„Faptul că nu mai am uter nu înseamnă că sunt mai puțin femeie”. Viața după cancerul de col uterin

Când avea 30 de ani, Ioana* a născut un fiu. La două săptămâni după naștere, tot ce credea că înseamnă perioada maternității – liniște și conectare cu copilul – s-a transformat într-un calvar. Atunci a aflat că are cancer de col uterin. A trecut prin toate procedurile medicale posibile ca să-și salveze viața, adică s-a operat, a făcut radioterapie și chimioterapie, dar lupta ei cea mare a fost, de fapt, cea cu trauma psihică, o luptă pe care încă o duce. Cum îți revii după ce simți că părțile tale feminine au fost mutilate? Cum recreezi intimitatea în cuplu când fiecare contact sexual doare? Cum recâștigi anii de maternitate pierduți din cauza cancerului? Cum îți schimbi direcția profesională când boala nu-ți mai permite să te întorci la vechiul job? Fiecare femeie care trece prin cancerul de col poartă propria luptă, iar Ioana a ales să o împărtășească pe a ei acum, la trei ani de la diagnostic.

În primăvara lui 2018, Ioana avea 30 de ani, era căsătorită și tocmai se pregătea să nască. Avusese o sarcină fără probleme și i s-a părut nimic suspect când medicul ei ginecolog i-a recomandat să nască prin cezariană pentru că, spunea el, la nașterea naturală ar fi existat un risc de sângerare. Zis și făcut. Ioana și-a ascultat medicul și a născut un băiat perfect sănătos la Spitalul Filantropia din București.

Se pregătea pentru ceea ce, credea ea, avea să fie perioada cea mai frumoasă din viață: primii ani de maternitate. Nici a doua zi după naștere, când medicul ginecolog a chemat-o să-i facă o altă analiză, nu și-a făcut griji.

După încă două zile, a plecat acasă și și-a văzut de viață liniștită. A alăptat, și-a ținut copilul în brațe, s-a simțit împăcată cu viața ei. Era fericită.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

„Am auzit: e cancer”

După două săptămâni de fericire cu fiul și soțul ei, Ioana s-a întors la maternitate, la un control. Din nou, nimic neobișnuit. E normal ca o proaspătă mamă să meargă la medic după ce naște, pentru ca acesta să-i verifice starea de sănătate.

Totuși, când ginecologul a anunțat-o, după consult, că ar vrea să fie văzută și de profesor, adică de doctorul cu cea mai mare expertiză medicală și cel mai ridicat grad de încredere din spital, lucrurile s-au precipitat. 

„Țin minte că eram în salonul de consultații și, după ce m-a consultat profesorul, au mers deoparte, pe după perdea, și i-a arătat rezultatele. Atunci am auzit: e cancer. Nu am știut cum să reacționez, m-am gândit că poate nu e vorba despre mine”.

Totuși, despre ea era vorba. Ginecologul care îi urmărise sarcina a luat-o deoparte și i-a spus, cu blândețe, că problema de sănătate pe care o are e una serioasă și că trebuie să se opereze cât mai repede. „Am plâns, mă simțeam total pierdută. De atunci, din ziua aia, viața mea s-a schimbat. Aveam 30 de ani împliniți”, își amintește ea.

Mai târziu, a pus lucrurile cap la cap și și-a dat seama că, de fapt, proba pentru analiză pe care ginecologul i-o recoltase a doua zi după naștere era o biopsie. „Doctorii au bănuit ceva, zic eu, și-au dat seama că ceva e în neregulă, dar probabil că nu au vrut să-mi spună atunci, ca să nu mă sperii. Sau poate că nu erau siguri de ceea ce este. Medicul meu ginecolog cred că mi-a făcut chiar biopsie, fără să-mi zică. Și cred că a făcut bine că nu mi-a spus fix atunci”, spune Ioana.

„Când auzi diagnosticul, te gândești la moarte”

Când a ieșit de la consult, în curtea spitalului o așteptau soțul și fiul ei, care o însoțeau. „Țin minte că soțul mă aștepta cu copilul în brațe și cu zâmbetul pe buze, dar vestea pe care i-am dat-o nu a fost plăcută”, spune Ioana și vocea începe să-i tremure pentru că retrăiește acel moment.

Au urmat două luni de așteptare până la operație, timp în care, spune ea, n-a făcut mai nimic în afară de a se îngrijora. „Mi-a fost greu, pentru că, atunci când auzi diagnosticul ăsta, neștiind foarte multe detalii, te gândești la moarte. Eu eram și sub influența hormonilor de după naștere și am reacționat foarte sensibil la aflarea veștii. Am plâns foarte mult și am trecut prin toate etapele: de negare, de suferință și așa mai departe”, mărturisește ea.

Ioana a mai avut cancer în familie. Străbunica ei a avut un cancer genital. Bunica și mama ei nu au avut cancer, dar au trecut prin alte probleme medicale, tot legate de organele reproducătoare. Ea nu se gândește însă la factorul genetic, ci spune că, cel mai probabil, a făcut cancer de la vreo infecție cu HPV, un virus cu peste 150 de tulpini, dintre care 15 pot duce la apariția cancerului de col uterin.

O întreb pe Ioana dacă, înainte de sarcină, își făcea testul Babeș-Papanicolau (PAP), care detectează eventualele anomalii celulare de la nivelul colului uterin. Și-l făcea. Și l-a făcut chiar și înainte de a rămâne însărcinată. „Înainte, ieșea ca la alte femei, o inflamație pentru care se dă tratament antinflamator. Ca să descopăr problema, ar fi trebuit să fac o colposcopie (n.r. – procedură medicală care permite medicului ginecolog să vadă mai clar țesuturile de pe colul uterin și pereții vaginali), ceea ce nu este o analiză uzuală. E posibil (n.r. – ca modificările celulare) să fi fost de mult timp acolo și, cel mai probabil, pe fondul sarcinii și al imunității scăzute, să se fi accelerat foarte tare procesul. Cumva, sarcina mea a fost și norocul meu”, spune, acum, Ioana.

Histerectomie radicală. O operație dificilă

Copleșită de toate schimbările bruște din viața ei, nașterea, alăptarea, modificările hormonale și un diagnostic devastator pe care o femeie de 30 de ani nici nu și-l poate imagina, Ioana nici n-a apucat să se dezmeticească în cele două luni care s-au derulat între momentul în care a aflat că are cancer de col uterin și operație. A făcut tot ce i-au spus medicii, pas cu pas, fără să ceară prea multe informații suplimentare, fără să pună la îndoială deciziile medicale, fără să caute alte opinii sau alți medici.

S-a operat în mai 2018 și tot ce a știut dinainte de operație a fost că va trece printr-o histerectomie radicală.

Histerectomia este o intervenție chirurgicală de extirpare a uterului. În histerectomia radicală, pe lângă uter și anexe, se scot și diferite grupe ganglionare. În cazul Ioanei, medicii au decis extirparea uterului, a trompelor uterine, colului uterin, a unor ganglioni și a unei părți din vagin. Intervenția chirurgicală a avut loc prin aceeași incizie prin care i se făcuse operația de cezariană.

„Prea multe nu am știut dinaintea operației, mi-au spus doar că se cheamă histerectomie radicală. N-am știut dacă o să-mi scoată ovarele sau nu, nu am știut că o să-mi taie din vagin, probabil că a fost o decizie luată în timpul operației. Apoi, după operație, am aflat că aveam și focare de endometrioză. Mi-au scos uter, trompe, col și un sfert din vagin. Ovarele au rămas acolo, dar nu pot să zic că mă mai ajută foarte tare”.

Tot după operație a aflat că, deși biopsia inițială arăta un cancer cervical în stadiul 1, la examenul histopatologic efectuat din probe de țesut extirpat s-a dovedit că era mai grav. Avea un cancer de col în stadiul 2B.

„Probabil că, dacă mai așteptam, ajungeam la stadiul 3. Microscopic s-a văzut că era infiltrat și în doi ganglioni limfatici din zona inghinală, așa că, în timpul operației, mi s-au îndepărtat mai mulți ganglioni din zona inghinală și din abdomen”, povestește Ioana.

În cele patru-cinci zile pe care le-a petrecut în spital după operație, s-a străduit să facă față, în continuare, ca mamă. S-a cazat într-o rezervă, pentru că și-a dorit să-l vadă pe fiul ei, și s-a luptat să se mulgă, ca să nu-l priveze prea mult de laptele matern.

„Chiar și după operație am cărat pompa de sân după mine. Țin minte că mi-am revenit din anestezie și aveam dureri foarte mari, simțeam că mă despic, că mi se despică abdomenul, aveam și o senzație de greață. Când m-am trezit, mama încerca să folosească pompa de sân să mă ajute, că trecuseră multe ore de când nu mai alăptasem. Apoi am adormit la loc și imediat ce m-am trezit din nou și am reușit să fiu mai stabilă am început să mă pompez din două în două ore, cât timp am stat în spital, ca să păstrez laptele”, explică tânăra mamă.

Radioterapie internă și externă

Când ai 30 de ani, un copil de două luni și cancer, ai două opțiuni. Să renunți și să pici în depresie sau să te zbați cât de mult poți. Ioana a încercat să fie mamă cu toată forța fizică și psihică pe care le-a mai avut, în timp ce-a tras cu dinții de speranță. 

A continuat să alăpteze, în ciuda durerilor de după operație, în ciuda fricii de moarte și a demoralizării pe care a simțit-o ca femeie care își pierde bucăți din corp și, implicit, o parte din feminitate. A alăptat atât cât i s-a permis, adică până a început radioterapia.

În august 2018, la aproximativ trei luni de la histerectomia radicală, a început o cură de radioterapie, la Spitalul Militar. Mai întâi, câteva ședințe de radioterapie internă, apoi radioterapia externă, în paralel cu o „chimioterapie ușoară”.

„Am făcut trei sau patru ședințe de radioterapie internă, care se numește brahiterapie. Se introduce o sondă urinară la început, pe viu, adică fără anestezie. Apoi se introduce un instrument în vagin și încă unul în anus, așa se procedează. Apoi, de la a doua ședință, nu se mai pune sondă urinară, rămân doar instrumentele din vagin și anus. Am făcut trei sau patru ședințe de radioterapie internă, care e mai traumatizantă din cauza sondei, după care a început radioterapia externă”, detaliază Ioana procesul medical prin care a trecut și care a lăsat urme adânci în psihicul ei, chiar dacă radioterapia internă propriu-zisă nu dura mai mult de zece minute.

Când a terminat ședințele de brahiterapie – la care medicii apelează pentru a introduce doze mari de radiație în interiorul sau în imediata apropiere a unei tumori, cu scopul de a reduce expunerea la radiații a țesuturilor sănătoase – a început radioterapia externă. O ședință de radioterapie externă durează ceva mai mult decât una de radioterapie internă, dar nu este invazivă. Pur și simplu, stai întinsă pe un pat, în timp ce aparatul de radioterapie se mișcă în jurul tău și te iradiază pe zona afectată. „Doar că efectele adverse sunt neplăcute, pentru că radioterapia te afectează digestiv. Nu poți să mănânci anumite alimente, faci diaree încontinuu, e greu să ieși din casă și să te duci undeva, că nu știi ce se va întâmpla pe drum, slăbești. E mai greu de suportat”, spune Ioana.

A făcut 24-26 de ședințe de radioterapie, o dată pe săptămână. Tot tratamentul a durat în jur de șase luni.

Două serii de chimioterapie

La început, i s-a spus că trebuie să facă o chimioterapie ușoară, care să sprijine radioterapia. „Chiar a fost ok atunci, mă gândeam că, dacă asta a fost chimioterapia, am scăpat ușor. Radioterapia a fost, din punctul meu de vedere, cu efecte mult mai neplăcute”, spune ea.

Ce înseamnă o chimioterapie mai ușoară?

Înseamnă că nu mi-a căzut părul, nu mi-a afectat corpul atât de tare și o terminam mai repede, dura maxim o oră. A fost ceva mult mai ușor de dus. Am făcut acest tip de chimioterapie tot atât timp cât am făcut radioterapia, tot o dată pe săptămână.

Totuși, după ce a terminat acest tratament dus în paralel de radioterapie și chimioterapie, medicii oncologi au decis că nu a fost suficient. Ioana trebuia să facă un nou tratament cu citostatice, de data aceasta unul mai agresiv, cu ședințe mai îndelungate și la interval de trei săptâmâni.

„Am fost anunțată din scurt că trebuie să mai fac chimioterapie încă o perioadă. Mi s-a spus că s-a decis să nu riscăm și că va trebui să-mi cumpăr o perucă, ceea ce, pentru mine, a fost neașteptat. Vestea m-a cam dărâmat”.

Așadar, după o perioadă de recuperare în urma radioterapiei, când corpul ei s-a mai întremat, Ioana a început, în vara lui 2019, cel de-al doilea tratament chimioterapeutic.

„A doua parte a tratamentului a fost mai urâtă și a durat mai mult. Țin minte că eram foarte umflată în perioada aia, mi se umflase tot corpul, aveam grețuri, trebuia să fac și niște injecții care să stimuleze măduva osoasă și de la care aveam dureri a doua zi”, spune Ioana.

În prima și a doua zi de tratament cu citostatice era destul de energică, suficient de energică încât să facă mâncare și curățenie prin casă, după care începea să se simtă din ce în ce mai slăbită și nu mai era în stare să facă mare lucru.

Ceea ce a ajutat-o să nu intre în picaj, să nu zacă zi și noapte, să nu intre într-o buclă de gânduri negative, a fost faptul că avea de crescut un copil mic. Datorită lui nu și-a dat voie să se dea bătută și a luptat cu toată forța să se facă bine.

Căderea părului, „cea mai mică problemă”

După a doua ședință din a doua serie de chimioterapie, i-a căzut și părul, așa cum o avertizaseră medicii. Nu și-a luat perucă, ba chiar s-a tuns singură și, când a fost cazul, a purtat eșarfe.

„Eu am început să mă tund scurt dinainte și, când a văzut că începe să-mi cadă masiv, m-am tuns singură la zero, ca să nu văd cum cade. Nu am suferit prea tare pentru chestia asta, pentru că mă așteptam. Căderea părului mi s-a părut cea mai mică problemă. După ce am terminat chimioterapia și aveam părul periuță am început să umblu cu capul descoperit. Nu mi-a fost rușine și consider că nu ai de ce să te simți rușinat. Da, într-adevăr, lumea poate să se uite la tine, dar nu asta e important”, spune Ioana.

Mai degrabă s-a simțit ciudat atunci când mergea la chimioterapie – pe care a făcut-o tot la Filantropia – și observa reacțiile celorlalte paciente, de regulă femei mai în vârstă, care se mirau și o compătimeau pentru faptul că are cancer la o vârstă atât de fragedă.

Care a fost perioada cea mai grea din punct de vedere psihic în toată perioada asta?

Cea mai grea perioadă a fost de când am aflat diagnosticul și până am început să fac tratamentele, pentru că eram la pământ, psihic și emoțional. Ca pacient, când afli lucrurile astea, nu ți se dau foarte multe informații. Niciun medic nu-ți spune la ce să te aștepți sau ce o să urmeze. Și nici tu nu știi ce să întrebări să pui, astfel încât să primești răspunsuri. Citești pe internet, dar nu te ajută foarte mult. Sau, dacă citești, dai de niște informații care nu se aplică neapărat la tine sau care te bulversează și mai tare sau te pot duce într-o stare emoțională și mai proastă. Asta mi s-a părut cea mai dificilă perioadă din punct de vedere psihic și emoțional.

Cum ai luat deciziile medicale?

Când a venit vorba de sarcină, am căutat păreri despre medici ginecologi. Pur și simplu, m-am oprit la medicul la care am rămas pe toată perioada sarcinii. Am avut norocul că l-am găsit la Filantropia și acolo am și născut, am aflat și diagnosticul, m-am și operat, am făcut și tratamentul. Deci, de când am aflat diagnosticul, nu pot să zic că am căutat vreun medic.

A fost o chestie de conjunctură și am avut noroc de medici buni și, în cea mai mare parte, empatici, răbdători.

Medicul meu ginecolog mi-a recomandat să mă operez la profesor, acolo. Și, sinceră să fiu, nu am mai stat în perioada aia să mai caut o a doua părere sau să fac alte analize. A fost ca un tren în viteză în care m-am urcat, nu am vrut să aștept.

Viața de cuplu. „Aveam dureri la orice contact sexual”

O boală agresivă e o piatră de încercare pentru orice cuplu. E posibil ca bolnavul să se izoleze și să vrea să îndepărteze partenerul sănătos. La rândul lui, partenerul sănătos se poate simți respins și neimplicat în viața bolnavului. Un cerc vicios din care numai unii reușesc să iasă.

Prin grupurile de suport pentru femei bolnave de cancer se vorbește mult despre redobândirea feminității după un cancer de sân sau de col uterin. Se vorbește despre a reveni la normalitate, despre a-ți relua viața sexuală, despre a menține intimitatea în cuplu.

Toate încurajările par citate motivaționale imposibil de atins atunci când simți că propriul corp nu-ți mai aparține, când tratamentele oncologice îți distrug dorința sexuală și, cu atât mai mult, când fiecare încercare de a avea un contact sexual te doare, pentru că ți-ai pierdut un sfert din vagin.

„Aveam dureri la orice contact sexual și aveam și o problemă psihică, pentru că am avut multe intervenții în zona genitală și mi se părea că am fost mutilată cumva. Tresăream la orice. Acum m-am mai obișnuit, sunt mai ok, dar a durat mult până am făcut pace cu mine și am reușit să-mi recâștig controlul asupra corpului meu. De-abia de vreo jumătate de an am început să am o viață intimă, cât de cât. Nu ca înainte, dar măcar e ceva care mișcă acolo”, spune Ioana.

„A fost greu să revenim la cum eram noi înainte, ca parteneri. După ce a trecut toată nebunia cu tratamentele, a urmat o perioadă destul de mare în care nu a mai existat viață intimă. E foarte copleșitor, pentru că te gândești: sunt tânără, nu am viață sexuală, nici nu simt nevoia să am, pentru că sunt la menopauză și nu mai e atât de plăcut din cauza durerilor”. 

Ce trebuie să faci, ca femeie, ca să te ajuți, dacă ai trecut printr-o histerectomie și ai dureri la contactul sexual?

În primul rând, vaginul nu se mai lubrifiază. Dacă nu se mai lubrifiază și nu mai ai activitate sexuală, se poate atrofia. Și trebuie avută mai multă grijă pe zona aia. Eu am început să iau și tratament hormonal și simt că mă ajută pe partea asta, iar lubrifiantul e obligatoriu.

Și apoi luat totul ușor-ușor. E important să revii la normal. Dacă refuzi să revii la normal, devine frustrant, e greu de suportat gândul că nu mai ești ce ai fost înainte.

S-a schimbat ceva în felul în care te raportezi la feminitate?

Feminitatea ține de cum te simți tu. Poți să crezi că nu mai ești o femeie normală sau că nu mai ești femeie, doar pentru că nu mai ai uter. Dar faptul că nu mai am uter nu înseamnă că sunt mai puțin femeie.

Se poate trăi cu asta și se poate trece prin asta. Un pic altfel, dar se poate. E important să revii la ceea ce făceai înainte: să continui să te aranjezi, să continui să-ți faci unghiile, orice te face să te simți bine. E o chestie mai mult de atitudine, din punctul meu de vedere.

Acum, spune Ioana, lucrurile sunt pe drumul cel bun. S-a apropiat din nou de intimitatea sexuală, cu pași mărunți și nesiguri, și a căpătat încredere că va putea să-și vindece și psihicul, nu numai corpul. Sigur, tratamentul hormonal o ajută, o ajută și faptul că folosește lubrifiant la fiecare contact sexual, dar cel mai important este că și-a impus să depășească bariera psihologică și să nu renunțe la sexualitatea ei. 

„Am mai prins încredere și îmi dau seama că trebuie să fiu cât de cât constantă cu viața intimă pentru că, cu cât ești mai constantă, cu atât va fi mai ușor și mai puțin dureros. Asta m-au sfătuit și medicii, să continui să fiu activă (n.r. – sexual), chiar dacă, după toate tratamentele, nu simțeam nevoia. E important să facem și noi un efort să ne vindecăm. Corpul se vindecă singur, dar trebuie să încercăm și noi să ne vindecăm psihicul”, spune Ioana.

Cancerul de col uterin a fost boala ei și numai a ei. Dar suferința provocată de boală nu a fost numai a Ioanei, ci și a soțului ei. S-a simțit îndepărtat, pe de-o parte pentru că apăruse copilul, pe de altă parte pentru că apăruse cancerul. Cum nu se poate mai rău.

„Ai tendința să te concentrezi numai asupra ta și a ceea ce simți tu, a problemelor prin care treci tu. Te gândești mai puțin la celălalt, la ce simte el, prin ce trece el, dar am avut noroc de un soț înțelegător și care a așteptat, nu a pus niciodată presiune pe mine”, spune ea.

Ți-a fost vreodată teamă că o să te părăsească?

Nu cred, pentru că știu ce fel de om e.

Dar tu ai fost vreodată tentată să-l îndepărtezi?

Da. S-a întâmplat să am gânduri de genul ăsta.

Primii ani de maternitate, răpiți de cancer

La început, când au aflat că Ioana are cancer, ceilalți membri ai familiei au fost devastați. S-a lăsat cu plânsete, spune ea, încercând parcă să minimizeze efectul pe care cancerul îl are nu numai asupra celui bolnav, ci și asupra celor din jur. În timp, pe măsură ce au văzut că ea face față situației, au început să se poarte din ce în ce mai normal. „După ceva timp, am aflat mai multe informații, am aflat că nu e obligatoriu să mori dacă ai cancer. Cei din familie au fost încrezători și m-au susținut. Mama mi-a zis că nu se aștepta să fiu atât de puternică în perioada aia, a fost surprinsă de cum am gestionat totul”, spune ea.

Chiar dacă s-a descurcat, Ioana simte că boala i-a răpit o perioadă importantă din viață, primii ani de maternitate. În fond, dacă stai să te gândești, cei doi ani de concediu de creștere a copilului pe care și-i imagina, ca orice femeie, ocupându-se în tihnă numai de copil, au fost cu totul altfel. La începutul lui 2018 a aflat că are cancer, iar ultima cură de chimioterapie s-a terminat la începutul lui 2020.

Doi ani în care maternitatea a mers în paralel cu boala: „A fost foarte frustrant faptul că am simțit că (n.r. – cancerul) mi-a răpit și timpul ăsta, mi-a răpit și alăptarea, că n-am putut să alăptez decât trei luni. A fost greu, pentru că am simțit că-i refuz copilului meu ceva important și că o să se rupă o conexiune acolo. Ceea ce nu e adevărat, dar așa simțeam atunci”.

A fost tristă și a plâns mult când a trebuit să înțarce copilul, s-a simțit vinovată că nu poate să facă tot ce își dorește în relația cu el, că nu poate să-l scoată la plimbare de două ori pe zi, că nu poate să-l țină mult în brațe, că, uneori, stătea cu el, dar nu era prezentă cu adevărat, pentru că gândurile îi fugeau către boală.

„Petreceam timp cu fiul meu, dar nu era un timp de calitate. Țin minte că într-o zi – era mai mic de un an – mi-a fost foarte rău, mă durea tot corpul, nu puteam să fac nimic și i-am dat la desene. Și mă simțeam atât de vinovată că fac treaba asta! M-am învinovățit foarte tare, de multe ori. Și m-am învinovățit pe mine, nu boala pe care o aveam. A fost dificil, dar am învins”.

Așa s-a derulat tot concediul ei de maternitate: schimbări hormonale, histerectomie, radioterapie, chimioterapie. Traumă peste traumă. Au fost multe de dus, dar, spune ea, când a început a doua tură de citostatice, deja începuse să se simtă mai bine psihic. „Eram frustrată că nu pot să am grijă de copil cum mi-aș fi dorit, dar nu mai plângeam mereu, eram mai echilibrată, deși îmi era greu în anumite zile să ies cu copilul afară, să împing căruciorul, să-l țin în brațe, pentru că oboseam. Am mai avut ajutor de la soț, de la mama, dar na, și ei lucrau”, spune Ioana.

„Când am aflat că sunt la menopauză a fost o lovitură”

Cam la un an de la operație, când corpul a început să-și mai revină și să se adapteze la tratament și la noua viață, Ioana a început să aibă bufeuri și stări de irascibilitate. Atunci, s-a dus la endocrinolog și a aflat, cu surprindere, că e la menopauză.

Deși credea că, având încă ovarele, nu ar trebui să fie la menopauză, a ajuns la concluzia că radioterapia i-a afectat aceste organe iremediabil: „Și le-a afectat atât de tare, încât nici nu se mai văd la imagistică, deși ele sunt acolo. Nu cred că o să-și mai revină vreodată”.

Vestea a dat-o și mai tare peste cap: „Când am aflat că sunt la menopauză, a fost o lovitură pentru mine. Nu știu de ce nu văzusem asta ca pe o posibilitate. Mă gândeam că am vârsta pe care o am și sunt la menopauză, nu e ceva chiar drăguț de auzit. Plus că există și riscuri asociate menopauzei, risul de a face osteoporoză sau boli cardiovasculare, mai ales dacă este indusă brusc”.

Atacurile de panică. Zilnic, câteva pe zi

Ioana a avut primele atacuri de panică în adolescență. Primele s-au declanșat brusc, fără vreun avertisment, fără un trigger. „Pur și simplu m-am trezit la 5.00 dimineața că-mi bătea inima să-mi sară din piept și simțeam frică și panică și nu înțelegeam de ce. A fost crunt. Apoi, cu timpul, am început să am și altele. Am început să am în metrou, în autobuz, când mă îndepărtam mai mult de casă, la cinema – n-am mai mers la cinema de foarte mulți ani!”, spune ea. Se obișnuise într-o anumită măsură cu atacurile de panică și reușea să le gestioneze, fără să fi apelat la ajutorul unui psihoterapeut sau psihiatru.

La un an de la operația de cancer de col uterin, deci în aceeași perioadă când a apărut menopauza, atacurile de panică au început să apară din ce în ce mai des, iar în vara lui 2020 situația a devenit gravă.  

„Începusem să am zilnic atacuri de panică, aveam câteva pe zi. E crunt, pentru că, dacă nu apelezi la ajutor, poți foarte ușor să cazi în depresie. La ultimul atac de panică, am început să plâng, ceea ce nu făceam în mod obișnuit când aveam atacuri. M-am gândit că nu are rost să mai trăiesc, că nu mai suport să am atacuri de panică, nu mai vreau să am stările astea, nu mai vreau să-mi fie tot timpul frică. Mi-am dat seama că e un început de depresie și că e cazul să cer ajutor, pentru că nu mă mai pot descurca singură cu ele. Nu mai reușeam”.

Atunci, Ioana a mers pentru prima dată la un psihiatru și a început să ia tratament. Lucrurile s-au îmbunătățit și atacurile de panică s-au mai rărit, dar nu au dispărut. Așa că, la ultimul atac de panică, a intrat pe platforma Deprehub, care include un helpline gratuit pentru persoanele care suferă de depresie și anxietate. La telefon i-a răspuns un psiholog care a stat cu ea 30 de minute în telefon și care, în final, a sfătuit-o să se înscrie pe platformă pentru a primi o evaluare și șansa de a beneficia de cinci ședințe gratuite de psihoterapie.

Astfel, cazul ei a fost preluat de Mădălina, o psihoterapeută despre care Ioana spune că „a fost ca o rază de soare printre nori”.

„Îi sunt foarte recunoscătoare terapeutei mele, pentru că face gratuit ședințele cu mine, pentru că știe că încă sunt stay-at-home mom (n.r. – mamă care stă acasă) până începe copilul meu grădinița și că nu am venit. Pentru mine înseamnă foarte mult ceea ce face și terapia mă ajută mult”, spune Ioana.

De altfel, orice pacient oncologic are dreptul la ședințe de psihoterapie gratuite, cu scrisoare medicală de la medicul specialist.

Acum, sunt deja patru luni de când face terapie. De o lună, nu mai ia tratament psihiatric, după ce a decis, de comun acord cu medicul, să încerce să se descurce fără pastile. Momentan, se descurcă.

Cum se manifestau atacurile de panică?

Încă mai am stări de anxietate, nu știu dacă se vor vindeca vreodată definitiv. Trebuie să lucrezi mult cu tine și cu cineva specializat. La mine, atacurile de panică au fost foarte schimbătoare de-a lungul timpului. Se manifestă prin puls foarte rapid, senzație de sufocare, greață, uneori chiar vomă și simptome gastro-intestinale, plus tremur. În ultima vreme, au început să se manifeste printr-o ipohondrie exagerată: frică de moarte și frică de boală. De astea mă tratez acum, ca să zic așa.

De multe ori, mai spune Ioana, nu-ți dai seama ce anume declanșează atacurile de panică. Gândurile zboară la o viteză foarte mare și e greu să identifici cu precizie gândul care le-a declanșat.

A învățat tot felul de trucuri ca să se calmeze atunci când are un atac de panică. Pe unele le-a învățat singură, căutând pe internet. Pe altele, le-a aflat de la terapeuta ei. Nu toate exercițiile funcționează, în orice caz, nu întotdeauna, dar unele dau rezultate.

„Fac exerciții de respirație, când mai somatizez și am pulsul mare încerc să fac exerciții fizice care să mă obosească un pic, adică să-i dau un motiv inimii să bată atât de tare, uneori încerc rugăciune, dar nu funcționează întotdeauna, alteori încerc să ascult o muzică relaxantă sau niște sunete din natură. Dar lucrurile astea funcționează doar pe moment și doar superficial. Adică te ajută să te relaxezi pe moment, dar nu te ajută să ajungi la cauză. Așa că, pentru cine are atacuri de panică și simte că nu mai rezistă, clar să apeleze la un psiholog și chiar la psihiatru, că nu e vreo rușine!”, spune Ioana.

Un alt exercițiu pe care l-a învățat de la psihoterapeuta ei este ca, atunci când are un atac de panică, să se gândească la un moment fericit din viața ei, un moment în care s-a simțit puternică și în siguranță.

Și care e momentul la care te întorci tu?

Este fix momentul de după naștere, fix cele două sptămâni care au trecut până am aflat diagnosticul. Era totul atât de liniștit, de calm, de fericit și de împlinit! A fost cea mai frumoasă perioadă!

Dacă exercițiile o ajută să își calmeze stările de moment, psihoterapia o ajută să înțeleagă de ce reacționează așa, de ce apar atacurile de panică, o învață să își gestioneze emoțiile, să-și pună întrebări și să-și analizeze gândurile.

Reconversia profesională

Înainte de naștere, Ioana avea un job care presupunea să stea mult timp în picioare. Acum, după ce i s-au scos mai mulți ganglioni din zona inghinală, nu mai poate să stea mult în picioare și, deci, nu mai poate să-și practice meseria.

Îndepărtarea ganglionilor pe cale chirurgicală poate întrerupe circulația limfei în zone membrului apropiat, ceea ce poate duce la o afecțiune numită limfedem. „Pe scurt, din cauză că nu mai am ganglioni sau nu mai sunt suficienți, limfa din corp nu mai circulă cum trebuie și stagnează într-un picior. Asta înseamnă că piciorul se umflă, devine dureros, trebuie îngrijit într-un anume fel, cu masaje, cu compresie, nu pot să faci anumite tipuri de efort, nu poți să te urci pe un munte, nu poți să ridici greutăți, trebuie să ai grijă să nu fii înțepat de insecte, să ai grijă să nu faci dușuri fierbinți sau să te expui la soare. Sunt foarte multe NU-uri și asta e cea mai mare frustrare a mea, cumva, pentru că, având problema asta cu piciorul, nu pot fce multe lucruri pe care mi-aș dori să le fac”, spune Ioana.

Dincolo de neplăcerea faptului că nu-și mai poate satisface unele plăceri personale, cum ar fi plimbările lungi în natură, Ioana nu mai poate să-și facă nici meseria. Acum, s-a apucat să învețe IT pentru că încearcă să-și schimbe job-ul.

„Sunt în proces de reconversie profesională. Mă îndrept către zona IT, pentru că mi se pare cea mai sigură, momentan. Acolo sunt oportunități multe, ai siguranța job-ului, poți lucra și de acasă, cred că multă lume se gândește la aspectele astea acum, din cauza pandemiei”.

Nu e ușor să te apuci să înveți ceva complet diferit de ceea ce făceai înainte, cu atât mai puțin să studiezi la 33 de ani un domeniu tehnic, dacă munca ta de dinainte a fost axată pe creativitate, cu atât mai puțin când stai și cu un copil de trei ani în casă. Dar Ioana știe unde vrea să ajungă și e motivată, așa că planul ei este ca, în toamnă să-l înscrie pe cel mic la grădiniță și să înceapă să lucreze.

Viața după cancerul de col uterin

În primii doi ani de la operație, Ioana a făcut RMN, Computer Tomograf (CT) și alte analize specifice cancerului de col uterin din șase în șase luni. Acum, e în perioada în care face RMN o dată pe an, iar CT din doi în doi ani. La recomandarea endocrinologului, face ecografie la sâni de două ori pe an, pentru că tratamentul hormonal îi crește riscul de cancer de sân.

A făcut unele schimbări în regimul alimentar, nu mai bea sucuri, nu mai mănâncă prăjeli, preferă legumele și fructele, deși nu a adoptat o dietă vegetariană. În măsura în care problema de la picior îi permite, face mișcare.

În rest, așteaptă să treacă cei cinci ani de la diagnostic după care, dacă analizele îi ies bine în mod constant, va fi considerată „vindecată”.

Odată cu apariția cancerului, viața Ioanei s-a schimbat brusc, brutal și definitiv. Schimbarea a fost, inițial, una dureroasă. Treptat, s-a acomodat la noua ei realitate și a început să fie mai conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei și mai recunoscătoare pentru ceea ce are.

Se bucură că, acum, în momentul prezent, e sănătoasă, se bucură că are un copil, o familie, prieteni. „Încerc să-mi repet asta în fiecare zi, pentru că, atunci, nu mai există loc de frici, de depresie, de anxietăți. Nu pot să zic că acum trăiesc viața la maximum în fiecare zi, încă nu este cazul, pentru că mai am de lucrat la multe lucruri din mine, dar încerc să am ochii deschiși cât mai mult, să văd cât de frumoasă e viața și să aleg să văd partea plină a paharului”.

Pe de o parte, cancerul a făcut-o mai puternică. Uneori se gândește că, dacă boala ar recidiva, acum măcar știe cu ce luptă. Pe de altă parte, recunoaște că boala a făcut-o mai sensibilă și mai ipohondră decât era înainte, așa că nu mai acceptă lucrurile negative care vin din partea altora.

Per total, se declară optimistă și simte că are toată viața înainte. Pentru ea, acum, la trei ani de la diagnostic, cancerul înseamnă o nouă șansă la viață.

„Cred că puterea pe care o avem în noi și cu care gândim lucruri este foarte puternică. Din momentul în care gândurile negative pe care le am legate de frică ajung să îmi creeze reacții fizice în corp, atunci este logic că și gândurile pozitive pot face același lucru. Le sfătuiesc pe femeile care trec prin asta să aibă răbdare cu ele, pentru că e un proces greu și îți poate altera starea de spirit și emoțională. Să fie puternice și să aibă încredere în medici”.