A preparat drob, lebăr, tobă, sarmale, friptură. Salată de boeuf, preferata ei. Doar cozonacul îl primise, ca de obicei, de la mama tatălui meu. A așezat o față de masă albă pe masa dreptunghiulară din mijlocul bucătăriei (care ne era și living), ca de obicei atentă la cum stăteau farfuriile, cum erau strânse șervețelele, ce decorațiuni se potriveau cu tot setup-ul. Arăta totul la fel ca anul trecut și ca în toți ceilalți ani din urmă. Cu o singură diferență: de data asta pe masa mare stăteau stinghere farfurii și tacâmuri doar pentru două persoane. Pe scaunul din capătul mesei m-am așezat eu, lângă mine în stânga ea. Nu știu dacă această poziționare ne spunea amândurora că eu îi luasem deja locul tatălui meu, atunci părea o coincidență cotidiană.
Înainte să începem să mâncăm, a ridicat paharul de cristal roșu de rubin (dintre cele cu picior, păstrate în casele românilor încă mulți ani după Revoluția din ’89), mi-a zâmbit și a zis „Noroc! Crăciun fericit!”. După ce am ciocnit, s-a uitat spre partea goală a mesei și, continuând să zâmbească, a mai spus încă o dată „Noroc!”, doar că de data asta a continuat: „Noroc finilor, părinților, nașilor!” Am râs amândouă și am început să mâncăm.
Deși luasem totul ca pe o glumă, mai ales că pe vremea aceea încă eram sigură că ea era cea mai puternică femeie de pe Pământ, nu am putut să nu văd ascunsă printre zâmbetele forțate tristețea de pe fața ei. Am simțit că se străduia să facă haz de necaz. Chiar mai mult, am prevăzut în gestul ei aparent amuzant „Noroc finilor…” aceeași prăpastie pe marginea căreia mai fusese de câteva ori. Dar nu voiam să accept că de data asta era cât pe ce să cadă în ea. Eram fericită pentru că era cu mine. Nu i-am spus, nu știam la 14 ani să verbalizez: „Mi-e suficient că ești aici cu mine la această masă mare aproape goală”.
Îmi plăceau petrecerile pe care ai mei le organizau an de an, agitația pregătirilor și momentul când începeau să apară pe rând invitații cu daruri și îmbrățișări de bun-venit. Muzica, dansul, glasurile care se întrepătrundeau și se opreau unele pe altele în dezbaterile aprinse despre politică, situația țării, poveștile de viață ale vedetelor TV; le absorbeam ca pe ceva magic, dar puteam la fel de bine să stau și doar cu mama de Crăciun.
Nu am știut cum să îi spun că îmi era suficientă nici măcar atunci când, la vreun an-doi după acest moment, mi-a reproșat că merg atât de des acasă la prietenii mei pentru că „mi-am găsit acolo familia” pe care ea nu mi-o putea oferi. Mi-era rușine să îi mărturisesc că, de fapt, mă îndrăgostisem de fratele uneia dintre prietenele la care mai dormeam din când în când.
E nevoie de un sat întreg pentru a susține un adult / It takes a village to sustain an adult
În What’s Love Got to Do with It?, regizat de Shekhar Kapur, actrița Emma Thompson în rolul lui Cath, o mamă singură, îi spune fiicei ei – personaj interpretat de Lily James, într-un moment de cumpănă:
„Se spune că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Dar cum rămâne cu adulții? E nevoie de un sat întreg ca să susțină un adult. Am norocul că mi-am găsit satul chiar lângă, în vecinii mei. Vreau doar să-l găsești și tu pe al tău.”
Emma Thompson, în rolul lui Cath, în filmul What’s Love Got to Do with It?, regizat de Shekhar Kapur
De fapt, mama avea nevoie – mai mult decât aveam eu – de o familie. Abia după mulți ani, după ce a pierdut lupta cu boala psihică care i-a luat puterea (cel puțin aparenta putere) de a muta munții din loc cu care mă obișnuise în primii ani de viață, am înțeles că „acel ultim Crăciun” cu mama a fost începutul marii singurătăți – un loc în interiorul ei de unde nu s-a mai putut întoarce și unde eu nu am mai putut ajunge. Părinții ei muriseră cu puțin timp în urmă, tata se mutase de acasă, finii îi spuseseră cumva că „ei nu mai au nași în această situație”, celelalte rude se îndepărtaseră, prietenii mulți care se înghesuiau de obicei la masa de Crăciun dispăruseră și ei dintr-o dată.
Acum 20 de ani, mai ales în comunitățile mici de provincie, oamenii nu știau să gestioneze despărțirile, nu citeau pe Instagram sau TikTok cum să își controleze furia, despre nevoia de a merge la psiholog nici nu are rost să menționez. Acum 20 de ani era o rușine aproape viscerală să ai probleme emoționale, psihice. Destrămarea unei familii era un divorț al întregii comunități de care aparțineai, era un stigmat, era durerea tuturor. Mulți dintre apropiați luau partea celui în a cărei versiune credeau mai mult pentru că trebuia să existe neapărat un singur vinovat și un singur responsabil. Sau pur și simplu nu mai știau să comunice cu cei doi parteneri separat. De exemplu, pentru unii dintre ei era dificil să mai găsească un loc unei femei singure la mesele de Sărbători – înconjurate de soți și soții care, în cele mai multe cazuri, se iubiseră de când erau adolescenți și ai căror copii se jucau în camera alăturată.
Când m-am mutat în București, noua mea prietenă I. mi-a povestit cum în fiecare an la masa de Crăciun organizată de părinții ei stau în armonie fratele și fosta lui soție, ambii cu noii parteneri „pentru a fi alături de copilul lor, pentru a nu-l lipsi de sentimentul de familie”. Mi s-a părut că nu poate fi adevărat, că o astfel de scenă poate exista doar în filmele de la Hollywood. Dar era cât se poate de real, doar foarte diferit de ce trăisem eu.
În acea zi când am fost doar noi două, nici mama nu cred că a încercat să se auto-invite la altcineva și nici nu cred că a invitat, realmente, pe cineva la masa de Crăciun. Așa cum nu am mai văzut-o de atunci depunând eforturi de a-și crea un grup nou de prieteni sau de a reinventa relațiile pe care le construise de când se căsătorise, la 18 ani. Cele două prietene bune pe care le avea în liceu se mutaseră prea departe de noi. Era începutul distanțării ei radicale de oameni, încet-încet, nu i-au mai plăcut oamenii, îi suspecta că sunt răi, că o judecă, că nu o înțeleg. Toți oamenii. Chiar și eu.
Am jurat că o să-mi fie bine și singură
După ce și-a luat viața, am jurat nu! că voi face orice ca să nu fiu singură, ci că nu o să îmi fie niciodată frică de singurătate. Mi-am promis că voi fi fericită și dacă voi rămâne complet singură pe lume, că binele meu nu va depinde de oamenii din jur, cu atât mai mult de bărbații din viața mea.
La câțiva ani după moartea mamei, pentru că avusesem câteva neînțelegeri în familie, tocmai mă despărțisem, am ales să fac Crăciunul singură. Am gătit sarmale, am cumpărat vin și cozonac. Am stat singură la o masă nu atât de mare ca aceea din casa mamei, dar suficient de mare cât să simt cum mă înconjura liniștea singurătății. Asta e cu singurătatea, o poți simți și auzi chiar dacă dai volumul muzicii la maximum, uneori chiar și dacă ești înconjurat de oameni.
O altă prietenă de-ale mele, care mă invitase atunci la masa de Crăciun, a perceput refuzul meu ca pe o pedeapsă, o pedeapsă pentru ce s-a întâmplat cu mama, nu îmi dădeam voie să am satul meu pentru că ea nu a mai avut unul. Nu îmi dădeam voie să fiu fericită pentru că ea nu fusese fericită.
M-am gândit la asta în timp ce mâncam tot în capătul mesei, așa cum m-am gândit și dacă mai erau atunci, în blocul unde locuiam, în celelalte blocuri din cartierul Rahova, în București, în România, în lume, oameni care mâncau singuri la o masă mare de Crăciun. Mi-i imaginam în bucătăriile sau sufrageriile lor – erau cu adevărat bine cu ei sau, din contră, erau triști? Eram eu fericită, așa cum mi-am jurat că o să fiu mereu chiar și singură? Oare nu voiam de fapt să fiu cu familia prietenei mele? Până la urmă, a doua zi m-am dus la ea. M-am bucurat în mijlocul familiei ei de parcă ar fi fost a mea. Și într-un fel chiar era.
„Există o diferență între independență și a fi atât de izolată încât nimeni nu se poate apropia de tine. Toți avem nevoie de alți oameni, chiar și tu. Asta nu e slăbiciune, Zoe. Singurătatea e o boală occidentală. Și e mai „mortală” decât cancerul. Singurul leac este să lași alți oameni să țină la tine, să nu-i mai alungi mereu.”
Emma Thompson în rolul lui Cath, către fiica ei, Zoe, în filmul What’s Love Got to Do with It?, regizat de Shekhar Kapur
Rezoluția de la fiecare masă de Crăciun
Pas cu pas mi-am dat voie să am satul meu în oamenii din jurul meu, prieteni, colegi, rude, parteneri de viață. I-am lăsat să țină la mine și am încercat să îi țin aproape sau măcar să nu îi mai alung cu una cu două. Iar în fiecare zi de Crăciun, dau ocol mesei cu privirea, mă bucur ca de un miracol să îi văd pe cei prezenți. Apoi, pentru câteva secunde, rămân doar eu cu mama în stânga mea. Îmi imaginez că ridic paharul, îi zâmbesc și îi zic „Noroc! Crăciun fericit!”.
Acea ultimă masă de Crăciun nu a fost ultima, până a murit am mai petrecut câteva zile de Crăciun la bunicii din partea tatălui. Totuși, pentru mine va rămâne mereu „ultima noastră masă de Crăciun” pentru că am fost doar noi două și pentru că atunci mama încă mai avea puterea să facă haz de necaz, singurătatea ei interioară nu o acaparase în totalitate, mai era încă prezentă.
Între timp, mi-am schimbat promisiunea făcută mie însămi, am transformat-o într-un fel de rezoluție, din „a fi fericită singură” în „a reuși, de câte ori voi rămâne singură, să am puterea să caut iar și iar un sat al meu”.
Citește și: Povestea de singurătate a unui bărbat cu tulburare bipolară
Descoperă ce poți face pentru tolera singurătatea de sărbători.
