Viața cu depresie funcțională

„Aveam piciorul pe frână tot timpul, pentru că nu aveam mușchiul încrederii că pot să fac ceva eu.“ Viața cu depresie funcțională

Ana* are 38 de ani. În urmă cu aproape patru ani, avea o funcție de conducere într-o companie mare și era în cea mai importantă relație de cuplu a ei de până atunci. Tot în urmă cu patru ani, era la capătul puterilor. Avea ceea ce se numește depresie funcțională, adică o depresie care nu te pune la pământ, dar care nu te lasă nici să trăiești. Acum este pe drumul cel bun și povestește cum a ajuns în această depresie, pe care o descrie ca pe o haină pe care o porți până când începe să te strângă, și ce schimbări a făcut în viața ei ca să învețe, în sfârșit, să respire. În completarea poveștii ei, psihologul Iulia Barca vorbește despre depresie, despre ce e depresia funcțională și cum ne poate păcăli, dar și despre ce soluții există în cazul celor care suferă de depresie.   

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia“.

Ana este dintr-un oraș din centrul țării, dar stă în București de când a intrat la facultate. Este o fire perfecționistă și a vrut mereu să-și dovedească potențialul, pe toate planurile. După ce a absolvit liceul, a studiat economia și a ajuns, ulterior, să lucreze în unele dintre cele mai importante companii din România. De trei ani, și-a luat rămas bun de la statutul de angajat, deși avea o funcție de conducere importantă, și a lansat un proiect propriu în domeniul industriilor creative.

În paralel, scrie creativ si terapeutic. S-a apucat de scris pe la 30 de ani, pentru că simțea că nu are cu cine să vorbească. De fapt, simțea că nu o înțelege nimeni. Uneori, nici ea nu se înțelegea.

„Scrisul a început ca un demers terapeutic. Primele încercări de a scrie au fost în jurnal, în școala generală. Doar că atunci trăiam mereu cu frica că o să mi le găsească cineva, pentru că nu am avut camera mea, nu am avut un loc al meu, trăiam în sufragerie și eram, deci, ca într-o vizită continuă. Aveam un colț al meu, dar eram foarte temătoare că cineva o să vadă ce am acolo. Erau niște lucruri foarte personale, erau niște țipete, niște strigăte de ajutor“, spune ea, la începutul discuției despre depresia prin care a trecut și care a îmbrățișat-o devreme în viață.

„Eu nici nu am știut că am depresie, am crezut că e burnout“

Pe la 33-34 de ani, Ana avea jobul visurilor ei. Avea o funcție de conducere într-o companie mare. Muncea mult, câte 17 ore pe zi, ca să se simtă apreciată. Viața ei personală aproape că nu exista, până când a intrat într-o relație de cuplu. Nici locul de muncă, nici relația nu erau ce-și dorea. Inițial a crezut că se simte rău din cauza lor. Mai târziu a realizat că, de fapt, a stat în aceste situații nepotrivite tocmai pentru că era în depresie.

„Nu am avut genul de depresie la care să nu pot să mă scol din pat mult timp, a fost mai degrabă o stare cronicizată de frână. Eu aveam piciorul pe frână tot timpul, pentru că nu aveam mușchiul încrederii că pot să fac ceva eu, doar eu, fără să mă leg de altcineva.“

Târziu, când a intrat într-un proces intensiv de psihoterapie, a realizat că ceea ce i se întâmpla era depresie. „Eu nici nu am știut că am depresie, am crezut mai degrabă că sunt o personalitate pesimistă și că în momentele cele mai grele trec prin burnout. Mi-am dat seama că am trecut prin depresie acum, în martie 2021, adică în terapie, după ce am povestit cu lux de amănunte toate lucrurile prin care am trecut. Psihoterapeuții au fost cei care mi-au zis că am trecut și prin depresie, dar și prin episoade maniacale“, spune ea.

În cazul ei, depresia n-a fost una care să o dărâme, să o facă nefuncțională. A dus-o pe picioare, ca pe o boală cronică, până când a intrat în colaps. Cum s-a simțit acest colaps? Ca atunci când îți ții respirația prea mult timp. 

„Ce a stat cu mine tot timpul a fost un sentiment de ținere de respirație în toată perioada asta“, spune ea. Își ținea respirația la job, pentru că era solicitant și se temea de eșec după fiecare succes. Apoi își ținea respirația în relația de cuplu, pentru că avea sentimentul că bărbatul de lângă ea nu îi e potrivit, dar nu reușea să se rupă de el.

„S-a întâmplat ca, în 2018, să intru într-o relație cu o persoană narcisistă și cu mari probleme de anger management (n.r. – de gestionare a furiei) care, pe de o parte, îmi oferea acea falsă validare pe care o simți că vine din exterior, dar care, pe de altă parte, mi-a zdruncinat foarte tare stima de sine. Practic, am continuat starea asta din job, de profundă rătăcire. Eram pierdută, nu aveam nicio linie ordonatoare, niciun sens, nici măcar nu știam ce întrebări să-mi pun, eram de cele mai multe ori pe pilot automat. Aveam niște pusee puternice de intuiție care îmi spuneau nu e bine, nu aici, nu el. Dar le ignoram“, povestește Ana.

Semnalul de alarmă a fost dat de faptul că nu mai reușea să se odihnească, visa urât și avea tot timpul – și în somn, și când era trează – sentimentul că e urmărită: „Aveam impresia că mă urmărește tot timpul cineva, mi se părea că sunt camere peste tot și nu mă simțeam în siguranță nicăieri. Totul era tulbure, nu mă odihneam și-mi era frică în relație“.

Cum a început. Copilăria

Ana nu are frați, iar părinții ei, ingineri cu firi pragmatice, au fost tot timpul atât de absorbiți de viața de zi cu zi și de problemele sociale ale perioadei post comuniste, încât aproape că nu au văzut-o pe fiica lor. Nu au văzut când se simțea singură, când avea nevoie de afecțiune, de apărare, când îi era frică.

De exemplu, sentimentul că e urmărită pe care l-a avut în perioada ei critică, de acum trei-patru ani, nu era unul nou. Ana îl mai avusese în perioada școlii primare, când, în drumul ei de la școală spre casă, i s-a întâmplat de câteva ori să fie urmărită de pedofili exhibiționiști. „Erau ascunși prin tufișuri și te strigau: Pstt, pstt! Și mă uitam, că nu știam despre ce e vorba. Ei, și când mă uitam, primul sentiment pe care îl simțeam era de rușine, iar al doilea era de vină. Ei, de fapt, se masturbau“, își amintește ea. Și își mai amintește că niciodată nu le-a povestit părinților teroarea psihică prin care trecea atunci, de teamă că n-ar vrea să o asculte sau – mai rău – că nu ar crede-o.

De fapt, s-a simțit întotdeauna singură. Părinții n-au încurajat-o să se exprime sau să socializeze cu alți copii. Nici atunci când trecea printr-o problemă, nici ca să descopere ce îi place. În schimb, au înconjurat-o de trebuie, pentru că părea cea mai sigură cale spre o viață ferită de problemele cu care se confruntaseră ei – o atitudine care a rămas cu ea toată viața. Trebuie să faci asta, trebuie să faci asta! Să învețe bine, să respecte tradițiile, să aibă grijă la binele celorlalți, să nu facă probleme, să țină la principii și integritate, dar să nu și le exprime tot timpul.„Și treaba asta m-a făcut să am multe dialoguri cu mine, ca să-mi dau seama cine sunt și ce-mi place. Și apoi, când ieșeam din casă, ieșeam din capul meu și din imaginație, unde mă loveam de aceeași barieră: trebuie, trebuie, trebuie!“. Și Ana a făcut ce a trebuit. A învățat bine, cât să primească zâmbetul părinților, chiar dacă era o mulțumire de moment.

Ana s-a simțit singură toată viața.

Și-ar fi dorit să aibă o soră sau un frate, ca să simtă prezența cuiva de vârsta ei, să aibă cu cine să se conecteze, în absența emoțională a părinților. Prima prietenă bună pe care a avut-o a fost la grădiniță. Numai că părinții Anei au considerat-o pe cealaltă fetiță un element negativ, așa că i-au interzis să mai petreacă timp cu ea. „Nu am fost expusă copiilor, motiv pentru care nici nu am știut să mă integrez în anturaje prea bine. Mi-a fost foarte greu și încă am o anumită dificultate când trebuie să cunosc oameni noi“, mărturisește ea.

Mai târziu, în școală, și-a mai făcut prieteni, dar spune că, de fapt, trăia foarte mult în propria minte. „Tot ce era de la gât în jos era aproape inexistent. Nu a contat ceea ce simțeam până acum, până anul ăsta.“

Adolescența, tulburătoare

Trecerea la liceu a însemnat, pentru Ana, începutul unei perioade foarte tulburătoare. În ciuda înclinației ei pentru visare și citit, a intrat la cel mai bun liceu din oraș, la un profil real, care să-i asigure un parcurs profesional de succes. Treptat, a început să se revolte față de rigiditatea și lipsa de afecțiune a părinților, iar calea aleasă a fost să intre în tot felul de grupuri care îi făceau mai mult rău decât bine și să adopte atitudini nocive.

„Sentimentele că sunt singură, că nu mă vrea nimeni, că nu mă place nimeni, că nu am cu cine vorbi, că nu merit m-au făcut să mă gândesc la tot felul de moduri de a muri. Astea, dar și greutatea ideii că, dacă atunci, la 14 ani, e așa, păi cum o să fie toată viața? Pentru ce mă pregătesc și pentru ce învăț și pentru ce mă duc la școală?“, își amintește ea felul în care privea atunci viața.

„Cred că le-am avut pe toate atunci, în perioada liceului. S-au întâmplat multe: m-am îndrăgostit pentru prima oară, am dezvoltat o tulburare alimentară, bulimie, ca mecanism de coping pentru niște lucruri pe care nu știam să le gestionez, am vrut să mor, aveam senzația că nu mă înțelege nimeni, m-am apucat să beau la fiecare ieșire în oraș, am avut probleme din cauza absențelor, dar, când chiuleam, nu făceam decât să stau în parc și să citesc filosofie.“

Ana nu voia decât să plece, în sfârșit, din oraș. De fapt, voia să se rupă de părinții ei și să-și caute locul – un loc al ei – în lume. Un loc în care să poată să pună limite, în care să se simtă apreciată și în care să se dezvolte nestingherită.

Ca să fie sigură că pleacă de acasă, a dat opt examene de admitere la facultate. Șapte dintre ele au fost în București, și unul singur la o facultate din orașul ei, ca soluție ultimă.

Ceea ce părea un vis pe cale să devină realitate s-a spulberat în anul întâi de facultate, când și-a dat seama că fuga de toate stările emoționale din orașul natal nu a ajutat-o nici să primească limitele de care avea nevoie, nici să se simtă mai puțin singură. Pe toată durata facultății a locuit într-un cămin studențesc în cameră cu încă cinci fete, dar nici asta și nici faptul că a întâlnit mulți oameni noi nu au ajutat-o să-și facă prieteni.

„În liceu am scăzut foarte mult din punct de vedere emoțional, după care am crescut când am ajuns în București, deși am avut un foarte puternic sentiment al singurătății aici. Era un oraș mare, foarte competitiv, în care puteai să faci atâtea și totuși nimic, dacă nu aveai ce trebuie în tine“, spune Ana și încearcă să tragă aer în piept.

Bulimia: Când se termina delirul culinar, știam ce va urma și mă umpleam de vină“

O întorc puțin pe Ana în liceu, chiar dacă îmi dau seama că nu-i e confortabil, pentru că unul dintre cuvintele pe care le-a spus mi-a atras atenția în mod deosebit. Bulimia.

Așadar, era în liceu, prin clasa a zecea, avea în jurul ei mulți tineri care beau și se drogau. Tentațiile erau multe, dar, din ce i s-a pus pe tavă,a ales numai alcoolul. Și a mai ales ceva. Un lucru care să fie numai al ei, pe care să-l facă pe ascuns, pe care să aibă impresia că-l poate controla, pentru că oricum nu avea control asupra vieții ei.  

„Bulimia a venit – am aflat ulterior – din faptul că nu puteam controla nimic. A venit din nevoia de a avea un ritual al meu, doar al meu, în care să dau frâu liber unor mecanisme pentru a mă autoregla. A fost singura variantă prin care am putut să mă reglez emoțional în ultimii 20 de ani“, mărturisește ea, și nu îi e deloc ușor să se confeseze.

Bulimia a pornit de la body image, spune ea. Adică de la percepția pe care o avea asupra propriului corp.

„Eram cam grăsuță, mâncam foarte mult. Mâncam un sandvici pe pauză, să ne-nțelegem. Deci foarte mult. Voiam să umplu un gol emoțional, iar asta era la îndemână. De la un moment dat, am ajuns să fiu conștientă de felul în care arăt și am zis aoleu, nu-mi place realitatea asta. Și nu știu cum am ajuns să aud de la o prietenă că ea face treaba asta ca să se mențină slabă“, începe ea să povestească.

La început, ideea de a mânca orice, oricât, oricând și a vărsa, ca să nu se îngrașe, i s-a părut îngrozitoare. Totuși, într-o zi a ajuns acasă după școală și, pentru că se simțea rău și emoțional, și în propriul corp, a făcut-o. „Și mi s-a părut soluția minune.“

„Când mâncam, aveam un sentiment foarte puternic, cred că mi se eliberau toate emoțiile pozitive, mă umpleam de dopamină și serotonină, după care toate se dizolvau în rușine. Când se termina delirul culinar, știam ce va urma și mă umpleam de vină, de rușine, de dezamăgire, de tristețe, de durere. Tot. Veneau toate, buluc. Și vărsam.“ 

Obiceiul a început în clasa a zecea și a continuat să facă asta în mod constant ani la rând. Mai târziu, după adolescență, ritualul ei arăta așa: își cumpăra tot felul de junk food și mâncare nesănătoasă pe care, în mod normal, nu o consuma, se ducea în colțul ei de sufragerie, își punea un film – de preferat o comedie, care să-i distragă atenția de la tristețe – după care mânca excesiv. La final, își provoca voma.

În cei 20 de ani în care a făcut asta, au fost și pauze de câteva luni în care nu se întâmpla, dar și perioade în care era la polul opus, în care o făcea și de cinci ori pe zi.

Faptul că a trăit fără să fie văzută, deși a locuit cu alte persoane și în liceu, și în facultate, a ajutat-o să-și vadă de bulimie nestingherită: „Ai mei nu reacționau la faptul că mâncam lângă ei trei borcane de zacuscă și o pâine. Oricine și-ar da deama de chestia asta! Dar tu, dacă te uiți prin omul respectiv, nu-ți dai seama“.

„Știam că, în momentul în care mă întorc acasă, ED va fi acolo.“ Eating Disorder

Chiar dacă a mai slăbit și a început să se simtă mai bine în corpul ei, per total, bulimia a făcut-o să se simtă rău din punct de vedere emoțional. Ana și-a dat seama că ceea ce i se întâmplă nu e semn bun, dar nu avea cu cine să vorbească, așa că a așteptat să ajungă la facultate ca să ceară ajutorul.

În anul întâi, s-a dus la un psiholog afiliat universității și a povestit despre bulimie. „La facultate am profitat că am avut acces la un psiholog gratuit și m-am dus și i-am povestit despre chestia asta, că știam că nu e ok. A trebuit să-mi fac mult curaj pentru asta și atitudinea lui a fost: A, păi asta e problemă? Pe bune? Băi, terminați cu prostiile, vino când ai o problemă reală! Și asta mi-a pus capac“, povestește ea.

La un moment dat, din cauza bulimiei asociate cu fumatul excesiv, a început să se resimtă fizic. Mai târziu, s-a spucat să se documenteze în legătură cu bulimia. A citit despre efectele negative pe care le poate avea la nivelul ochilor, dinților, esofagului și stomacului, despre cât de mult îți abuzează întregul organism. De fapt, nu-și dorea decât să i se facă frică, ca să se poată opri. Nu s-a întâmplat. În schimb, și-a organizat toată alimentația din afara episoadelor bulimice în așa fel încât să contracareze prin consum regulat de vitamine și minerale toate efectele negative ale afecțiunii alimentare. Practic, viața ei se împărțea în două: pe de o parte mesele obișnuite – mic dejun, prânz și cină – la care adopta un stil alimentar corect și sănătos, pe de altă parte, între aceste mese corecte avea episoadele bulimice în care mânca necontrolat și vărsa.

„Au fost momente în care nu mai puteam să vărs și eram disperată. Panică. Panică! Ceva de nedescris. Era panică din două motive. Pe de o parte, teama că o să-mi distrug corpul, pentru că ajunsesem să mănânc până la cinci pizza odată. Și cealaltă panică era că o să se depună toate alea la un moment dat.“

În timp, ceea ce pornise de la o imagine negativă asupra propriului corp s-a transformat pentru Ana într-o cârjă. Bulimia a devenit colacul ei de salvare în momentele în care nu reușea să-și gestioneze emoțiile, doar că a fost un colac de care s-a legat prea mult timp.

Bulimia care începuse în liceu, în jurul vârstei de 16 ani, a căpătat un nume pe la 35, când Ana și-a făcut din nou curaj să meargă la un psihoterapeut. „Am făcut la un moment dat un soi de terapie care a durat foarte puțin, pentru că mi-am dat seama că nu îmi e potrivită, dar mi-a plăcut că terapeutul îi spunea ED, de la eating disorder (n.r. – tulburare alimentară), adică l-a personificat și a devenit un personaj al vieții mele, cum, de fapt, a și fost“, explică Ana.

„Relația mea cu ED era că știam că, în momentul în care mă întorc acasă, el va fi acolo. Știam că nu mă va dezamăgi niciodată, știam că mă va asculta, știam că mă va ajuta să mă calmez, că nu mă va judeca, că nu o să mă întrebe de ce nu am făcut aia sau de ce nu sunt mai bine. Practic, făcea tot ce nu făcea nimeni altcineva pentru mine. Și chiar și ce nu făceam eu pentru mine.“

Bulimia a devenit, în cazul Anei, o soluție pentru momentele în care nu reușea să-și gestioneze emoțiile.

„ED s-a transformat într-o cârjă. Nu a mai fost o problemă la nivel de imagine și de cum arăt. Eu n-am vrut niciodată să-mi fac rău, dar nu știam cum să mă opresc din asta“, mai spune ea.

Tot undeva după 30 de ani, un prieten apropiat a intuit că Ana e bulimică și a întrebat-o despre asta. Cum s-a simțit? Mai rău decât dezbrăcată:

„Deși a fost foarte atent la cum a pus problema, m-am simțit despuiată de toate, de tot. Am simțit că nu pot să-mi ascund neajunsurile, că sunt nu numai o rușine, ci o rușine publică. Mi-am dus autocritica la extrem, am avut zile în care mi s-a părut că sunt buruiana buruienilor din această grădină frumoasă care e lumea și că nu aștept decât să vină altcineva să mă smulgă, adică eu nu eram în stare nici măcar să mor.“

Workaholismul, un simptom al depresiei

La fel ca bulimia și consumul excesiv de alcool, workaholismul a fost, în cazul Anei, o pârghie care a ajutat-o să se regleze, spune ea. De fapt, toate trei au fost semne ale faptului că trecea printr-o depresie funcțională.

Nu degeaba la 35 de ani, în cea mai dificilă perioadă din viața ei, avea foarte multă răspundere profesională. Muncise mult ca să ajungă acolo: „Pentru că nu mă validam în viața personală, mi-am luat toată validarea din viața profesională. Și m-am aruncat cu totul în muncă, am ajuns să lucrez 17 ore pe zi, fără weekend. Era ceva nebun ca ritm. Și eram angajatul perfect. Nu ceream bani în plus pentru ore suplimentare, făceam mereu mai mult decât mi se cerea, inițiam proiecte și tot ce inițiam făceam eu, nu criticam pe nimeni dacă simțeam că nu e ok. Încercam să fiu cât mai diplomată, dar, în același timp, exista un soi de autoflagelare în care spuneam a mai trecut o zi în care nu ai fost onestă cu tine, iar ai ratat ocazia să spui ce gândești“.

De mică a fost obișnuită ca validarea ei să vină din rezultatele școlare, iar ulterior această atitudine s-a păstrat și la locurile de muncă. A studiat și a adunat diplome într-un mod compulsiv, spune ea: „Am acasă un biblioraft pe care scrie DIPLOME. Mare simptom și ăsta“.

Despre perioada dintre anii 2015 și 2018, când a urmat un program educațional foarte solicitant, în paralel cu jobul care o storcea de energie, spune că a fost o oază de liniște. Atunci, se ducea la serviciu, participa la cursuri și dormea cam cinci ore pe noapte. Chiar dacă era mult de studiat, îi plăceau cursurile, iar interacțiunea oameni care gândeau la fel ca ea făcea din acest mediu oaza ei de liniște.

„Poți să fii funcțional, dar să nu îți acorzi minutul ăla de atenție în care să te întrebi: Ești bine? Nu ești bine? și să schimbi ceva dacă răspunsul e nu. Am avut inclusiv atacuri de panică, dar nu știam că sunt atacuri de panică. Credeam că sunt probleme fizice și că sunt de la bulimie, se simțeau ca și cum nu mai aveam aer și cineva îmi punea mâna în gât și strângea“, explică Ana stările prin care trecea și pe care nu le-a înțeles ani de zile.

Mai târziu, când a decis că e momentul să demisioneze și să pornească ceva pe cont propriu, tot universul ei s-a întors brusc la 180 de grade. Toată validarea care venea din mediul profesional a dispărut de pe o zi pe alta.

„Mi-am dat demisia și a durat 24 de ore până să ajung să cred că nu mai am nimic. Cred că am zăcut în pat vreo trei zile pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Totul – să stau acasă în timpul zilei, să ies pe-afară – era nou pentru mine. Mi se părea că, dacă nu am calendarul plin, nu am nimic. Că nu exist.“

Atunci, criza de identitate, în care oricum se afla, s-a accentuat. Și-a dat seama că, fără o carte de vizită care să-i dovedească influența profesională, cei din jur nu mai răspund la telefoane: „S-au triat foarte multe contacte din agenda mea în momentul respectiv și m-a întristat să văd asta. În plus, mi s-a întărit și ideea că nu mai însemn nimic pentru oamenii ăștia. De-abia mai târziu mi-am dat seama că oricum nu însemnam, era totul o impresie“.

La scurt timp după ce și-a dat demisia, a lansat propriul proiect și, o jumătate de an mai târziu, a decis să înceapă un program constant de psihoterapie. A decis să aibă grijă de ea.

Relația cu un partener narcisist

În 2018, imediat după finalizarea noului program educațional și înainte de a demisiona, Ana a intrat într-o relație complicată. Chiar dacă intuiția îi spunea că bărbatul pe care l-a ales nu e potrivit pentru ea, dintr-un motiv sau altul, și-a ignorat instinctul. De fapt, Ana a fost aproape mereu în relații, dar care nu aveau cum să funcționeze, pentru că și-a ales mereu, neîntâmplător, parteneri indisponibili emoțional.

„Eu m-am dus – ca în toate relațiile pe care le-am avut – pe ce are omul mai bun. Și n-am putut să parez, pentru că n-am avut limite. De mică nu am avut limite, nu am știut să mi le construiesc. Din toți acei trebuie, din faptul că nu am avut camera mea, eu nu am știut să-mi construiesc limite. De-abia acum un an am început să o fac. Așa că am intrat în relația asta și mi-am făcut un scop din a-l salva pe el de el însuși. Neputând să mă salvez pe mine, am vrut să-i salvez pe cei pe care am crezut că-i pot salva mai ușor“, spune Ana acum, după ce și-a explicat în psihoterapie multe dintre comportamentele care îi făceau rău.

În timp, a realizat că partenerul ei era narcisist, abuziv emoțional și că îi face mai mult rău decât bine. Dar, când și-a dat seama de asta, îi era deja prea greu să se despartă de el.

„Avea o aură. În relația cu un narcisist există dinamica standard dintre căprioara rănită și prădătorul care te vede neajutorată și te înșfacă, adică te salvează de la pieire. Te urmărește, te câștigă, devii trofeu și, de la un punct, își pierde interesul și devine abuziv emoțional.“

Atunci când a ales să-i dezvăluie partenerului problemele ei legate de bulimie, vulnerabilitatea care ar fi trebuit să fie un prilej de apropiere între cei doi a devenit o armă în certurile dintre ei. „În loc să fie suport acolo, pentru că mie mi-a fost foarte greu să-i spun, a devenit un reproș și o umilire. Bine că stai și bagi în tine! Ceva de genul ăsta a fost. Ceea ce, de fapt, nu era diferit de ceea ce-mi spuneam eu“, mărturisește Ana.

Ana și-a ales mereu, neîntâmplător, parteneri indisponibili emoțional.

A încercat să plece din relație de patru ori, dar nu a reușit să rămână plecată, pentru că, în relațiile toxice, dependența partenerilor e atât de mare, încât e greu să te rupi. A reușit să o facă definitiv în martie 2021, după trei ani. Tot atunci a renunțat la alcool, ca să nu-și mai anestezieze nimic din ceea ce trebuia trăit demult. A reușit să-și ofere cel mai bun cadou pe care și l-a dat vreodată și a reușit inclusiv să înțeleagă suferința celor care au nevoie să domine și subjuge pentru a simți că au valoare.

„Depresia mă ținea în acea relație, pentru că mă ținea legată în dependență emoțională și neputință. A fost o relație foarte conflictuală, care m-a îndepărtat foarte mult de prieteni și de părinți. Pe de o parte, el îmi apăsa toate butoanele, pe de altă parte eu i le apăsam lui. Era love and hate (n.r. – dragoste și ură), încontinuu tensiuni. Am fost mințită, înșelată, insultată, nerespectată, adică toate reperele mele cu privire la o relație normală s-au dus spulberat, în ciuda alternanțelor cu momentele în care totul părea roz. Ești prea sensibilă! Hai, mă mai lași cu prostiile astea? Iară? Ți se pare, e în capul tău, nu e adevărat, nu am fost acolo, nu am făcut aia, nu știu despre ce vorbești! O relație care m-a adus în punctul de a mă îndoi atât de tare de mine, încât nu mai înțelegeam nimic. Eram izolată pe o insulă unde nu mai venea niciun vapor să mă salveze“, spune Ana, după care subliniază că, de fapt, amândoi s-au chinuit să facă să meargă o relație care era, din start, nepotrivită.

„Nu am ajuns în punctul în care să nu mai fiu funcțională, am fost mereu funcțională, dar nivelul de stres, de anxietate pe care l-am avut în mine (n.r. – ajunsese să fie foarte ridicat). Singură mi-am făcut mai mult rău decât mi-a făcut oricine altcineva și doar eu sunt responsabilă de tot ce am trăit.“

După despărțire, Ana s-a adunat de pe jos și a început să iasă din starea lungă de neconștientizare a problemelor ei. A început să-și revină dintr-o depresie funcțională pe care a cărat-o cu ea mai bine de 20 de ani.

Experiențele cu psihologii, de la dezamăgitoare la revelatoare

După dezamăgirea prin care a trecut la 18 ani, când psihologul căruia i-a povestit despre bulimia ei i-a minimizat problema și a trimis-o acasă, Ana nu a mai căutat ajutor specializat vreme de 16 ani. La 34 de ani, când a ajuns în fața altui psiholog, răspunsul a fost la polul opus: că n-are nicio șansă la o viață normală, că nu o să-și revină și că trebuie să se ducă la niște clinici din Germania pentru dezintoxicare.

Contradicția dintre cele două atitudini a bulversat-o, pentru că a trecut de la nu ai nimic ­la ce ai tu e prea grav, așa că n-a știut ce să mai facă și a renunțat din nou. „Mi s-a părut foarte nedrept acest diagnostic neoficial de trebuie să te internezi. Parcă mi-aș fi dat mai multe șanse decât atât. Atunci mi s-a potențat gândul că nu mă poate ajuta nimeni“, spune ea.

În 2018, la 35 de ani, a mai încercat o dată, dar nici atunci nu a găsit terapia și terapeutul care să i se potrivească. Totuși, din scurta experiență de atunci a rămas cu personificarea bulimiei, care e devenit ED.

Anul trecut, în 2020, când trecea prin cea mai urâtă perioadă din viața ei și se afla într-o relație ca un rollercoaster, Ana și-a mai dat o șansă. A început un alt tip de psihoterapie în care a stat opt luni. Nici de data aceasta nu i s-a potrivit, dar, când a renunțat la psihoterapie, nu a renunțat și la sine.

După o scurtă pauză, în primăvara lui 2021, a schimbat abordarea terapeutică și spune că acum a găsit ceea ce-i trebuie: o combinație între psihologie integrativă și o abordare psihoterapeutică a traumei, pe care le face în paralel cu doi psihoterapeuți din vestul Europei.

Toți terapeuții cu care a interacționat din 2020 încoace i-au spus că are depresie și că totul e tipar însămânțat în contextul extins al anilor din copilărie. Intrând mai în profunzime, tot cu ajutorul psihoterapeuților, a făcut un fel de hartă a traumelor ei emoționale. Pe unele vrea să le numească – trauma abandonului, trauma abuzului emoțional și cea a abuzului sexual – pe altele încă nu e pregătită să le dezvăluie. 

„Această listă de diagnostice a venit cam la trei săptămâni de la începutul noii terapii. Erau lucruri pe care eu le consideram până atunci la modul: ok, and this happened. Dar nu, se pare că nu (n.r. – au fost lucruri care să nu lase urme)“, spune Ana.

Odată cu noile terapii și cu noile etichete emoționale pe care le-a primit de la psihoterapeuții ei, Ana a început să facă unele schimbări în viața ei și a început, în sfârșit, să respire. Spune că a ajuns în punctul în care, după ce a simțit că se îneacă, a scos capul deasupra apei, iar acum trebuie să se mențină la suprafață ca să poată să crească.

„Ca o haină care îți rămâne mică și îți intră pe sub piele“. Cum se simte depresia funcțională

Ana a primit tot felul de semne că nu e bine. Bulimia, alcoolul, fumatul, obsesia pentru cumpărarea impulsivă și excesivă de cărți, afundarea în muncă, alegerea unor parteneri care îi zdruncinau stima de sine. Uneori, se simțea rău fizic în anumite situații sociale sau profesionale. Nu a fost atentă la semne. Ba chiar uneori le-a confundat cu felul ei de a fi, introvert. 

„Mi-a luat mult până să-mi dau seama că felul meu de a fi (n.r. – introvert) nu e un defect, iar apoi, când eram în negare, credeam că stările depresive erau stări în care deveneam foarte introvertită“, explică ea.

Toată viața, Ana și-a construit o imagine a ceea ce credea că trebuie să fie și a cioplit la această imagine în mod neîncetat. „De fapt, eu îmi construisem niște ziduri cărora le-am zis personalitate. O personalitate în care eram prezentabilă social, cu care mulțumeam toate trebuie-urile de dinainte și care mie îmi dădea un fals sentiment de siguranță și de control“, mai spune ea.

„Am zis mereu că eu trebuie să mă ridic din pat, să fac aia, să fac aia, pentru că e rușine să nu. Premisele erau oricum greșite. Adică din rușine, nu pentru că aș merita. Mi-era rușine să fiu legumă. Pentru că, dacă era după mine, aș fi stat acolo. Și mai era și senzația asta – care încă stă cu mine – să nu cumva să pierd, că viața e scurtă. Trebuie să rezolvăm situații, trebuie să construim, trebuie, trebuie, trebuie!”

Chiar dacă a avut și episoade depresive în care nu reușea să mai facă mare lucru, nu ele definesc experiența Anei cu depresia. Depresia funcțională se simte, în cazul ei, ca un picior pe frână care nu îi permite să fie mai liberă.

Din experiența ta, ce e depresia?

Îmi imaginez așa: că suntem goi, adică așa cum ne-a lăsat natura sau ne-am construit noi până la un punct și, la un moment dat, începi să iei obiecte de îmbrăcăminte pe care poți să le iei, le asortezi în așa fel încât să aibă sens când ieși în lume și le schimbi din când în când.

Și, la un moment dat, se întâmplă să iei cu tine o haină care pare să-ți vină foarte bine, e croită pentru tine și haina aia îți rămâne mică la un moment dat, dar atât de mică, încât nu o mai poți scoate, devine parte din tine și nu mai știi de unde s-o apuci, pentru că parcă îți intră pe sub piele. Cred că toată treaba e să-ți dai seama că haina aia nu e, de fapt, parte din tine.

Atunci când a cerut ajutor specializat și a fost constantă în demersul psihoterapeutic, Ana a înțeles că e pe drumul cel bun.

Atunci când a realizat că toată imaginea pe care și-o construise, atât față de alții, cât și față de ea însăși, nu era decât o falsă personalitate, a simțit că-și pierde mințile. „Păi stai puțin, eu mi-am pierdut 38 de ani din viață ca să ce? Să ajung acum să demolez tot? Păi și, dacă mai construiesc ceva, de unde știu că nu va fi tot ceva greșit?“

În psihoterapie, toate aceste gânduri autocritice s-au mai domolit. A primit tot felul de teme de la psihologii ei, cu scopul de a se descoperi pe sine și de a-și crește nivelul de serotonină, cunoscut drept hormonul fericirii. „Am primit temă de la terapeut: Go have fun! (n.r. – Du-te și distrează-te!) Dar eu nu știu să have fun. Fac proceduri despre cum să have fun, îmi pun în calendar să have fun!

Care a fost momentul când ți-ai dat seama că ești pe drumul cel bun?

De fiecare dată, au fost momentele când am cerut ajutor. Ce m-a scos de pe drumul cel bun a fost că am renunțat să mai cer ajutor atâția ani. Ok, să zicem că mi s-a închis o ușă când am mers la primul psiholog, dar trebuia să mai caut.

Acum, semnul că sunt pe drumul cel bun a fost faptul că nu m-am oprit din a căuta ajutor, deși mi-a fost foarte greu. Ultimele programe psihoterapeutice în care am intrat au fost foarte scumpe, dar a fost o investiție foarte bună. Dar greu am renunțat la banii ăștia – de fapt, greu i-am investit – pentru că însemnau aproape toate economiile mele.

„N-am trib. Nici acum n-am trib.“ Depresia ca simptom al singurătății

Ana a fost mereu un om solitar și, aparent, retras. În spatele acestui comportament, și-a dorit mereu să aibă un grup de prieteni în preajma cărora să se simtă acceptată așa cum e, plăcută așa cum e, apreciată așa cum e. Are interacțiuni unu la unu cu câteva persoane în fața cărora poate să se dezvăluie, dar încă își caută locul.

„N-am trib. Nici acum n-am trib. Am cunoștințe, am puțini prieteni foarte buni. Întotdeauna mi-am dorit să am trib, dar au fost momente în care am avut senzația că-s slabă dacă am nevoie de prieteni“, spune ea.

Toată această singurătate în care a trăit de mică, oricâți oameni s-ar fi aflat, fizic, în jurul ei, a dus, și ea, la depresie.

„Depresia și dependențele sunt simptome ale singurătății și lipsei de conectare la ceilalți, de conectare la iubire. Am identificat că una dintre sursele stării depresive pe care o aveam era senzația că nu pot să am încredere în nimeni și în nimic, ceea ce creează un anumit tip de izolare.“

Chiar dacă, după multe căutări, a ajuns în punctul în care crede că nu suntem singuri pe lume, în sensul că există ceva în acest univers care ne depășește și ne veghează, nimic nu se compară cu prezența oamenilor cu care să te poți conecta cu adevărat: „Am o sete și o foame foarte acute. Și e genul de foame care nu se rezolvă prin mâncare, e o foame de a aparține. Nimic nu se compară cu o atingere sau cu o îmbrățișare în care simți că celălalt e acolo și că nu se gândește la altceva, nimic nu se compară cu niște ochi care se uită la tine într-un anume fel, nimic nu se compară cu un ce faci? care nu se termină după bine șiașteaptă să vadă dacă mai ai ceva de spus. Nimic nu se compară cu păsarea, cu genul ăla de păsare în care simți că adevărul tău e în siguranță în prezența celuilalt. De asta am nevoie“.

„Scopul meu acum e să rămân conectată la întrebarea cum mă simt?“. Un fel de epilog

De patru luni, Ana e într-o altă relație de cuplu. O relație în care bulimia își face simțită prezența rarisim și în care Ana a început să spună din ce în ce mai des ce simte și ce nevoi are. Nu e deloc ușor, având în vedere că toată viața nevoile ei nu au existat, ci a existat numai nevoia de a satisface nevoile altora.  

„În terapie am învățat că e ok să am nevoi și să nu-mi mai fie rușine de chestia asta. Partenerul meu de acum îmi ține foarte bine spațiul ăsta, în momentul în care îi spun cum mă simt sau ce se întâmplă, ține cont. Și mi se pare mare lucru, pentru că în relația anterioară nu se întâmpla asta.“

Din martie încoace, de când a învățat să se pună pe primul loc, Ana a trăit niște momente de conștientizare a sinelui, a propriului corp, de recunoștință față de faptul că corpul ei nu a renunțat la ea, deși l-a traumatizat prin excese de alcool, de fumat, diete și mai ales episoadele bulimice, momente despre care spune că au fost zăpăcitoare.

Acum, se obligă să ia pauze, să se odihnească, e atentă la ce mănâncă, se îmbrățișează, dansează prin casă, se uită mult la ea în oglindă. Se acceptă.

„Cred că de mult nu am râs cu atâta poftă cum râd acum, când râd. La fel cu plânsul, la fel cu momentele în care poate nu îmi place cum sunt. Scopul meu acum e să rămân conectată la întrebarea cum mă simt?,pe care nu mi-am adresat-o cu adevărat decât foarte recent.“

După mulți ani cu depresie funcțională, acum se simte ca și cum ar reînvața să mergă.

Pe tot parcursul discuției noastre de câteva ore, Ana insistă în repetate rânduri asupra faptului că ea nu e o victimă în fața depresiei. Și se ferește să-și spună și supraviețuitor. Aceste etichete, de victimă sau supraviețuitor n-ar defini-o decât în raport cu depresia.

 „Mi se pare periculoasă eticheta de victimă, dar și eticheta de supraviețuitor pentru prea mult timp. Dacă rămâi prea mult timp în atitudinea de eu sunt un supraviețuitor al situațiilor ăstora, practic te definești doar prin faptul că ai reușit să scoți capul din apă, doar prin supraviețuire. Mie mi se pare că de-abia de-atunci începe viața și de-abia de-atunci începi să înveți să înoți și să rămâi la suprafață și să trăiești, pur și simplu“, spune ea.

„Toți avem un bagaj emoțional, dar important e cum îl porți și ce atitudine ai față de el. Mesajul pe care vreau să îl transmit e că, dacă ții la tine și la ceilalți, e bine să ai curajul să te duci să cauți răspunsuri după ce afli ce întrebări să-ți pui. Poate n-o să nimerești din prima, dar mai încearcă!“

Ana e de părere că nu e un motiv de laudă să spui că ai trecut prin depresie și că ai reușit, dar, pe același principiu, nu e nici vreo rușine. „E o treabă cu care ai stat sau poate încă stai.“

„Toți avem condiționări, traume, răni. Dar cred că poți fii liber cu o condiție: nu mai ai dreptul să fii victimă sau să aștepți. Iar senzația pe care o am acum în munca pe care o fac cu mine este că reînvăț să merg. Mergeam în patru membre și acum învăț să stau și eu drept, să merg în picioare“, încheie Ana și trage aer adânc în piept.

Iulia Barca, psiholog: „Depresia funcțională sau mascată este când persoana își îndeplinește sarcinile zilnice fără a da niciun semn legat de starea sa interioară“

Psiholog Iulia Barca
Iulia Barca, psiholog

Depresia este o tulburare psihică asociată cu gânduri și emoții negative – sentimente de tristețe, durere emoțională, descurajare, lipsă de interes față de activitățile, de altfel, plăcute – care au impact asupra comportamentelor noastre, spune psihologul Iulia Barca.

Tulburarea depresivă majoră, numită și depresie clinică, este cea care ne impactează negativ activitățile de zi cu zi, fiind însoțită de gândul că viața nu merită trăită. Este deseori asociată, poate chiar confundată, cu suferința profundă, dar vine în plus cu dispreț față de propria persoană, cu pierderea stimei de sine și o imagine de sine negativă, distorsionată.

În continuare, psihologul vorbește despre cauzele și semnele depresiei, detaliază tipurile de depresie și spune ce e de făcut atunci când suspectezi că tu sau cineva apropiat trece printr-o astfel de boală.

Cum deosebim depresia de tristețe?

Depresia vine cu numeroase distorsiuni privind imaginea de sine, respectiv cum mă percep eu ca persoană, care sunt calitățile mele. Stima de sine este scăzută, respectiv cum mă poziționez în raport cu așteptările mele și prin comparație cu alții, la fel și încrederea în sine, în abilitățile noastre de a rezolva probleme și de a fi eficienți.

Relațiile cu ceilalți sunt profund alterate, persoana depresivă simțindu-se o corvoadă pentru ceilalți, gândind că le impactează negativ viața, trăind sentimente de inutilitate și lipsă de sens. Tristețea este durere emoțională, dar una pe care o putem alina prin prezența celor din jur, prin sprijinul lor, și este deseori legată de un eveniment punctual.

Depresia, chiar dacă poate fi și ea declanșată de un eveniment, reprezintă o evaluare defavorabilă a noastră ca urmare a experiențelor de viață, văzute drept negative, copleșitoare.

Practic, în tristețe, parcurgem un traseu natural, precum cel al doliului, pe parcursul căruia ne putem conecta – chiar și ocazional – la amintiri plăcute și sentimente pozitive, sentimentele dureroase venind în valuri. În suferință ne păstrăm stima de sine intactă, iar dacă vorbim despre suferința asociată doliului, pot apărea gânduri de moarte din registrul fanteziilor de a ne „alătura“ celui decedat.

În depresie, riscul de suicid este mult mai mare, fiind asociat sentimentelor de lipsă de valoare și dispreț față de propria persoană sau incapacității de a mai face față sentimentelor dureroase.

Care sunt cauzele depresiei?

În primul rând, e important ca toată lumea să știe că depresia poate afecta pe oricine, chiar dacă trăiește într-un context de invidiat din exterior: succes profesional, relațional sau financiar.

În cazul depresiei, numeroși factori pot fi implicați, unul dintre ei fiind considerat cel biochimic, respectiv anumite chimicale din creier pot contribui la apariția depresiei. Factorul genetic este și el luat în calcul. Riscul de a dezvolta depresie crește dacă în familie am avut cazuri, iar în cazul gemenilor identici se consideră că, dacă unul are depresie, șansele celuilalt de a face depresie la rândul lui cresc până la 70%.

Anumite trăsături de personalitate pot favoriza depresia, precum o stimă de sine precară, pesimismul, care predispun la acumularea stresului până la a ne copleși.

Factorii de mediu sunt foarte importanți și ei, pentru că pot potența anumite predispoziții sau genera unele, iar aici vorbim despre abuzuri de orice tip, neglijare sau sărăcie.

Este depresia de mai multe feluri?

Oamenii pot experimenta depresia în câteva moduri. Poate lua forma tulburării depresive majore, menționate anterior, influențând viața de zi cu zi, productivitatea, relațiile cu cei din jur și chiar agravând anumite probleme de sănătate precum astmul, bolile cardiovasculare sau diabetul. Stările noastre psihice influențează sănătatea fizică – așa cum și reciproca este valabilă – și este recomandat să ne privim ca un întreg, așa cum suntem.

Dincolo de depresia clinică, putem vorbi despre distimie sau depresia cronică, diferită de cea clinică prin simptome mai puțin intense, dar pe o durată mai mare de timp. Netratată, ea poate duce la depresie clinică. Din păcate, deseori persoanele consideră că „așa sunt“, incluzând-o în stilul lor de personalitate și, astfel, destul de târziu caută ajutorul.

Există totodată depresia postpartum care, deși numită astfel, se poate instala încă din perioada sarcinii. Este mai manifestă după naștere, când apar stări de tristețe și confuzie, vulnerabilitate și iritabilitate, sentimentul de singurătate, probleme de somn, apetit, crize de plâns, anxietate și atacuri de panică. Durata poate fi și de câteva luni, motiv pentru care este recomandat să ne adresăm specialistului de la primele semne.

O altă formă de depresie este cea funcțională sau mascată, când persoana își îndeplinește sarcinile zilnice fără a da niciun semn legat de starea sa interioară. Este resimțită ca o stare de epuizare, perioade de depresie profundă care pot avea o durată mai scută, dar se pot repeta de-a lungul anilor. De multe ori astfel de oameni au succes, par realizați și împliniți, aceasta fiind masca pe care o folosesc pentru a ascunde trăirile interioare. În cazul persoanelor cu depresie funcțională, chiar și cei care le cunosc trăirile interpretează acțiunile lor drept un mod de a se lupta cu problema. În realitate, nu este chiar așa.

Care sunt semnele depresiei? Cum îți dai seama că ești în depresie?

Cum nu toată lumea experimentează aceleași simptome ale depresiei și menționam anterior că există și o formă mascată, funcțională, a acesteia, este recomandat să nu ne fixăm un șablon mental pe care, dacă nu îl bifăm, înseamnă că suntem bine. Depresia netratată se poate agrava.

Dacă e să ne referim la simptomele cele mai frecvente, ar trebui să ne alerteze lipsa speranței, pesimismul, sentimentul lipsei de valoare personală, tristețea însoțită de anxietate și starea de vid interior, crizele de plâns, irascibilitatea și furia constante, lipsa de interes față de activitățile plăcute, oboseala, problemele de concentrare, de reamintire sau de luare a deciziilor, insomnia sau hipersomnia, schimbări ale apetitului și ale greutății corporale, dureri de cap, crampe, dureri digestive care nu se ameliorează cu medicația, gânduri legate de moarte, autovătămare, suicid.

Lipsa de plăcere, de energie, de chef, oboseala persistentă și gândurile negative legate de propria persoană sunt prezente în depresia funcțională.

Cum îți poți da seama că ai depresie, dacă e vorba despre o depresie funcțională?

În depresia funcțională, îți îndeplinești activitățile zilnice și reușești să fii prezent pentru alții. Aceasta este totodată o metodă de a nu sta prea mult în propria companie. Practic, după încheierea activităților, apar senzația de copleșire, de gol interior, sentimentele de tristețe, lipsa de energie, oboseala pronunțată. Deseori ne mințim că suntem epuizați pe bună dreptate și că mergând înainte învingem orice stare psihică problematică. În realitate, astfel de simptome ignorate se vor agrava.

Care e primul pas pe care trebuie să-l facem când suspectăm o depresie?

Primul pas rămâne acela de a ne adresa unui specialist psiholog sau psihiatru în funcție de severitatea simptomelor. Dacă există modificări majore în gândire, dispoziție și comportamente, medicul psihiatru reprezintă prima linie de ajutor, urmat de un demers psihoterapeutic – la psiholog sau psihoterapeut.

Important însă este să vorbim cu o persoană de încredere, să nu ne lăsăm fără sprijinul celor din jur, să ne confesăm și deschidem în privința trăirilor interioare, în fața cuiva cu care avem încredere să fim vulnerabili. Din păcate, în depresie, deseori persoana consideră că nu merită ajutor și nu face acest pas important. În acest sens aș recomanda să învățăm și noi să fim mai atenți la cei din jurul nostru și, dacă observăm astfel de modificări, să le fim alături și să îi încurajăm să caute ajutor specializat.

Care e rolul psihiatrului și care e rolul psihologului în depresie?

În prima linie în tratarea depresiei se află medicul psihiatru. Să nu facem greșeala de a evita medicația pe principiul „ne descurcăm“ sau „ne vom lupta noi cu asta“. Tratamentul medicamentos ne oferă o parte extrem de importantă din sprijin, ajutând la diminuarea simptomelor atât de copleșitoare.

Ulterior, după începerea acestui tratament, e recomandat să îl începem și pe cel psihoterapeutic, pentru a dobândi instrumentele necesare de a dezvolta căi mai sănătoase de abordare a propriilor gânduri și emoții. Psihoterapia este un antrenament pentru o viață psiho-emoțională mai sănătoasă.

Cele două ar trebui să meargă în paralel pentru a depăși această problemă. Medicația psihiatrică este la fel de utilă ca orice tratament din afecțiunile fizice.

Cum poți ajuta o persoană despre care bănuiești că suferă de depresie?

În cartea „Motive să iubești viața“, autorul Matt Haig prezintă propria luptă cu depresia și atrage atenția asupra lipsei de empatie și compasiune cu care, din păcate, sunt abordate persoanele cu depresie. El face o paralelă folosind aceleași abordări în cazul bolilor fizice: „Ah, meningită. Haide, mintea le biruie pe toate“ sau „Haide, știu că ai tuberculoză, dar putea fi mai rău. Măcar nu a murit nimeni“. Cum sună asemenea reacții?

Poți ajuta o persoană cu depresie în primul rând cultivându-ți compasiunea, fiind conectat la cei din jurul tău, fiind prezent și oferind disponibilitatea ta. Persoana care suferă de depresie se va simți lipsită de valoare, prin urmare are nevoie ca oamenii din jur să nu renunțe la ea, să rămână prezenți, să se implice în a o ajuta să își reia, cât de puțin, cu pași mici, rutina zilnică.

Tot persoanele din jur sunt cele care pot îndruma persoana către ajutor specializat – să nu facem greșeala de a crede că putem „salva“ noi! Putem să oferim sprijin prin a fi conectați cu persoana în depresie, prin a nu avea așteptări prea înalte de la cei care se confruntă cu această problemă. Un contraexemplu în acest sens este atitudinea de tipul: „Nu faci niciun efort să ieși din asta“.

Depresia poate părea frustrantă pentru cei din jur, dar este bine să înțelegem că este o bătălie pe care nu o putem câștiga singuri, avem nevoie de sprijin.

Se vindecă?

Depresia se poate vindeca, iar starea de bine poate fi menținută cât timp avem o igienă psiho-emoțională constantă. Episoadele recurente, dacă există, pot fi de mai mică intensitate și cu durată mai scurtă, iar pe parcursul lor ne putem ajuta punând în practică ceea ce am învățat în demersul psihoterapeutic sau revenind în cabinetul psihoterapeutului. Depresia poate fi ținută la distanță și dacă schimbăm elemente din mediul sau rutina noastră care întrețin stările negative.

De ce e stigmatizată?

Depresia este stigmatizată întrucât vulnerabilitatea, în general, este stigmatizată.

Trăim într-o societate care valorizează oamenii „puternici“ și sacrificiile, îi apreciem pe cei care dețin controlul, au succes, par să aibă doar reușite. Prin comparație, nu vrem să fim slabi sau vulnerabili.

Totuși, vulnerabilitatea este parte din natura umană și este necesar să o înțelegem și acceptăm. Mulți dintre noi practică disocierea de emoții precum tristețea sau frica, le maschează cu furie, simțindu-se astfel puternici. Ei fac parte dintre cei care stigmatizează depresia, întrucât aceasta le reflectă acele părți din ei de care fug, de care se ascund. Atunci când nu pot fi prezent pentru cineva care traversează emoții dificile, în realitate, nu pot tolera astfel de emoții nici la mine. Nu le permit.

Depresia nu este un semn de slăbiciune, ea deseori provine din astfel de încercări de „a fi puternic“ prea mult timp, de a ne deconecta de ceea ce simțim cu adevărat. Să nu uităm că și oamenii pe care îi admirăm pot face boli cardiovasculare sau cancer, acesta fiind modul prin care corpul lor atrage atenția asupra tuturor emoțiilor pe care le-au ignorat, asupra lucrurilor care nu au fost în regulă prea mult timp, dar cărora nu le-au acordat atenție. Nu spun că emoțiile sunt unicul factor care declanșează astfel de boli, dar au un aport important, pe care îl ignorăm. Stresul cronic și lipsa conectării cu cei din jur contribuie la apariția depresiei, așa cum contribuie și la apariția bolilor fizice.

Deseori depresia este stigmatizată și din teamă, din dorința de a ne poziționa la capătul opus, respectiv în roluri de oameni invulnerabili. Nu există așa ceva, iar pentru sănătatea noastră psiho-emoțională, recomand dezvoltarea personală și cultivarea unor relații mai sănătoase cu cei din jur.

Ce înseamnă prevenția în cazul depresiei?

În cazul depresiei, vorbim despre prevenție când cultivăm o bună cunoaștere a vieții psiho-emoționale, atenție la propriile nevoi și cultivarea relațiilor de calitate cu cei din jurul nostru. Dacă trăim într-un mediu toxic, vom avea trăiri toxice. Dacă rămânem în zona de familiaritate, deseori numită și „zonă de confort“, atunci când aceasta nu ne este benefică, ne vom confrunta cu depresia și anxietatea.

Rolul depresiei și anxietății este în primul rând de a ne atrage atenția că trebuie să facem o schimbare. Pentru a nu ajunge acolo, este sănătos să ne îngrijim corespunzător, să ne cunoaștem, să ne dezvoltăm abilitățile, să căutăm sprijin din partea celor din jur și să îl oferim la rândul nostru. Sentimentul utilității este un antidepresiv natural, la fel și recunoștința.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare