De ce pierderea unui animal de companie e aproape mai dureroasă decât cea a unei rude

De curând am aflat că Atis, câinele meu de 11 ani, are o boală gravă. Mi s-a strâns inima. Știam că îmbătrânește, că va veni și ziua despărțirii, dar nu credeam că acest moment poate fi atât de aproape. Acum trăiesc o pierdere care începe înainte să se întâmple. E atât de apăsător gândul că nu o să mai fiu întâmpinată, de fiecare dată când vin acasă, cu atâta bucurie și entuziasm, indiferent dacă am fost plecată o jumătate de oră sau o zi întreagă. Și nu, nu doare mai puțin pentru că e doar un câine. Dimpotrivă, e o durere aparte, pe care mi-e greu s-o rostesc cu voce tare.

Știu că nu sunt singura în această situație. Cercetările confirmă clar că pentru majoritatea oamenilor, pierderea unui câine este comparabilă cu pierderea unei persoane dragi. Totuși, nu avem ritualuri pentru acest tip de doliu. Nici servicii funerare, nici zile libere de la locul de muncă, nici perioada de reculegere recunoscută de cei din jur. Rămânem singuri cu durerea noastră, uneori rușinați că o simțim atât de intens. Ca și cum ar exista o ierarhie a suferinței acceptabile. Ca și cum ar trebui să ne cerem scuze pentru lacrimile vărsate pentru un companion blănos.

Ce ne apropie cu adevărat de animalele de companie

Ce face ca legătura dintre oameni și animale să fie atât de profundă? Antropologul Brian Hare a observat că, în decursul a 10.000 de ani, câinii au evoluat pentru a trăi alături de noi și pentru a ne înțelege, a ne iubi și a ne fi aproape. Sunt singurele vietăți care au făcut, în mod conștient, pasul spre a deveni parte din viețile noastre, nu ca simple animale domestice, ci ca prieteni adevărați.

Un câine nu te judecă, nu îți ține minte greșelile, nu te compară cu ce ai fost sau ce ai putea fi. Te acceptă exact cum ești, în fiecare moment. Poate de aceea relațiile cu animalele de companie sunt adesea mai liniștitoare decât cele cu oamenii.

Testele de imagistică cerebrală au scos la iveală că mintea câinilor răspunde la laudele stăpânilor la fel de intens ca la hrană. Pentru unii câini, aprecierea noastră contează chiar mai mult decât mâncarea. Ei ne recunosc expresiile faciale, ne înțeleg intențiile și știu, instinctiv, să se ferească de oamenii care nu ne vor binele, potrivit studiilor.

Proprietarii de câini sunt cei mai fericiți

„Câinii au capacitatea unică de a citi emoțiile umane doar din expresia feței. Iar efectul fizic pe care îl are atingerea unui câine asupra noastră — scăderea tensiunii arteriale, relaxarea — este același cu ceea ce simte un bebeluș în brațele mamei sale”, a explicat, pentru The Telegraph, Bruce Fogle, medic veterinar cu peste 40 de ani de experiență.

Nu e greu de înțeles, așadar, de ce proprietarii de câini declară, în mod constant, niveluri mai ridicate de fericire decât cei care nu au animale de companie. Prezența lor constantă, loialitatea, iubirea necondiționată, capacitatea de a ne face să zâmbim, toate acestea aduc un soi de liniște și de bucurie sinceră în viața de zi cu zi.

• Citește și: Doliu: Cum le vorbim copiilor despre moarte?

Un adevărat membru al familiei

Un alt studiu a arătat că animalele sunt incluse atât de firesc în cercul familial, încât uneori părinții încurcă numele copiilor, cu cele ale patrurpezilor. Cercetătorii au descoperit că numele câinelui se regăsește adesea în aceeași categorie mentală cu numele membrilor umani ai familiei.

Julie Axelrod, psiholog specializat în doliu, explică de ce despărțirea de un câine poate lăsa un gol atât de greu de dus: „Nu pierzi doar un animal de companie. Pierzi o sursă de iubire necondiționată, un companion care îți oferea siguranță și, adesea, un suflet pe care l-ai îngrijit ca pe un copil.”

Când un animal nu mai e, dispar și ritualurile zilnice. Plimbările de dimineață și seară, momentele de joacă – toate lasă în urmă intervale goale de timp și locuri pustii în casă. Iar această schimbare bruscă a rutinei zilnice e extrem de apăsătoare.

„Moartea câinelui meu, mai dureroasă decât pierderea mamei mele”

„În sinea mea, încă mă simt stânjenit când vorbesc despre asta, temător că voi părea ridicol”, a mărturisit prezentatorul TV Ben Fogle despre doliul după câinele său, Inca. După ce a scris despre această experiență, a primit sute de scrisori și e-mailuri.

„Oameni din toate categoriile sociale veneau să-mi vorbească. Taximetriști cu înfățișare dură îmi șopteau despre lacrimile vărsate după propriii lor câini. Într-un fel, asta m-a făcut să mă simt mai puțin singur cu durerea mea”, a adăugat prezentatorul britanic.

Dawn Murray, fondatoarea unui site de sprijin pentru proprietarii îndoliați, observă un tipar recurent: „Începutul fiecărei conversații e o scuză. «Probabil crezi că exagerez.» Le explic că nu e așa, că sentimentele lor sunt normale, că fac parte din procesul firesc de doliu.”

Roy Hattersley, fost secretar adjunct în cabinetul britanic, a surprins pe mulți când a declarat public: „Moartea câinelui meu Buster a fost mai dureroasă decât pierderea mamei mele. Buster și cu mine eram tot timpul împreună. Nu locuiam cu mama. Nu îi pregăteam micul dejun și nu o plimbam seara. Și nici nu dormea lângă patul meu.”

Reflectând asupra propriilor sentimente, a adăugat cu onestitate: „La nivel rațional, înțeleg că viața umană are prioritate. Dar inima nu funcționează după reguli raționale.”

Când mintea refuză să accepte pierderea

Mulți proprietari descriu fenomene stranii după pierderea unui animale de comapanie. Li se pare că aud zgomotul gheruțelor pe podea, că simt greutatea animalului urcând în pat, că văd o umbră în colțul ochiului. Aceste impresii apar adesea în primele zile sau săptămâni și sunt mai frecvente la persoanele care au avut o legătură foarte strânsă cu animalul, o formă prin care mintea, poate, încearcă să umple golul lăsat în urmă.

Claire White și Daniel Fessler, cercetători în antropologie, explică aceste experiențe ca fiind răspunsul natural al creierului nostru la pierderea unei prezențe importante. Mintea noastră continuă să caute semnele prezenței celui drag, refuzând inițial să accepte absența definitivă.

De ce îndrăgim alte specii

John Archer, psiholog evolutiv, se întreabă, din perspectivă darwinistă, de ce investim resurse în îngrijirea altor specii? Ar părea ilogic să oferim hrană, adăpost și afecțiune unor vietăți care nu sunt înrudite genetic cu noi.

Răspunsul s-ar putea afla în modul în care animalele de companie reușesc să activeze aceleași mecanisme afective pe care le folosim în relațiile umane, mai ales în cele cu propriii noștri copii. Trăsături precum ochii mari, capul rotunjit, mersul nesigur sau comportamentul jucăuș trezesc în noi un reflex profund: dorința de a proteja, de a îngriji, de a iubi.

Acest mecanism poate face ca relația cu animalele să ofere uneori mai multă satisfacție decât relațiile umane. Animalele nu au așteptări complexe, nu țin supărări, nu manipulează. E o legătură simplă, directă, necondiționată.

„Câinele este o prezență sinceră, care nu-și ascunde niciodată emoțiile, nu minte niciodată. Asta explică de ce pierderea lui poate să doară atât de tare. Oamenii se simt adesea vinovați că suferă mai profund pentru un câine decât au suferit pentru o rudă care a murit,” a adăugat veterinarul Bruce Fogle.

Cum ne afectează felul în care ne luăm rămas-bun

Un detaliu despre care se vorbește rar, dar care contează mai mult decât am crede, este felul în care ne afectează imaginea corpului animalului după moarte. Claire White, cercetătoare în antropologie, și echipa sa au observat că, atunci când corpul prezintă semne clare ale morții — cum ar fi răni sau rigiditate —, mintea reușește mai ușor să accepte absența. În schimb, dacă animalul pare doar adormit, această acceptare întârzie să apară. Subconștientul continuă să-l caute, ca și cum ar mai fi acolo, ascuns undeva prin casă sau gata să revină dintr-un somn prelungit.

Această descoperire explică de ce proprietarii de animale care au suferit morți accidentale par să treacă mai repede peste faza de negare decât cei ale căror animale au fost eutanasiate.

Durerea se transformă în recunoștință pentru timpul petrecut împreună

Totuși, în ciuda intensității durerii, majoritatea proprietarilor aleg, în cele din urmă, să adopte un alt animal. Nu pentru a-l înlocui pe cel pierdut, ci pentru a continua să ofere și să primească iubire.

„Mi-am dat seama că, dacă nu aș mai fi avut niciun câine, ar fi fost ca și cum aș fi negat tot ce mi-a oferit Buster. Ca să-i onorez memoria, am continuat să trăiesc bucuria de a avea un câine alături,” a declarat Roy Hattersley, care a ales să adopte un alt patruped după moartea celui dintâi.

Ben Fogle împărtășește același sentiment: „Știu că voi avea alt câine într-o zi. Nu un înlocuitor, pentru că nimeni nu poate lua locul Incăi. Dar o nouă prietenie, o nouă legătură. Mergem înainte, știind că probabil vom supraviețui animalelor noastre, că vom trece din nou prin această durere. Pentru că asta înseamnă să iubești — să accepți și vulnerabilitatea care vine odată cu atașamentul.”

Romanciera Jilly Cooper sugerează o cale de vindecare, într-un articol pentru The Telegraph: „Scrie despre animalul pierdut. E terapeutic să pui în cuvinte amintirile voastre împreună. Așa nu-l vei uita niciodată.”

Cu timpul amintirile triste se estompează, lăsând loc celor fericite. Nu dispare durerea, ci se transformă în recunoștință pentru timpul petrecut împreună.