Viața după un atac de cord la 37 de ani: „Mi-e ciudă că nici infarctul nu m-a scos din depresie“
Carol* are 39 de ani, e căsătorit și are doi copii. Avea 37 de ani când a făcut infarct. Știa de la 20 de ani că are probleme cu colesterolul, dar cine ține cont în adolescență de faptul că, dacă nu-ți iei tratamentul, poți să mori? După un drum întortocheat care a durat patru ore din momentul în care a sunat la ambulanță, a fost operat pe inimă și acum se simte bine. Se simte bine cu inima. Dar cum rămâne cu celelalte probleme care îi marchează viața de după infarct: depresia și anxietatea care-și au rădăcinile adânc înfipte într-o copilărie și o adolescență pline de traume?
Publicat în: 4.10.2021
„Dacă vrei să vorbim doar despre infarct, poți scrie numele meu în articol. Dacă vrei să vorbim și despre depresie și problemele mele psihice, atunci va trebui să fie sub anonimat”, îmi spune bărbatul de 39 de ani exact la începutul discuției.
E august, bem limonadă într-o curte cu terasă și convenim ca numele folosit în acest articol să nu fie cel real. Urmează o discuție de mai bine de trei ore, în care Carol povestește detaliat, cursiv și, aparent, fără pic de apăsare cele mai grele momente prin care a trecut de când se știe. Începem cu infarctul.
Carol a aflat pe la 20 de ani că are colesterolul și trigliceridele cam mari. I s-a recomandat, atunci, tratament medicamentos pe viață. La 20 de ani, fără simptome, fără să simtă cu adevărat că viața îi e pusă în pericol, n-a fost prea motivat să-și ia tratamentul în mod constant. „Aș minți să spun că, la vârsta respectivă, am luat tratamentul dumnezeiește. Și e greșit. Sper să nu facă la fel cei care vor citi”, spune el.
Ba lua tratamentul, ba nu-l lua, ba încerca să-și scadă colesterolul prin diete, ba mânca necontrolat – cert e că niciodată nu și-a dus colesterolul în parametrii potriviți, iar medicii l-au avertizat că cel mai mare risc este ca, la un moment dat, să facă accident vascular cerebral (AVC) sau infarct.
Mă întreb cum e să auzi la 20 de ani că poți să faci un AVC sau un atac de cord. Cât de în serios poți să iei posibilitățile astea? Cât de tare pot să te sperie? Cum te schimbă, ca om, să afli că poți să faci accident vascular sau infarct cândva, într-un viitor incert? Îl întreb și pe Carol cum a primit vestea.
„Eu niciodată nu am fost îndrăgostit de viața mea, nu mi s-a părut vreodată un lucru minunat. Mi s-a părut că moartea e o parte din viață. Chiar și în ziua de azi, sfârșitul mi se pare o parte din poveste. Așa am fost dintotdeauna. Nici măcar să fac infarct nu a avut un impact emoțional atât de puternic cum ar putea avea pentru altcineva. Într-un fel, asta a ajutat”, răspunde el.
Primele semne că ceva nu e bine: „Un EKG probabil că ar fi putut să prevadă ce se pregătea”
Pe la jumătatea lui ianuarie 2020, Carol s-a simțit rău. O stare cumplită de oboseală și senzația de greutate în tot corpul, nu numai în piept, cum te-ai aștepta. Când a văzut că inclusiv dimineața, la trezire, era deja foarte obosit și că îi era greu să îndeplinească și cele mai ușoare sarcini, s-a dus la medicul de familie.
Consultul a fost unul destul de formal, iar medicul nu i-a recomandat investigații suplimentare, pentru că – bănuiește Carol – de când a fost diagnosticat și cu depresie, nu l-a mai luat în serios.
„Din momentul în care am intrat în evidențele lor cu distimie, care este o depresie mai ușoară, și după aceea cu episod depresiv, deja credibilitatea mea a scăzut, indiferent ce simptomatologie aș fi prezentat. În momentul în care ai diagnosticul ăsta confirmat, orice discuție despre ce te doare începe cu: Băi, dar nu cumva ți se pare? Dar nu cumva e de la depresie?”, spune Carol, după care subliniază că, dacă ar putea să dea timpul înapoi, nu le-ar mai spune medicilor de altă specializare decât psihiatria despre problemele lui psihice.
„Te decredibilizează ca diagnostic și interacțiune umană. Toată lumea te încurajează să fii deschis, să spui (n.r. – despre problemele tale), dar eu nu cred că lumea e pregătită, în general, să discute sau să accepte lucrul ăsta. Iar la noi (n.r. – în România), în mod particular, nici atât!”, mai spune bărbatul, care, la momentul consultului, se afla de patru ani în evidența medicului de familie cu depresie.
„Am o convingere certă că, dacă nu era diagnosticul de depresie, pe baza simptomelor de atunci, un EKG (n.r. – electrocardiogramă) probabil că ar fi putut să prevadă ce se pregătea.“
Carol, 39 de ani
Ziua infarctului
Carol e bucureștean. La 26 de ani, după ce a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție, s-a mutat la Sibiu. Au împreună doi copii, o fată de 9 ani și un băiat de 7. Ține mult la ieșirile în weekend cu familia.
Pe 1 februarie 2020, o zi de sâmbătă, era afară cu soția și cei doi copii, în curtea unei școli unde jucau baschet. S-a simțit obosit și, de două ori, chiar s-a așezat pe o bancă să-și tragă sufletul. Și-a dat seama că nu e o oboseală obișnuită, ci una dureroasă, pe care o resimțea în tot corpul.
S-a odihnit puțin, au plecat cu toții acasă, au luat prânzul, și-au făcut siesta și, mai spre seară, Carol a început să joace fotbal cu fiul lui, prin casă.
„În momentul ăla, am început să mă simt din ce în ce mai rău. O oboseală care se amplifica mult. M-am așezat și a început o durere în zona abdominală superioară, nicidecum în piept, din ce în ce mai puternică. Ușor-ușor, am început să am senzația de vomă.”
Carol, 39 de ani
Oboseala, greața și durerea în partea superioară a abdomenului l-au făcut pe Carol să se gândească, inițial, că poate e de la gastrita care-l mai supăra din când în când. S-a gândit că, dacă vomită, o să-i treacă și chiar a încercat să facă asta, dar n-a reușit.
Starea de rău se tot agrava și, pe la 7.00 seara, deja nu mai putea să stea în picioare. A înțeles atunci că ceea ce simțea era complet diferit de orice altă senzație pe care o mai trăise. În scurt timp, a început să simtă că i se contractă mâinile, în special stânga.
„Niște contracții musculare, dar mai mult în zona tendoanelor, aproape de os. Mâinile mi se încordau și era și dureros. Durerea nu e neapărat în piept, nu e o durere de inimă, că inima nu doare, e un set de simptome care pot fi foarte ușor confundate cu altceva, dacă le tratezi cu lejeritate. De la momentul la care mi s-au încordat mâinile, mi s-a accelerat respirația foarte tare și am început să scot, la expirat, un soi de șuierat”, explică el.
Lui Carol i-a devenit clar că ceea ce i se întâmplă nu e un lucru banal: „Atunci, i-am zis soției mele să sune la salvare“.
Lungul drum al pacientului către spital: „Am făcut infarct, așa e?”
Ambulanța a ajuns la Carol în 15 minute. Cam mult, se gândește el, având în vedere că Sibiul e un oraș destul de mic și neaglomerat, iar atunci încă nu izbucnise pandemia de coronavirus.
„Erau acasă și copiii. Eu, evident, m-am retras în dormitor, ca să evit să vadă ei starea în care sunt sau manevrele pe care mi le fac doctorii. Dar auzeam chiuieli de bucurie din partea cealaltă, că vine salvarea la tati. Copiii au fost educați corect că, dacă vine ambulanța, te va face bine și te va salva, nu că e grav”, povestește el.
Când a ajuns ambulanța, medicul i-a făcut electrocardiogramă și a început să se precipite și să ceară, prin stație, o altă mașină cu echipament mai performant. „Mi-a dat nitroglicerină și aspirină și chiar m-au ajutat. Dar nu aveau defibrilator sau nu aveau targă, nu știu ce le lipsea. Îmi place foarte mult să studiez oamenii și, după felul în care se mișca și se foia, am întrebat-o pe doctoriță direct: Am făcut infarct, așa e? Moment la care s-a șocat și a zis: De unde știi? Apoi i-am zis că nu e vreo problemă, că să-mi spună exact ce trebuie să fac și că o să fie bine.”
Carol nu știe ce tip de ambulanță cerea doctorița prin stație, ce ar fi însemnat o mașină mai performantă, cu ce ar fi trebuit să fie echipată, dar îi e clar că pentru el, ca pacient, a fost neplăcut să asiste la scena în care medicul sună să ceară echipament și i se răspunde cu nu, nu avem, nu se poate.
„A fost primul moment în care a fost nasol. După două telefoane care nu i-au adus ambulanța potrivită, doctorița de pe salvare i-a făcut semn șoferului și a zis Asta e, mergem așa!”, își amintește Carol.
Din casă și până la salvare l-au dus cu un căruț și Carol și-a dat seama că, în acele clipe, medicul și șoferul de pe ambulanță nu mai erau atât de liniștiți, pentru că exista riscul să nu ajungă cu el viu la spital. Începuse să se simtă din ce în ce mai rău.
Ajuns la camera de gardă la Spitalul Județean de Urgență din Sibiu, a fost preluat de o altă doctoriță. „O femeie care avea exact vârsta mea, ceea ce probabil că i-a crescut nivelul de empatie față de mine, pentru că m-a tratat extraordinar de frumos. M-am simțit atât de în siguranță încât, la un moment dat, am început să glumesc”, povestește Carol.
N-avem angiograf, n-avem elicopter, n-avem ambulanță. De la Sibiu la Târgu Mureș
La Spitalul de Urgență din Sibiu i-au făcut tromboliză, adică i-au injectat o substanță care are rolul de a dizolva cheagurile sangvine. „Acționează atât de tare ca anticoagulant, încât îi ajută pe mulți dintre cei care au obstrucție vasculară, fie la inimă, fie în altă parte, că se dizolvă cheagul respectiv. Dar la mine n-a funcționat și, atunci, au început să sune la Mureș, pentru că la Sibiu nu există angiograf.“
Angiografia coronariană, numită și coronarografie, este singura procedură de diagnostic care permite verificarea cu exactitate a condiției vaselor de sânge care alimentează inima și asigură depistarea eventualelor îngustări care pot să diminueze sau să stopeze fluxul de sânge al mușchiului cardiac. Angioplastia coronariană cu stenturi este o continuare a angiografiei coronariene și are scopul de a revasculariza arterele coronare îngustate. Angioplastia este recomandată de urgență pacienților care au suferit un infarct miocardic acut cu închiderea completă a arterei coronare.
„Sunt niște zvonuri că există angiograf, dar el se folosește doar până la ora 15.30, doar pentru intervenții preinfarct și probabil că doar pentru anumite categorii de persoane, dar nu era cazul meu”, spune Carol. Conform Promediq.ro, în cadrul Spitalului de Urgenţă din Sibiu funcţionează un centru de cardiologie intervențională, dar nu există linie de gardă, așa că pacienţii cu infarct care vin la spital în a doua parte a zilei sunt direcționați catre Târgu Mureş.
În lipsa accesului la un angiograf, doctorița de la camera de gardă a cerut transferul lui Carol la Institutul Inimii din Târgu Mureș. De data aceasta, au apărut alte impedimente.
„În momentul în care au sunat la Mureș, li s-a spus – am auzit eu, că vorbeau la telefon lângă mine – că nu am infarct, că, la 37 de ani, sigur sunt drogat, că nu știu care dintre MDMA-uri (n.r. – substanță psihoactivă din familia amfetaminelor) îți îngustează atât de tare o venă coronară încât, pe ecograf, există o șansă foarte mare de eroare.”
Carol, 39 de ani
Carol a trebuit, în plin infarct, să îi convingă pe medici că nu se droghează, ca să-i fie acceptat transferul la Târgu Mureș. „Doctorița de la Sibiu, cu mine pe masă, în infarct, zice: Îmi pare rău, scuză-mă că te-ntreb, te droghezi, ceva? I-am zis că nu fumez, nu beau, nu nimic. Că nu mă droghez, că sunt dispus să fac teste. Într-un final, a reușit să-i convingă pe cei de la Mureș (n.r. – să mă primească), după ce le-a dat o imagine cu ecografia cordului meu”, mai spune Carol.
În tot timpul acestor negocieri între medicii de la Sibiu și Târgu Mureș, bărbatul de-abia putea să se miște, chiar dacă, după ce a primit medicație, nu mai simțea o durere atât de mare. Psihic însă, era între viu și mort, după cum el însuși spune.
Toată povestea de la spitalul din Sibiu a durat în jur de o oră, timp prețios și care, pentru Carol, putea face diferența între viață și moarte. Iar asta nu a fost tot. După ce s-a decis transferul la Târgu Mureș, alte discuții au tergiversat deplasarea. În mod normal, ar fi trebuit să fie preluat de un elicopter SMURD, numai că nici acest lucru nu a fost posibil.
„Când au aflat cei de la Sibiu că cei de la Mureș nu trimit elicopterul SMURD, deja s-au enervat, nu le-a convenit. Oamenii ăștia (n.r. – medicii din Sibiu) încercau să mă salveze, mă răsfățau la propriu. Apoi au chemat o ambulanță SMURD cu tot cu echipaj, numai că, atunci când a venit această ambulanță, medicul de pe ea a sunat la Mureș și au început iar telefoanele, ca să trimită de la Mureș un alt tip de salvare. Nu știu ce tip de salvare, dar auzeam doar: Nu, nu avem! Nu, nu avem! Ultimul mesaj a fost: Se poate să trimiteți ambulanța echipată de resuscitare la limita de județ dintre Sibiu și Mureș, să mai scurtăm din timp? I s-a răspuns: Nu”, detaliază Carol.
Apoi, cu medicul de pe ambulanța SMURD, despre care spune c-a fost ca un înger pentru el, și cu încă niște ajutoare despre care Carol crede că erau studenți, a plecat către Târgu Mureș, sperând că o să reziste unui drum destul de lung, sperând că o să apuce să intre în operație, sperând că o să trăiască.
„Când am plecat către Mureș, ăla a fost drumul Golgotei. Deja eram de două ore în infarct, mi se dăduse tratament, iar medicul m-a întrebat dacă mă doare. I-am zis că mă doare, iar el i-a zis unui student să-mi facă morfină.”
Carol, 39 de ani
Paradoxal, Carol s-a bucurat când a auzit că o să primeacă morfină. Obișnuit să trăiască zi de zi cu o stare depresivă, și-a imaginat că, măcar câteva ore, o să se simtă bine. „Mă gândeam că, dacă-mi face morfină, măcar câteva ore o să scap de starea mea din cap. De anxietatea mea, de tulburarea mea, de negura mea din cap, de problemele mele pe care poate le am de când mă știu. Eram mega entuziasmat. Mă gândeam că poate două ore, cât s-o simți efectul morfinei, o să mă simt și eu cum se simt mulți dintre oameni. Dar, din păcate, ca orice alt tratament, nu a avut efectul scontat”, spune el și râde.
Drumul dintre Sibiu și Târgu Mureș a durat undeva în jur de două ore, estimează Carol. „Că e drumul rău.” Un drum rău și la propriu, și la figurat. Un drum pe care Carol a simțit cum se scurge viața din el.
„Știi când înoți în mare și vrei să te duci în stânga, iar curentul vrea să te ducă în dreapta? Uite-așa mă trăgea! Poți să râzi! Uite-așa mă trăgea, uite-așa voia viața să se scurgă din mine. Și permanent m-am concentrat, am stat lucid, am încercat să mă calmez și să îmi proiectez fiecare loc frumos, om frumos, desen frumos pe care l-am avut în viață.”
Carol, 39 de ani
În ambulanță, a fost tentat tot timpul să îl întrebe una-alta pe medic, să facă conversație, ca să treacă timpul mai ușor. S-a abținut, de teamă că un singur cuvânt rostit ar putea să-i strice concentrarea cu care se agăța de viață.
„Simțeam că merg pe sârmă. Eram într-o zonă în care nu-mi permiteam niciun dezechilibru. Dacă aș fi întrebat cât mai avem și mi se părea mult, puteam să mă panichez. Dacă întrebam unde suntem și mai era puțin, puteam să mă relaxez prematur. Nu am scos niciun cuvânt. Nu am fost niciodată două ore undeva cu un om fără să scot un cuvânt”, spune el.
Cu câteva luni înainte de propriul infarct, aflase că, pe drumul către angiograf dintre Sibiu și Târgu Mureș mor cam jumătate dintre pacienți.
Și soția lui, care a mers cu o altă mașină în spatele ambulanței până la Târgu Mureș, aflase același lucru și a stat, tot drumul, cu inima cât un purice. Tu trebuie să ajungi la Mureș!, îi spusese ea, ca și cum i-ar fi dat un ordin, la plecarea din Sibiu.
„E nasol, să știi.” Cum a decurs operația
După aproximativ două ore de drum, dar cam la patru ore din momentul în care a sunat la ambulanță, Carol a ajuns la spitalul unde avea să fie operat de infarct și a prins curaj: „În momentul în care am văzut că se fac manevre de ieșire din salvare, am zis că nu se poate să mor la Târgu Mureș, unde e cel mai bun centru din țară pe probleme de inimă”.
1 februarie 2020, sâmbătă seara, aproximativ ora 11.00. Lui Carol i se face o nouă serie de investigații și, după ce primește diagnosticul de infarct miocardic inferior stâng, intră în operație.
Mai departe, bărbatul povestește cu zâmbetul pe buze cum își amintește intervenția pe inimă prin care a trecut fiind complet conștient:
„Au început să bage firul ăla. E nasol, să știi. Mi-au băgat firul pe mână și ăla merge prin tine. Ceva mai îngust decât un pai de băut subțire, dar mult mai gros decât ți-ai imagina că e un vas de sânge. Și ăla merge prin tine exact ca un vierme, simți tot. Nu simți durere decât la gaură, acolo, dar felul furnicăcios în care merge prin tine îți dă o senzație ciudată. Și firul ăla ți se oprește la inimă. Problema e că (n.r. – medicul) bagă ăla și-l scoate până găsește locul. Am auzit Nu e-aici, de patru-cinci ori, până la Gata, l-am găsit. Am auzit tot, că eram anesteziat doar local.
Și, după patru-cinci ore, eram game over (n.r. – ajunsese la capătul puterilor). Aveam nevoie de contact și-am întrebat medicul: Puteți să-mi spuneți, e bine, nu e bine? Și el a zis: Păi, ce să-ți spun? Șirul de medici-îngeri s-a încheiat acolo, dar am înțeles că e cel mai bun pe intervenție și că sunt norocos că l-am avut pe el. După ce mi-a răspuns asta, deja mi-au pus oxigen, că intrasem într-o stare urâtă, nu mai respiram ca lumea. A mai durat două-trei minute dup-aia. Medicul ar fi putut să-mi spună asta, ar fi fost genial dacă mi-ar fi zis așa.”
După operația care a durat cam 20 de minute, după estimările soției, iar vreo 30, după ale lui, Carol a fost dus la terapie intensivă, unde mai erau alte cinci persoane. El era, de departe, cel mai tânăr.
Ulterior a citit despre cum decurge operația de infarct prin care a trecut, cu montare de stent, și-mi explică și mie, pe înțeles, într-un limbaj non-medical: „Practic, tu ai acolo un vas care alimentează inima. La mine, vasul respectiv a fost blocat de un cheag. Ei, când intră cu cateterul, aspiră cheagul respectiv, dar vasul rămâne lezat, e mai înfundat. Iar stentul e un arc pe care ei îl umflă ca să țină vasul deschis. E ca o proptea, cum am pune noi în desene animate o mătură, să nu cadă pereții”.
Recuperarea și tratamentul
Când a ieșit din sala de operație către secția de terapie intensivă, Carol și-a întrebat soția și prietenii care așteptau la ușă cum s-a terminat meciul Dinamo București – Astra Giurgiu. A fost felul lui de a le spune că totul a decurs bine.
N-a putut să doarmă în noaptea aia, după operație. Insomnia e o problemă veche pentru el, corelată cu problemele de natură emoțională cu care se confruntă, dar spera că, măcar atunci, după atâta stres și oboseală, o să poată dormi. Nu s-a întâmplat decât spre dimineață.
A doua zi, un alt medic cardiolog i-a preluat cazul și l-a supravegheat în cele nouă zile cât a mai stat internat, până pe 10 februarie. În această perioadă, soția lui a lucrat din Târgu Mureș și s-a dus zilnic să-l viziteze.
La externare, a primit o listă mai lungă de indicații și tratamentul. „Mi-au spus să am mare grijă la regimul alimentar și la greutatea corporală. Regimul e de bun simț, mi-a zis să nu mai consum sare, la modul că să nu mai adaug eu sare în mâncarea gătită, să nu mai mănânc zahăr adăugat, prăjeli și carne roșie. Niște chestii pe care le găsești în orice dietă de bun simț”, spune Carol.
Cât despre tratament, i s-a recomandat să-și ia, de data asta fără pauze, tratamentul pentru colesterol. În plus, cardiologul i-a prescris acid acetilsalicilic și un medicament pe bază de ticagrelor, ambele cu efect anticoagulant, ramipril, pentru relaxarea şi dilatarea vaselor de sânge, și un tratament pe bază de fumarat de bisoprolol, un beta-blocant care scade frecvenţa bătăilor inimii şi creşte eficacitatea pompării sângelui de către inimă.
Întoarcerea acasă, un comeback de pe câmpul de luptă
După externare a fost mișto, spune Carol. Copiii, cu care s-a văzut doar prin internet cât timp a stat în spital, îl așteptau acasă: „A fost un comeback (n.r. – revenire) ca de pe câmpul de luptă”. Nici părinții nu l-au vizitat, pentru că el le-a spus că nu e cazul să bată drumul din București până în Târgu Mureș.
O perioadă, a trebuit să mai stea în pat, dar mai târziu, când a putut să iasă din casă, i-a făcut plăcere să meargă pe jos. „Ba chiar, la un moment dat, tindeam să exagerez cu mersul. De vreo două ori am obosit mai tare decât credeam eu că e ok să obosesc și a trebuit să dozez, cu pedometru, numărul de pași.” Dar n-a apucat să iasă prea mult la plimbări, pentru că a venit pandemia și a trebuit să se izoleze în casă.
Tot de cum a ieșit din spital după infarct, Carol a intrat într-un proces de psihoterapie.
Copilăria, începutul depresiei
Înainte de întâlnire, ca să-l recunosc, Carol îmi scrie: „Sunt îmbrăcat în albastru, nebărbierit și trist”. Râdem puțin pe tema descrierii lui, dar apoi, pe măsură ce stăm de vorbă, îmi dau seama că, în cazul lui, depresia nu este egală cu imaginea unui chip trist. Carol zâmbește mult, e jovial, îmbină plăcut lucrurile serioase cu glume de tot felul. Te simți bine în compania lui și, dacă nu ți se destăinuie, nu ai cum să ghicești prin ce trece.
După ce-mi povestește despre infarct, începe să descrie felul în care se simte de când se știe. Începe să povestească despre ceea ce-l preocupă, de fapt, cu adevărat. Depresia. O depresie care vine de demult, din copilărie.
„În România se acceptă doar două tipuri de traume: cea materială și violența fizică sau sexuală. Astea două sunt singurele. La mine nu a fost niciuna dintre astea. Părinții mei nu-s divorțați, nu ne-au bătut, iar de mâncare, am avut de mâncare. Târziu mi-am dat seama că există și altfel de traume emoționale, poate chiar mai puternice. Poate că sunt unii care mâncau doar mămăligă, dar poate că mama lor era mai prezentă când o mâncau”, începe Carol povestea copilăriei lui.
Un tată absent și perfecționist și o mamă extrem de anxioasă și obsedată de control și-au pus amprenta puternic asupra lui Carol. De mic a avut probleme legate de concentrare, tulburări alimentare și dificultăți în a spune ce simte și ce gândește. Niciodată nu a fost încurajat să se exprime, să aibă inițiativă, să fie independent. Toată copilăria i s-a spus ce să facă.
O perioadă lungă a trăit așa, fără să înțeleagă cât de greșit e acest mod de viață. Târziu, la maturitate, s-a apucat să citească și să-și analizeze viața și a înțeles de unde a pornit totul:
Mama, din păcate, a avut o poveste de viață specială. Tatăl ei i-a părăsit de mici, iar ea a crescut într-un sistem instituționalizat. Nu e orfană, mama ei o lua doar în weekend și nici atunci mereu, iar asta a făcut-o foarte anxioasă, are o paletă de frici extraordinară. În felul ăsta a devenit helicopter parent, adică părinte elicopter, ăsta e un concept în care ești exagerat de protector cu copilul. Eu nu aveam voie nimic, că era periculos. Cum să-ți iei bicicletă? Cazi și îți rupi gâtul! Ieșeam afară și, dacă se auzea vreun zgomot, mă striga să intru în casă. Erau pericole peste tot. Tata povestește, râzând de ea, că, dacă strănutam, ajungeam la doctor.
Mai târziu, când am crescut și am vrut să ies cu o fată, mi-a zis: A, pe tine te știu, te striga maică-ta între blocuri. Toată lumea știa că mă cheamă Carol, pentru că mama mă striga primul de afară, niciun copil nu a plecat vreodată înaintea mea de la joacă. Tu știi ce înseamnă asta pentru un copil?
Iar tatăl meu a fost total absent. Iubindu-ne, dar neputând să se conecteze cu mine și cu sora mea. Eu și acum am visul ăsta, să mă pot conecta cu tata înainte să se ducă, să știu ce-a fost în sufletul lui înainte să-l pierd. A fost tot timpul formal și protejat de un zid. Știi cât de formal e? Mergeam la stadion și 5.000 de inși înjurau. El nu înjură, mă, cu ăia 5.000 de inși. Ca să nu aud eu că el înjură. Știi cât de politically correct e?
Carol a fost copilul cuminte, ascultător, cu premiul întâi aproape pe linie. Dar mediul extrem de controlat și absența emoțională a ambilor părinți au dus, în adolescență, la o anxietate socială pe care o are și acum.
„Trebuia să mă aliniez tot timpul la niște standarde. Tot timpul așteptările au fost colosal de mari. Așteptări școlare, comportamentale, aspiraționale, totul trebuia să fie la cele mai înalte standarde. De la o vârstă, toate astea au început să devină problematice.”
Carol, 39 de ani
„Și am crescut ciudat”
Până pe la 14-15 ani, Carol a mâncat doar patru-cinci feluri de mâncare. Era mecanismul lui de apărare și felul în care încerca să atragă atenția, strigătul lui de ajutor prin care încerca să le transmită părinților că există, că e un individ cu voință și cu nevoi proprii.
Nu numai că nu l-au înțeles, dar, în încercarea lor greșită de a-i face educație și de a-l aduce pe drumul corect, părinții i-au sporit neîncrederea de sine și anxietatea.
Erau zile în care îl țineau de mâini și de picioare și îi băgau brânză pe gât. Erau zile când îl închideau în camera lui și n-avea voie să mănânce decât ciorbă. Erau zile când veneau prieteni de-ai părinților în vizită și făceau cu toții glume pe seama lui: „Eram privit drept ultimul paria al societății, făceau: Tu ești, mă, ăla de mănâncă numai cartofi? Ioane*, dacă mi-l dai mie o săptămână, om fac din el! Iar tata le răspundea: Dacă nu mânca ăsta numai pui, aveam trei case, trei apartamente! Omul nu e rău, el se dădea în spectacol, ceilalți gustau, dar cine crezi că era victima? În capul cui se făcea ha ha ha?”.
Sentimentul constant că trăiește într-un mediu neprietenos și plin de pericole a făcut din Carol un adolescent lipsit de încredere în sine. De fiecare dată când prindea curaj și își exprima o dorință, era redus la tăcere.
„Tata are niște ironii și un sarcasm care, la o anumită vârstă, sunt mișto, sunt șmechere. Dar, dacă ai un copil de câțiva ani și o dai în caterinci din Berceni, știi ce-i faci copilului? Îi ziceam că vreau și eu la fotbal, iar el răspunea: Băi, tu nu știi să mergi pe stradă, bă! Ai două mâini stângi, zici că ești ciung! Bullying adevărat! Iar mama, fiind așa anxioasă, probabil că e și un bagaj genetic pe care mi l-a transmis. Și am crescut ciudat, efectiv ciudat”, spune Carol.
„Cred că patru ani am fost impotent, pe fond psihic.” Adolescența
Când a ajuns la vârsta adolescenței, toată lipsa de încredere acumulată în copilărie a început să se manifeste în relațiile cu persoanele de sex opus. În momentele în care reușea să prindă curaj și să abordeze o fată, dacă ajungeau în momente de intimitate, Carol se bloca. Viața lui sexuală a fost inexistentă până la 26 de ani, iar asta i-a adâncit traumele.
„Cred că patru ani am fost impotent, pe fond psihic. Aveam probleme cu erecția, cu ejacularea, cu tehnica, cu toate. Până pe la 26 de ani, cam așa. Nu aveam nicio încredere în mine, nimic, nu am avut nicio experiență. Nu că era numai presiunea socială, dar era presiunea hormonilor. Tu știi ce impact are asta asupra unui bărbat? E greu.”
Carol, 39 de ani
Pentru că nu realiza, la acea vârstă, că problemele emoționale se pot traduce în eșecuri sexuale, o vreme, a mers pe la tot felul de medici. Credea că are o problemă medicală, nicidecum nu reușea să coreleze traumele copilăriei cu ceea ce i se întâmpla pe plan sexual.
Relația de cuplu, o vindecare pentru amândoi
Ironia sorții. La 26 de ani, Carol locuia în București, dar și-a însoțit un prieten până la Târgu Mureș. Omul avea ceva de rezolvat exact la Institutul Inimii, unde Carol avea să se opereze peste 11 ani.
Acolo, pe holul spitalului, a întâlnit-o pe cea care avea să-i devină soție, o tânără de 23 de ani, și ea cu probleme de inimă. Era anul 2008, așa că au schimbat ID-ul de Yahoo! Messenger și și-au propus să mai vorbească. Discuțiile n-au durat prea mult, pentru că fata se afla într-o relație de cuplu, dar după vreo șase-șapte luni, când a rămas singură, i-a scris.
După alte două luni, au început o relație, inițial la distanță. În curând, când ea a trebuit să se opereze de inimă, Carol s-a dus la Cluj, să o susțină, după care a decis să se mute la Sibiu, orașul ei natal.
„Am înnodat povestea asta frumos. Motivul pentru care m-am mutat la Sibiu este că, într-un final, problema de inimă pentru care era ea la Târgu Mureș a dus la o operație. Ea are o operație mai nasoală decât mine. La 23 de ani, i-au spintecat pieptul, i-au scos inima, i-au îndepărtat niște chestii congenitale și i-au pus-o la loc”, împărtășește Carol.
„Nu m-aș fi putut îndrăgosti de cineva nici rațional, că nu eram destul de matur, nici sexual, că erau probleme, nici material, că nu-s fripturist. Așa că trebuia ca femeia respectivă să aibă o problemă. Și ea, fiind operată pe inimă, mi-a satisfăcut complexul salvatorului.”
Carol, 39 de ani
Prima dată când Carol s-a dus la psiholog a fost înainte să se mute la Sibiu. Încercase să aibă contact sexual cu iubita lui, dar eșuase. El avea 26 de ani, ea, 23.
„Prima dată când am cochetat cu psihoterapia a fost când realmente m-am gândit să mă sinucid. Asta a fost cam pe la 26 de ani, chiar când am cunoscut-o pe cea care acum îmi este soție, pentru că a mai durat până când problemele sexuale s-au rezolvat. Ea a zis că nu merge treaba, că nu suntem compatibili și, atunci, am vrut cu adevărat (n.r. – să mă sinucid)”, spune el.
Primul lucru care i-a trecut prin cap atunci a fost să ia o supradoză de heroină. Avea un prieten, vecin de bloc, care avea mereu droguri, așa că s-a dus să-l caute. „Mi s-a părut o modalitate soft. Adică eu, nedrogându-mă niciodată, dacă-mi făceam o doză foarte mare de prima oară, erau șanse mari să mă duc. Dar nu l-am găsit în seara aia, iar până a doua zi, m-am mai regrupat un pic și m-am dus la un psihiatru”, povestește Carol.
Psihiatrul i-a dat un antidepresiv care mai mult i-a făcut rău, așa că l-a întrerupt după trei săptămâni. A reluat apoi relația cu iubita și, prin discuții și prin exercițiu, și-a rezolvat problemele sexuale. „Asta nu înseamnă însă că, vreodată, m-am putut conecta la dimensiunea reală într-o partidă memorabilă de amor, nici emoțional, nici fizic. Nu mai sunt probleme, dar nici nu consider că e ce ar trebui să fie, de multe ori”, spune Carol.
Relația a mers mai departe, cei doi s-au căsătorit și, în 2012, au avut primul copil, o fată, iar în 2014 a apărut și băiatul. În continuare Carol avea insomnii, o oboseală cronică și o depresie care îi afectau fiecare zi. Dacă în viața de familie făcea față, la locurile de muncă nu i-a fost niciodată simplu.
Locurile de muncă, o sursă majoră de stres. „Nu știam că sunt anxios depresiv, credeam că universul e greșit”
Carol a studiat Relații Internaționale la o universitate privată din București. Își amintește că, la primele lui joburi, mergea zi de zi cu scârbă și anxietate. În plus, traumele din copilărie i-au indus ideea că, atunci când nu câștigă bani, nu valorează nimic, indiferent cât de bine s-ar descurca pe alte planuri.
„Mereu am avut probleme să mențin un loc de muncă. Țineam un an un loc de muncă cu mare stres, apoi mă mutam la alt loc de muncă unde mai stăteam un an. Tot așa am ținut-o din 2008, când m-am angajat prima dată, până în 2014, când am plecat în Anglia. Atunci nu știam că sunt anxios depresiv, credeam ceea ce cred 90% din oameni – că universul e greșit”, mărturisește bărbatul.
Singura perioadă bună pentru el, din punct de vedere profesional, a fost între 2014 și 2019, cât a lucrat în Marea Britanie, la una dintre cele mai mari companii de pariuri sportive din lume.
Inițial, a plecat singur, fără familie. „Cred că alea au fost cele mai bune luni din viața mea”, spune Carol, adăugând că motivele pentru care atunci s-a simțit atât de bine au fost două: era, în sfârșit, apreciat la job și, când ajungea acasă, avea voie să fie apatic, depresiv, lipsit de chef, fără să se simtă vinovat.
„Aveam pentru prima dată un serviciu la care eram apreciat și care îmi plăcea, pe care știam să-l fac, nu mai aveam probleme de competență, chiar eram foarte bun pe ce făceam și mă aflam într-un mediu în care m-am integrat. În plus, stăteam singur. Când ajungeam acasă, puteam să zac de la ale mele din cap, fără să fiu nevoit să fac nimic. Fără să simt că trebuie, că deranjez, că rănesc – că la mine exista tot timpul presiunea că rănesc pe cineva prin faptul că zac.”
Carol, 39 de ani
De fapt, și acum trăiește zi de zi cu presiunea că, dacă pică în stări mai proaste, își deranjează soția și copiii: „Eu nu pot să zic: băi, trei ore plec sau trei ore zac. Nu poți, nu poți să faci asta, ești într-o familie, ai niște responsabilități. Iar să visezi tu că cineva zice Nu-i nimic, stai câte ore vrei acolo, în starea ta, asta e o utopie! Nu există asemenea oameni. Sau există, dar extrem de rar, că oamenii au și ei nevoile lor”.
Punctul culminant: „Urinam din 10 în 10 minute, de agitat ce eram”
După cele 10 luni de solitudine în Marea Britanie, lui Carol i s-au alăturat soția, fiica și fiul nou-născut, de numai două luni. Pentru că aveau bebelușul, și, la un moment dat, soția lui a început să lucreze, au început să vină în ajutor, prin rotație, soacra și mama lui: „Și ne-am distrus de cap toți”.
În timp, au apărut și alte probleme. Carol bănuiește că, din cauza faptului că el și soția lucrau mult și lipseau de acasă, băiatul a început să dezvolte tot felul de probleme de comportament. „Până la 3 ani, n-a vorbit nimic. Se trezea noaptea, făcea pavor nocturn – adică, cu ochii închiși, fără să se trezească, copilul se zbătea, dacă nu îl țineam. Și m-a speriat foarte tare.”
La finalul lui 2017, s-a declanșat una dintre spaimele lui cele mai mari, aceea de a nu le transmite copiilor, fie genetic, fie prin comportament, dramele lui. A început să fie foarte anxios. O anxietate dusă la cote maxime, ca un atac de panică neîntrerupt. Ce să fac cu băiatul? Cum să-l ajut? Unde să mă duc? Dacă are autism? De ce e bolnav? L-am lăsat prea mult la televizor? E de la mucegaiul din casă? Toate aceste întrebări au început să i se deruleze cu viteză prin minte, împreună cu un puternic sentiment de vinovăție legat de faptul că el e cel care și-a târât familia în Marea Britanie.
„Am intrat într-un fel de atac de panică continuu, de zile și nopți. Eram razna, mă duceam la serviciu și urinam din 10 în 10 minute, de agitat ce eram. Uneori mă masturbam în baie, la serviciu, de două-trei ori pe zi, tot de agitat ce eram! Nu avea nicio treabă cu sexualitatea mea, tensiunea era atât de mare, încât efectiv toate supapele încercau să se regleze prin orice mod. Dormeam la 14 grade, nici la 15 grade nu puteam dormi! Simțeam că mă sufoc de căldură, de agitație!”
Carol, 39 de ani
Când a văzut că nu poate să gestioneze situația, că a picat în cea mai mare depresie din viața lui, Carol a decis că e mai bine să se întoarcă în țară. În cele cinci-șase luni cât a mai durat de la momentul deciziei și până când au revenit în România, soția lui a renunțat la serviciu și a stat mai mult cu copilul, iar Carol a început să meargă la psiholog. Ușor-ușor, copilul a început să se simtă mai bine, iar Carol a început să-și regăsească echilibrul.
S-au întors în România în aprilie 2018 și, până în septembrie, nu a lucrat. „Cum am venit în țară, m-am dus la psihiatru și am încercat primul tratament medicamentos, cu un antidepresiv și un anxiolitic. Inițial, diagnosticul a fost mixed anxiety and depresion (MAD). Și apoi a fost depresie majoră”, spune el.
„Dacă nu ai grijă de capul tău, ceva o să cedeze”
După ce a revenit în țară și și-a luat o pauză de câteva luni de la orice fel de muncă, a trebuit, totuși, să-și găsească ceva. S-a angajat la o companie de IT service center, unde lucrează în limbile engleză și italiană. Câștigă puțin față de media din Sibiu și nu-i place ce face. Acolo lucra când a avut infarctul și acolo s-a întors după concediul medical de un an, deși angajatorii au încercat să-l preseze să se întoarcă mai devreme.
Acum, că s-a întors la același loc de muncă stresant, simte că tot ce a reușit să echilibreze în concediul medical e pe ducă. Chiar dacă lucrează de acasă, stresul e la fel de mare. Când nu schimbi nimic, nici rezultatul nu poate fi altul, spune Carol: „Cât am stat acasă, am slăbit, am ajuns la 80 de kilograme și făceam sport. Acum iar m-am îngrășat, mă apropii de cât aveam când am făcut infarctul. După ce stau de la 10.00 dimineața la 7.00 seara în tensiunea asta, pe lângă faptul că aș mânca un bivol jumate la proțap, efectiv timpul ăla de la 7.00 la 9.00 seara, pe care îl mai am până se culcă copiii, nu-l pot rupe de la mine să mă duc să fac nici măcar o plimbare”.
„Pentru mine, jobul e o piatră pe inimă, o pacoste extraordinar de mare. Mă stresează într-un hal pe care nu ți-l pot explica. Noroc că am primit un an de zile concediu medical. De fapt, cea mai bună parte din recuperarea mea a fost că am stat acasă, departe de jobul ăsta care mă stresează teribil. Eu, când îmi sună telefonul, înnebunesc, îmi dă niște stări de om mic, groaznice stări! Nu pot să zic că am făcut infarct din cauza asta, dar, dacă are vreo latură emoțională evenimentul cardiac prin care am trecut, una dintre componente asta e. Anul ăla cât am stat acasă a fost minunat, dar întoarcerea la serviciu m-a dat înapoi într-o stare mentală de tensiune, sunt înapoi de unde am plecat.”
Carol, 39 de ani
Discuția se duce apoi, pentru scurt timp, către cartea medicului canadian Gabor Mate, „Când corpul spune nu“, în care se vorbește despre legătura dintre sănătatea psihică și cea fizică. De exemplu, Gabor Mate consideră că, deși mass-media și lumea medicală promovează ideea că hipertensiunea, fumatul și colesterolul mărit reprezintă cel mai mare risc pentru boli de inimă, de fapt, stresul continuu la locul de muncă e un factor de risc mai mare decât toate celelalte combinate.
„Nu se poate ca toate chestiile astea prin care am trecut să nu fie în legătură cu infarctul. Dacă nu ai grijă de capul tău, ceva o să cedeze. Poate nu inima, ca la mine. Dar unuia o să-i cedeze ficatul, ochii, plămânii.”
Ar vrea să-și schimbe locul de muncă. Ar face orice, numai să fie relaxat la serviciu. Cu toate studiile și limbile lui străine, spune că ar face taximetrie sau livrări de mâncare, ar lucra și la Apă Canal Sibiu, ar citi contoare de apă, orice, numai să nu mai fie atât de stresat în fiecare zi. Se teme însă că pauza de un an de concediu medical îngreunează găsirea unui loc de muncă într-un oraș în care, oricum, opțiunile nu sunt foarte multe.
Din psihiatru în psiholog și de la capăt
Când s-a întors din Marea Britanie, Carol s-a dus la un nou medic psihiatru, din București. A primit atunci un tratament, dar nu a funcționat în cazul lui, pentru că îi dădea dureri de cap și îi reducea reflexele. A schimbat tratamentul în scurt timp, dar nici a doua încercare nu a avut efectele pe care le aștepta, așa că a încetat să mai ia tratament la acel moment. Drumurile de la Sibiu la București nu erau la îndemână, iar prin telefon era destul de greu să-l prindă pe medicul lui. Totuși, psihiatrul din București este cel care l-a pus în legătură cu un psiholog din Sibiu.
Așa a început Carol psihoterapia. „Am făcut cu el vreo opt luni de terapie. Dar psihoterapia e costisitoare, eu aveam atunci 2.000 de lei salariu și dădeam 130 de lei pe ședință. După șase-opt luni în care nu s-a întâmplat nimic palpabil, am zis că trebuie să încerc iar medicație”, spune Carol, care a încercat apoi multe tipuri de antidepresive și anxiolitice, din nou, fără efect asupra lui. „Anxioliticele îmi dau o stare un pic mai liniștită, ca după un pahar de vin, după care e la fel, aceleași microtreziri, aceleași stări”, adaugă el.
De la întoarcerea în țară, diagnosticele psihiatrice au variat între tulburare distimică, anxietate și depresie mixtă și depresie majoră. Tot de atunci, Carol s-a mutat de la psihiatru la psiholog și de la psiholog la psihiatru, în speranța că va găsi o soluție pentru stările lui proaste și pentru insomnie.
„Eu numai așa o iau, din psihiatru în psiholog. După ce n-au mers două scheme de terapie, am încercat iar câteva luni de pastile. Apoi, după infarct, am ajuns la un terapeut de psihanaliză cu care am făcut un an săptămânal, fără să lipsesc. Aș fi continuat, dar am nevoie de un cap de ață. Am nevoie de o noapte în care să dorm, de o zi în care să mă simt bine. Nu pot să dau banii ăștia lunar, ca de-abia peste trei ani să fie mai bine. Așa că am renunțat.”
Carol, 39 de ani
În cele din urmă, un prieten i-a sugerat că psihoterapia nu funcționează în cazul lui pentru că a făcut mereu numai cu psihologi bărbați: „În capul meu, ideea asta avea sens, pentru că, până la urmă, eu cu bărbații nu am avut probleme niciodată. De-asta am acceptat să fac psihoterapie online – ceea ce în mod normal nu vreau, că nu funcționez bine în online – cu o tipă care e din Sibiu, dar plecată în America. La ea am ajuns la începutul lui 2021”.
La momentul discuției noastre, Carol urma să meargă a doua zi la un alt psihiatru, cu speranța că va găsi și o formulă medicamentoasă care să-l ajute să scape de apăsarea pe care o simte constant asupra lui. De psihoterapie se declară în continuare îndrăgostit, dar spune că nu știe cât o să și-o mai permită, pentru că ședințele de 150 de lei, cât îi plătea ultimei lui psiholoage, nu sunt mici, raportat la venitul lui.
„Eu funcționez pe avarii tot timpul.“ Insomnia
Pentru Carol, una dintre cele mai mari probleme – dacă nu chiar cea mai mare – este insomnia. E un cerc vicios, de fapt. Nu doarme bine pentru că e anxios, de la lipsa de somn e deprimat, iar de la depresie îl apucă iar anxietatea pentru că nu se simte eficient și crede că e o povară pentru ceilalți.
Pentru el, problemele cu somnul nu înseamnă că nu adoarme, ci că se trezește des. De zeci de ori pe noapte. De exemplu, dacă adoarme pe la 11.00 seara, în 20-30 de minute deja se trezește. Iar adoarme, iar se trezește și tot așa o ține până dimineața, când se presupune că trebuie să fie un om funcțional, care să performeze la job și să-și îndeplinească sarcinile în familie.
„Iar în starea aia de semi-veghe, mă ceartă subconștientul. Cele mai multe biciuiri de la subconștient mi le iau tot pe problemele de natură sexuală. Îmi vine înapoi în semi-vis felul în care mă simțeam în unele momente în care am ratat. Și nu numai asta, subconștientul mă ceartă pentru fiecare eșec din viață. Nu visez certuri, dar îmi aduc aminte stările și imaginile cu eșecurile mele și apar stări somatice: dureri de piept, căldură, transpirație.”
Carol, 39 de ani
Când ai început să ai probleme cu insomnia?
De mult, de când eram copil. Că am văzut un mort în copilărie, pe la 7-8 ani. Un mort adus de la pușcărie, la o scară vecină. Creierul meu nu era pregătit pentru așa ceva. Ani de zile n-am putut să dorm nici măcar cu soră-mea, trebuia să vină și mama să doarmă cu noi. Nu mai puteam dormi cu fața către perete, numai cu fața către un om. Și-acum – sunt om mare! –, dacă e să dorm singur, tot mai pun un scaun în ușă, mai las o lumină aprinsă, chestii de-astea penibile.
Deci somnul e problema ta cea mai mare?
Da. Toți psihiatrii au început încercând să rezolve somnul. Faptul că nu dorm îmi dă o greutate și o lipsă de îndemânare colosale la lucruri dintre cele mai simple: să întind rufele, să mă bărbieresc, să-mi spăl farfuria, nu mai zic să fac ceva pentru serviciu!
Sunt foarte puține momentele în care am energie. Lipsa de somn mă incapacitează mai ales la nivel cognitiv și de atenție. Ca stare de spirit, nu pot să zic că mă incapacitează. Dar eu funcționez pe avarii tot timpul, fac minimul necesar din task-urile (n.r. – îndatoririle) pe care le am și, dacă pot să elimin din ele, elimin.
Și el, și medicii sunt de părere că depresia lui e generată de insomie. „Dar e un cerc vicios. Și insomnia din ce e?”, se întreabă, retoric, Carol.
Viața după infarct, azi: „N-ai nevoie de un atac de cord în viața ta ca să iei niște măsuri”
De cele mai multe ori, vorbind cu oameni care au trecut prin tot felul de probleme de sănătate, afli că au învățat o lecție. Au învățat să spună nu atunci când se simt copleșiți, au învățat să fie mai atenți la nevoile lor, au învățat să nu mai alerge după bani sau după oameni care nu le arată destulă apreciere, au învățat că viața trebuie luată la pas într-un ritm mai puțin amețitor decât erau obișnuiți înainte.
Îl întreb pe Carol cum este viața după infarct, ce schimbări a făcut și cum i-a schimbat perspectiva asupra lumii.
„Cea mai mare frustrare a mea cu infarctul e că nu am pățit vreo străfulgerare. Nu. E ca și cum nu aș fi făcut infarct. Aș fi vrut să fie un turning point (n.r. – punct de cotitură), dar nu, n-a fost decât o altă greutate și-o mizerie din viața mea, așa cum au fost mai multe pe care le duc cu mine. Mi-e ciudă că nici infarctul nu m-a scos din depresie. Știi câtă lume mă întreabă despre asta? Și psihiatrii mă întreabă: Nici infarctul nu te-a făcut bine? Nu m-a făcut, fă-mă tu!”, răspunde bărbatul de 39 de ani din fața mea, cu zâmbetul pe buze.
Singurul lucru cu care a rămas după infarct e un soi de vinovăție. Se simte vinovat pentru că nu știe cum i-a afectat pe copiii lui faptul că a fost în spital 10 zile și se simte vinovat la gândul că, dacă nu-și va pune ordine în viață și nu va schimba nimic, nu va scăpa de un al doilea infarct, iar asta va avea efecte tot asupra celor din jur.
„Aș fi vrut să zic: De-acum nu mai mănânc cartofi prăjiți!, De-acum nu mă mai supăr!, De-acum îmi dau demisia și mergem la Vamă cu cortul!, De-acum mă-mbrățișez cu copaci, suntem zen, gata! Nu, sunt tot eu, tot la fel.
Așa că, pentru toată lumea care trece printr-o problemă, să știe că nu are nevoie neapărat de așa ceva. Schimbarea sau neschimbarea poate să vină sau să nu vină.
N-ai nevoie de un infarct în viața ta ca să iei niște măsuri. Da, la mine nu a funcționat sau nu a funcționat pe deplin sau nu a funcționat încă!”, spune Carol în finalul discuției.
