expunem și ce expunem din noi înșine, inclusiv pe rețelele sociale, pentru că odată expuși, discursul de acolo nu mai este (doar) al nostru și nu-l mai putem controla.

Camelia Purdilă este specializată în psihoterapie integrativă, cu formare complementară în analiză tranzacțională și un masterat în psihanaliză. Lucrează în terapie individuală și, periodic, organizează și workshopuri de grup. La sfârșitul lunii martie ține un atelier cu tema De la rușine la stimă de sine destinat adulților, despre care găsești mai multe detalii aici. Crede că cele două moduri de lucru terapeutic, individuală sau în grup, nu doar că nu se exclud, ci sunt complementare.

„În relația 1 la 1, dacă ar fi să ne uităm la sursa rușinii, putem reconstrui într-un fel sau altul, la o scară de cabinet, de spațiu dintre două persoane, acea relație primară și putem să aducem corecții în relația primară, în ce nu a fost satisfăcut în primii ani de viață și apoi și ulterior. Când vorbim de grup, vorbim despre normalizare, vorbim despre un altul – și nu terapeutul – despre a te întâlni cu niște egali care pot să spună și ei despre experiența lor și, în felul acesta, expunându-te în grup, auzind și despre ceilalți, se produce acest fenomen de normalizare, de devoalare într-un mediu de siguranță”, explică ea.

Tocmai această expunere alături de ceilalți, într-un cadru protejat de terapeut, te ajută să îți dai seama că și alții trăiesc diferite tipuri de rușine, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu a ta, că poți fi și chiar ești înțeles și acceptat cu toată această rușine și că, în realitate, a te dezvălui așa cum ești te face, în cele din urmă, nu mai slab, ci mai puternic.

Poți să îți domolești rușinea sau să o reduci de unul singur? Da, ajută să citești cărți despre rușine, să vezi filme sau să mergi la piese de teatru care au ca temă rușinea, dar cele mai bune rezultate când vine vorba de tratarea rușinii apar tot în relații.

„A citi despre rușine poate să ajute de la un punct încolo, dar cred că, pentru a avea o cheie potrivită de citire, e nevoie să treci prin această experiență a unei relații suficient de bune care să te ajute să intri în contact cu acele zone din tine afectate de rușine. Altfel, poți să citești distorsionat”, spune Camelia Purdilă, care și recomandă două cărți utile:

• Înțelegerea și tratarea rușinii cronice, de Patricia A. DeYoung
• Rușinea. Scapă de ea, regăsește-ți bucuria de a trăi și întărește-ți stima de sine, de Joseph Burgo

Cum ar arăta o lume fără rușine?

„Nu știu dacă există oameni scutiți de rușine, nu știu dacă mi-aș dori să fie oameni scutiți de orice fel de rușine. Cred că e important să existe acea parte de rușine sănătoasă, care are valoare în a ne ține împreună într-un mod decent.

Nu știu dacă aș vrea o lume fără rușine, nu mi-aș dori să existe o lume fără rușinea sănătoasă. Dacă însă vorbim de rușinea toxică, poate că lumea ar fi, așa, la modul ideal, mai capabilă să se vulnerabilizeze, mai deschisă, numai că asta sună foarte utopic.

Cred că cel mai important, mai mult decât să nu existe rușine, este să o conștientizăm, să o înțelegem și să vedem ce putem face cu ea. E ca în orice alt lucru care ține de sănătatea mintală și emoțională. Nu putem neapărat să vindecăm, dar putem să ameliorăm. O lume bună pentru mine nu e aceea fără rușine, ci o lume în care suntem din ce în ce mai capabili să o vedem și să lucrăm cu ea.

Iar câteva metode de explorare a rușinii pot să pornească de aici:
Ia-ți un moment și stai în minte cu acest cuvânt – „rușine”.
Ce se întâmplă în corpul tău?
Ce trezește în tine?
Ce gânduri? Ce trăiri? Ce imagini?
În ce fel gândurile astea te poartă în trecut, în relația cu părinții?
Ce amintiri îți vin în minte?
Având toate acestea în minte, în cel fel te vezi pe tine?
Dar pe ceilați?
Dar lumea, în general?
Stai cu ele, încearcă să vezi în ce măsură experiențele din trecut ți-au influențat felul în care gandesti, te simți și acționezi în prezent.”