Multe cupluri aleg să adopte un câine înainte de a decide dacă vor sau nu copii FOTO: Shutterstock
De ceva timp, nu mai sunt întrebată atât de des „când ai de gând să faci și tu un copil?”. În schimb, primesc mesaje de la prieteni care vor să știe cum se simte Atis, câinele meu de 12 ani. Când a fost bolnav, m-au întrebat sincer ce are, ce tratament urmează, dacă și-a revenit. Îl cunosc, sau măcar știu cât de important e pentru mine. Mi-a fost alături în ultimii ani, când am schimbat joburi, când m-am mutat, când am fost bine și când mi-a fost greu.
Atis nu e un copil. Dar nu e, cu siguranță, „doar un câine”. E un membru al familiei în adevăratul sens al cuvântului. Așa că, de fiecare dată când îmi fac planuri, când decid dacă plec undeva sau rămân acasă, când îmi organizez ziua, am în vedere și programul lui.
În cercul apropiat de prieteni, nu trebuie să explic prea multe. Cei mai mulți au și ei animale sau cel puțin mă înțeleg. Nu m-au făcut niciodată să simt că exagerez. Nu mă privesc ciudat când vorbesc despre Atis. Ba chiar, uneori, îmi cer ei să le povestesc ce mai face.
În familie e un pic altfel. Mama s-a obișnuit să răspundă în glumă când e întrebată de apropiați sau rude ce mai face „nepotul-cățel”. Știu că pentru unii, mai ales din generația părinților mei, e greu de acceptat că viața poate să aibă sens chiar și atunci când nu bifezi toate etapele așteptate.
„Vorbim despre câinii noștri de parcă ar fi copiii noștri”
Văd în jurul meu tot mai mulți oameni de vârsta mea care nu se grăbesc să urmeze traseul clasic: casă, copil, carieră. Bianca (36 de ani) și soțul ei (40 de ani) au doi căței – Odri și Luna – pe care i-au adoptat în urmă cu șapte ani, de la un centru care se ocupă cu îngrijirea câinilor abandonați. Nu au copii, dar câinii fac parte din viața lor în același mod în care, pentru alții, fac parte copiii.
„Deși s-a schimbat mult percepția celor din jur legat de relația cu animalele de companie, am simțit nu doar o dată din partea prietenilor, a vecinilor sau a membrilor familiei extinse care au copii (și nu au câini sau pisici), o oarecare reticență când eu și soțul meu vorbim despre câinii noștri de parcă ar fi copiii noștri.”
Situațiile de genul ăsta nu sunt rare. Se întâmplă cel mai des atunci când, în mijlocul unei conversații despre copii, ea și soțul ei adaugă o poveste despre câini.
„Când, la poveștile lor despre ce mai fac, ce mai spun copiii, răspundem și noi cu povești despre câini, vedem deseori în privirea lor că li se pare prea mult, că nu e cazul de astfel de asocieri. Uneori schimbă subiectul sau avem impresia că nu ne mai ascultă.”
„În loc să faceți odată un copil, v-ați mai luat un câine!”
Alteori, reacțiile sunt mai directe. Li s-a spus: „Haideți totuși să nu comparăm copiii cu câinii”, chiar în timp ce povesteau cât de greu le-a fost când una dintre cățelușe a fost internată într-un spital pentru câini. „De fapt, cred că e greu încă pentru mulți să înțeleagă că poți iubi un animal de companie așa cum iubești un prieten, un copil, un membru al familiei.”
Judecățile nu vin doar sub formă de replici directe. Uneori vin mascate în sfaturi sau glume. „«Nu se compară grija față de un copil cu grija față de un câine, totuși e un câine», am auzit. Ni s-a spus chiar și «În loc să faceți odată un copil, v-ați mai luat un câine!» sau «O să umpleți casa de animale pentru că nu aveți copii?»”
Chiar și detaliile de zi cu zi sunt puse sub semnul întrebării. De exemplu, în noaptea de Revelion, una dintre cățelușe e foarte speriată de petarde, iar ei aleg să nu plece de acasă. „Nu suntem înțeleși când încercăm să explicăm că nu mai putem pleca cu lejeritate de acasă în noaptea de Revelion, de exemplu, pentru că una dintre ele reacționează rău la zgomotul petardelor.”
Luna, una dintre fete, are un comportament mai dificil, nu are încredere în oameni, e mereu în defensivă, nu e genul de câine „ușor de iubit” pentru cineva din afară. Iar reacțiile nu întârzie. „Am primit sfaturi precum: «Dă-o, dacă e așa rea, și gata!». Mi-a fost greu să înțeleg și să explic, deși mi-a venit să spun: «Dă și tu copilul care pare mai neascultător.»”
Câinii și copiii nu se exclud reciproc
Totuși, Bianca nu generalizează. Există și oameni care înțeleg, care nu au animale, dar întreabă sincer: „Ce mai fac fetele voastre?”, fără urmă de ironie.
„Avem oameni în jur care, chiar dacă nu au animale de companie, sunt foarte deschiși să înțeleagă relația noastră cu cățeii, mă suprind că mă întreabă ce mai fac, așa cum întreb și eu despre copiii lor, sau că vin de la ei comparații precum: «Se comportă exact cum fac și ai mei…»”
Natalitatea scade, numărul animalelor de companie crește
În România, rata natalității a scăzut constant în ultimul deceniu. Potrivit InstitutuluiNațional de Statistică, în 2024 România a înregistrat cea mai scăzută rată a natalității din ultimii 100 de ani. Iar rata fertilității în România a fost de 1,71 nașteri per femeie, o valoare sub pragul de înlocuire generațională, dar totuși peste media Uniunii Europene.
În același timp, prezența animalelor în gospodării a devenit tot mai frecventă. Datele Federației Europene a Industriei de Hrănire a Animalelor de Companie (FEDIAF) a arătat că în 2023, în România trăiau aproximativ 4,2 milioane de câini în gospodării. Asta înseamnă că, statistic, în fiecare a treia casă există cel puțin un câine.
În aproape toate țările europene dezvoltate, dar și în SUA, Canada, Japonia sau Coreea de Sud, natalitatea scade an de an, în timp ce numărul animalelor de companie crește. În unele locuri, diferențele sunt atât de mari încât apar deja dezechilibre structurale.
Un studiu teoretic realizat de cercetătoarele Laura Gillet și Enikő Kubinyi, publicat în luna mai 2025 de revista European Psychologist, încearcă să înțeleagă exact asta: de ce tot mai mulți oameni aleg să trăiască alături de animale, ce fel de atașament se formează și cum e redefinit conceptul de familie în acest context.
Legătura dintre oameni și câini nu e nouă. Are mii de ani în spate. La început, a fost o legătură practică, oamenii și câinii își ofereau reciproc protecție, sprijin la vânătoare, siguranță. Dar în timp, relația a devenit tot mai puțin despre utilitate și tot mai mult despre atașament, prezență și apropiere afectivă.
„Contrar credinței populare, doar o mică parte dintre deținătorii de câini îi tratează ca pe copiii umani. Cei mai mulți oameni aleg câinii tocmai pentru că nu sunt copii și își adaptează comportamentul la nevoile specifice ale speciei”, au precizat cercetătoarele.
Studiul analizează literatura de specialitate și arată că dorința de a iubi și a îngriji nu e limitată la o anumită specie. Pentru mulți oameni, câinii și copiii nu se exclud reciproc, ci coexistă.
„În ciuda gradului mare de dependență și atașament pe care câinii îl au față de îngrijitorii lor, pentru mulți, responsabilitățile care vin cu deținerea unui câine sunt percepute ca fiind mai ușor de dus decât cele legate de creșterea unui copil”, au adăugat Laura Gillet și Enikő Kubinyi.
Costurile sunt una dintre cauze. În Statele Unite, de exemplu, un sondaj recent a scos la iveală că în doar doi ani, cheltuielile legate de creșterea unui copil au crescut cu 35,7%. E un ritm greu de ținut pentru multe familii tinere. La asta se adaugă întrebări legate de contextul social: cum va arăta lumea în care ar crește un copil, cât sprijin real există, ce tip de echilibru e posibil între muncă și viață personală.
Există și un alt tip de presiune, mai puțin discutat, dar la fel de real: singurătatea. Pe măsură ce societatea îmbătrânește, tot mai mulți oameni trăiesc singuri sau se confruntă cu o formă de izolare socială. Așa că un patruped poate fi o prezență care înveselește orice casă.
„Ideea nu e să comparăm, să etichetăm sau să punem pe diferite trepte ființele din viața noastră, ce simțim pentru ele sau ce relație avem cu ele, ci doar să înțelegem că pentru unii dintre noi, animalele de companie chiar sunt membri ai familiei noastre așa cum este ea, că nu avem câini pentru că nu vrem copii, sau că vrem să îi înlocuim (și dacă ar fi fost așa, tot ar fi fost perfect normal). Și dacă ne-am înconjura de și mai multe animale e pentru că le iubim și ne place să trăim împreună. Și dacă am avea copii, tot am avea animale de companie”, a concluzionat Bianca.
