Cum să treci mai ușor peste o despărțire? Trei psihologi români povestesc ce a funcționat în cazul lor
Indiferent dacă tu ești cel care a inițiat despărțirea sau nu, e foarte probabil să nu fii pregătit pentru ce urmează. SmartLiving.ro a discutat cu patru psihologi care povestesc, din experiența de cabinet, dar și personală, care sunt primele lucruri pe care le poți face după încheierea relației și cum să treci mai ușor peste o despărțire.
În urmă cu ceva timp, după ce am încheiat o relație care durase în jur de patru ani, fostul iubit și-a schimbat statusul pe Facebook din „Într-o relație“ în „Văduv“. M-am înfuriat cumplit, dincolo de faptul că mi se părea infantil să îți expui așa durerea în social media. Apoi, pe măsură ce am experimentat toate complicațiile care definesc despărțirea (pentru că ea nu se termină atunci când ai hotărât să îți faci bagajele și să te muți, ci uneori chiar mult după această alegere), am înțeles. În primul rând, suferința ne-a chinuit cel mai mult când încă ne aflam amândoi între două lumi – jonglarea între „nici acolo“, „nici în partea cealaltă“ a fost mult mai traumatizantă decât despărțirea în sine. Apoi, da, o despărțire este un fel de perioadă de doliu, și tu, fie că ai fost părăsit sau ai părăsit, rămâi într-un fel văduv/văduvit. Persoana pe care ai iubit-o dispare din viața ta, din patul tău, de la masa unde mănânci, de pe scaunul de lângă tine când mergi la teatru sau la film. La terasele cu pahare de vin și prieteni zgomotoși, el/ea nu mai este, cu toate că ocupă un spațiu important din mintea ta.
„După o despărțire trecem prin etape similare doliului, indiferent de ordinea sau intensitatea succesiunii lor, iar vindecarea este un proces care începe cu compasiune față de propria persoană“, a explicat psihologul Iulia Barca pentru SmartLiving.
Mihai Voievidca, psihoterapeut, insistă și el tot pe asemănarea dintre doliu și despărțire. „Despărțirea implică un cocktail de emoții asupra cărora de multe ori avem senzația că nu deținem controlul. Iar procesul de doliu asociat cu despărțirile nu este unul etapizat, poate să fie ca un ghem de ață cu care se joacă o pisică, adică al naibii de întortocheat: azi pot să fiu în negare, mâine să trăiesc puțină acceptare, vreo două zile să stau în depresie, în altă zi să merg către furie sau negociere. În funcție de nivelul și intensitatea pe care le avea relația, procesul de doliu poate dura chiar și până la doi ani.“
Bun, dar mai întâi care e treaba cu despărțirile în 2024?
Din ce în ce mai „despărțiți“
Cândva am auzit acest banc, să-i spunem banc: Un european se întâlnește în deșert cu câțiva beduini. Observând că cele mai multe melodii pe care le cântau erau despre apă, europeanul îl întreabă: „De ce toate cântecele voastre sunt despre apă?“. Unul dintre beduini îi răspunde: „Voi, europenii, de ce cântați atât de mult despre dragoste?! Pentru că vă lipsește! De aceea cântăm și noi despre apă.“
Poate avea dreptate personajul fictiv din deșert: avem acces la dragoste fără prea multe constrângeri, și totuși, da, simțim că ne lipsește. Sau, oricum, pare că suntem permanent în căutarea ei. Și da, ne e din ce în ce mai greu să păstrăm o relație pe termen lung: vedem în jurul nostru, experimentăm pe propria piele, ne-o arată și statisticile.
În 2024, publicația worldmetrics.org a concluzionat: aproximativ 70% dintre cupluri se despart în primul an al relației. În medie, o persoană trece prin 7 despărțiri înainte de a se căsători. În jur de 22% dintre cuplurile căsătorite se despart (separare sau divorț) în primii 5 ani de căsnicie, indicând faptul că primii ani sunt cei mai solicitanți în ceea ce privește provocările vieții de cuplu.
Mai mult, ratele de divorț cresc odată cu noi încercări: rata divorțului în prima căsătorie este de 41%, 60% în a doua căsătorie și 73% în a treia căsătorie. În ceea ce privește dinamica de gen, femeile pare că au mai des inițiativa: 70% dintre divorțuri sunt inițiate de către femei. Rata divorțurilor este cu 50% mai mare în rândul celor care au locuit împreună înainte de căsătorie, iar 48% dintre cupluri divorțează în decurs de doi ani după ce au primul copil.
Fun Fact: Cercetătorii au demonstrat că oamenii sunt mai dispuși să se despartă primăvara și vara.
Punctual, în România, potrivit Institutului Național de Statistică, aproape 23.000 de cupluri au divorțat în anul 2023, cu o rată de 1 divorț la 4,9 căsătorii, dar în scădere ușoară față de 2022. Bărbații cu vârste între 45 și 49 de ani și femeile cu vârste între 35 și 39 de ani se despart cel mai des. Iar începând cu vârsta de 50 de ani, numărul bărbaților care s-au despărțit a fost mult mai mare decât cel al femeilor. Totuși, trebuie precizat că statisticile INS nu pun la socoteală și despărțirile neoficiale.
Cum să treci peste o despărțire
Bineînțeles, pentru unii dintre noi, statisticile sunt valoroase, dar la finalul oricărui grafic care ne așază frumos în cutiuțe cu etichete, stă invizibilă suferința acestor despărțiri. Lupta de a nu te pierde și pe tine, de a găsi iar bucurie, de a umple golurile rămase în interiorul tău și în realitatea care te înconjoară.
Nu ne rămâne decât să căutăm soluții (să ne abandonăm pe fundul metaforicei prăpăstii nu este o opțiune și poate să ducă la adevărate tragedii). Soluțiile, însă, diferă de la persoană la persoană, în funcție de felul de a fi al fiecăruia dintre noi. Există, totuși, și câteva recomandări care s-au dovedit eficiente la modul general, care includ compasiunea față de noi și față de celălalt sau să-ți acorzi timpul necesar pentru a plânge la propriu și la figurat.
În miniseria Scenes from a Marriage, pe care o poți viziona pe Max, cei doi protagoniști, interpretați spectaculos de către Jessica Chastain și Oscar Isaac, își spun la un moment dat: „Cred că ar trebui să îi învățăm pe copii că, da, iubirea se termină. Relațiile se termină, oamenii pleacă. Și aceasta este doar o parte din viață. Și poate atunci nu va mai fi atât de dureros.“
Altfel spus, chiar dacă primele etape de după o despărțire nu sunt neapărat cele mai clare momente din viața noastră, ci mai degrabă sunt perioade de intensă vulnerabilitate, există anumite decizii așa-zise „cele mai bune“ pe care le putem lua?
„Nu cred în nicio rețetă, niciun medicament nu funcționează la fel pentru toată lumea. Însă știm că în perioadele de vulnerabiliate ajungem să distorsionăm realitatea. Tristețea, depresia aferente ne scot un timp din rutina zilnică și apare apetitul pentru retragerea socială și astfel prima oară nu ne îmbolnăvim noi, ci ni se îmbolnăvesc relațiile. Bineînțeles, sunt foarte multe nuanțe într-o despărțire. Într-un fel este suferința într-o despărțire în care ambii parteneri ajung la concluzia că nu mai există niciun fel de flacără și sentimentele au trecut, situație în care procesul începe cu mult mai mult timp înainte, și în alt fel este despărțirea ce implică înșelat, de exemplu, când pilonii unei relații, încrederea și stabilitatea se pierd. Însă, indiferent de situație, primul lucru pe care l-am făcut și eu și îl și recomand este clasicul «să ne întoarcem la noi» și mai exact la nevoile noastre“, ne-a spus psihoterapeutul Mihai Voievidca (foto jos). Nu e nicio nuanță poetică aici, e vorba chiar de nevoile noastre, la propriu.
Există, apoi, cele câteva „Așa nu!“ ale despărților, precum ignorarea durerii sau chiar faptul că te prefaci că ea nu există, cel mai probabil din teama de a nu o lăsa să te devasteze, învinovățirea, critica la adresa persoanei tale și reproșurile direcționate către celălalt, izolarea față de prieteni și cunoștințe. Psiholog Oana Tenea explică aici care sunt cele 10 comportamente de evitat după o despărțire.
În cât timp treci peste o despărțire
Încă puține date statistice. Aproximativ 71% dintre oameni încep să se simtă semnificativ mai bine după primele 3 luni de la o despărțire, arată unele studii citate de techreport.com. Pentru relații care au durat între trei și zece ani, timpul de recuperare este mai mare, susțin cercetătorii: până la 12 luni de recuperare emoțională.
Însă timpul diferă de la o persoană la alta, de la o poveste de dragoste la alta, în funcție de starea generală de sănătate psihică, de sistemul de suport din jurul tău, istoria personală care implică traumele din copilărie și nu numai.
„Să nu uităm că, din fericire, suntem cu toții diferiți. Chiar dacă avem cu toții aceeași plajă de emoții, fiecare le trăiește și le interpretează diferit. De aceea, nu ar fi cinstit să spunem că în trei luni se rezolvă. Chiar și când copiem o rețetă de mâncare nu se potrivesc toate, nu ne iese exact la fel ca aceea a bucătarului respectiv. Mai degrabă, cred că trebuie să ne raportăm la individualitate, la ritmul fiecăruia. Fiecare om are ritmul său în funcție de care se reglează și la care, teoretic, psihoterapeuții se uită foarte atent. Cineva care suferă de anxietate o să aibă un ritm mai alert, cineva care suferă de depresie o să aibă un ritm mult mai lent. De aceea e bine să dansăm fiecare în ritmul nostru“, recomandă psihologul Mihai Voievidca.
„Sunt despărțiri care se prelungesc, sunt oameni care se mai întâlnesc după despărțirea propriu-zisă, discută, uneori reiau relația sau rămân parteneri de sex, alteori continuă să se certe. Depinde de fiecare cum a fost învățat să gestioneze suferința de acest tip. Sunt oameni care pun sare pe rana respectivă, o lasă deschisă și aleg să se vindece mai repede. Sunt oameni care folosesc tot felul de alte soluții, împachetează rana și rămân cu ea mai mult timp. De altfel, sunt răni care nu se vindecă niciodată. Am avut o clientă care, după o despărțire la 20 de ani, azi având 50 și ceva de ani, din cauza idealizării relației respective, nu a mai găsit pe nimeni «la fel de bun»“, explică Mihai Voievidca.
Ce recomandă terapeuții să faci după încheierea unei relații, din propria experiență
Așa cum spuneam deja, primele lucruri pe care le faci după o despărțire sunt foarte importante. De aceea, pentru a completa recomandările, am întrebat alți trei psihologi care au fost acele prime decizii pe care le-au luat chiar ei, în viețile personale, după o despărțire.
1. Iulia Barca, psihoterapeut specializat în Compassionate Inquiry: „După o despărțire extrem de dureroasă, am început să citesc enorm“
Încă mai există această credință că psihologii ar fi scutiți de probleme, de suferință, de alegeri greșite. Suntem la fel de vulnerabili și supuși greșelilor cu toții, învățăm din ele, creștem, iar uneori le repetăm când lecția e mai dificil de învățat.
Când vine vorba despre despărțiri, cu toții avem parte de suferință. Cineva a spus că suferința e prețul pe care îl plătim atunci când iubim. Eu, una, știu că l-am plătit când am avut parte de o relație nepotrivită mie, nevoilor mele, când am ales după aparențe, când m-am străduit prea mult să fac lucrurile să meargă. Cred că anumite învățăminte vin tocmai din astfel de experiențe. Am avut nevoie de acest traseu ca să ajung azi în locul în care sunt, persoana care sunt.
Ce îmi amintesc clar este cât de deconectată de mine eram atunci când am ales greșit un partener. Cât de active și nevindecate erau rănile mele emoționale când dorința de a fi parte dintr-un cuplu a depășit-o pe cea de a fi bine cu mine.
Pentru mine, cea mai importantă resursă atunci când am traversat o despărțire extrem de dureroasă au fost prietenii. Primul meu impuls a fost de a mă izola, de a mă frământa în legătură cu ceea ce se întâmplase, simțeam că nu am energie pentru nimeni altcineva. Am avut noroc cu prietenii care mi-au fost alături și m-au scos din casă m-au inclus în diferite activități la care, chiar fără niciun pic de chef sau energie, am participat. Apoi m-a ajutat terapia, întrucât m-am întors într-un proces terapeutic și am reușit ghidată de terapeut să revin către mine, către nevoile mele, mi-am acceptat și tolerat suferința prin care treceam. M-a ajutat și faptul că a definit și normalizat etapele pe care le traversam, că m-a însoțit, deși impresia mea era că nu fac progrese, că nu se schimbă lucrurile cum speram eu. Adevărul este că așteptam să mă vindec în urma încheierii relației și să nu mai sufăr pentru ceea ce se întâmplase, însă aveam nevoie să mă cunosc pe mine, să mă înțeleg, să învăț să am, în primul rând, o relație cu mine. Suferința a durat atât cât am avut eu nevoie de timp pentru a trece prin ea. Nu există scurtături și am învățat să accept că așteptările mele nerealiste doar puneau presiune pe mine și mă făceau să mă văd distorsionat, ca și cum „nu sunt în stare să…”. Am învățat și eu să îmi arăt compasiune, nu a venit simplu sau „natural”.
Tot în perioada aceea, știu că am început să citesc enorm. Repetam în minte la nesfârșit ce se întâmplase, aveam nevoie de o explicație, de claritate, de logică a ceea ce tocmai traversam. Nu aveam de unde să le primesc, iar atunci nu știam că era o greșeală să caut răspunsuri la anumite „de ce”-uri. Cum nu știam că unele dintre ele erau chiar în interiorul meu. Așa că am început să citesc. Era o fugă, e drept, dar una care îmi dădea timp să respir, să mă conectez cu alte povești, alți oameni, alte lumi și, cumva, nu mă simțeam singură când citeam. Citeam beletristică, citeam și psihologie. Am găsit utile câteva învățăminte din cărțile de psihologie care mă încurajau să fac lucruri pentru mine, să nu mă abandonez tristeții. Deveniseră o resursă importantă și aplicam pe mine ceea ce citeam.
Ce m-a ajutat, de asemenea, în acea perioadă, și aș putea spune că m-a ajutat, de fapt, de fiecare dată când am suferit, a fost să mă încurajez că este doar o perioadă. Că va trece. Că poate fi rău, imens de rău, dar că există un capăt. M-a ajutat să sper. M-a ajutat să nu îmi dau un dead-line („ar fi trebuit să fiu deja mai bine”). M-a ajutat să știu că totul are un final, chiar și durerea emoțională. M-a ajutat să mă iau ușor și cu răbdare. Să accept că uneori, dimineața, când mă trezeam, primul semnal al zilei era durerea mea interioară. Să nu mă lupt cu ea, să nu mă confund cu ea, să nu cred mesajele pe care mi le transmite despre mine, despre lume, despre alții. Să o port, uneori, ca pe un însoțitor dificil, dar care, pe moment, e atașat de mine. M-a ajutat să fiu atentă când ceva din jurul meu, poate ceva citit sau spus de prieteni, mă face să zâmbesc sau să spun o glumă (fie ea și sarcastică). Am știut că e partea din mine pe care o voi regăsi, partea care știe să se bucure și să se simtă bine. Era acolo, mică, ascunsă, apărând rar, dar acolo cu mine și ea.
Nu există rețeta perfectă pentru a traversa o suferință și nu pot spune că suferim la fel, cu toții, însă cred că suferim imens de mult când renunțăm la noi. Când nu știm să ne prețuim și îngrijim, când nu avem compasiune față de propria persoană, când ne judecăm aspru și ne învinuim, adesea, nejustificat. În parcursul suferinței fiecăruia dintre noi, singurul sfat pe care îl repet nesfârșit este „Nu renunța la tine”.
2. Cristina Petrescu-Ghenea, medic psihiatru, psihoterapeut de cuplu și familie: „Am plâns acasă, pe stradă, la volan (nu recomand!), singură și cu persoanele apropiate“
Primele lucruri pe care le-am făcut îmi amintesc că au fost înainte de despărțire. Am avut și privilegiul, dacă îl pot numi așa, de a fi persoana care a propus despărțirea. Așa că, înainte de toate, mi-am oferit timp să stau cu mine, să mă uit în interiorul meu, să mă uit atent la relația în care mă aflam și să mă asigur că aceea era decizia mea finală și că nu mai credeam că se putea face ceva pentru relația respectivă.
Realizez că asta este nederept pentru persoana cealaltă, în același timp, simt nevoia să menționez că pe parcursul relației pusesem anumite limite și anunțasem în repetate rânduri că nerespectarea lor, în cele din urmă, va duce la despărțire.
În afară de asta, deși au trecut mulți ani de atunci, îmi amintesc tristețea și durerea de nedescris, deși chiar eu luasem decizia. Îmi amintesc că am plâns mult și în multe locuri: am plâns acasă, am plâns pe stradă, am plâns la volan (nu recomand!), am plâns singură și am plâns cu persoanele apropiate cu care vorbeam despre asta.
3. Sabina Strugariu, psihoterapeut specializat în terapia integrativă: „După o relație de 12 ani încheiată nu tocmai ușor, m-am apucat de alergat – a fost modul meu de a pune emoția în mișcare“
Cred că de multe ori noi, psihoterapeuții, suntem învestiți cu fantezia echilibrului psihic desăvârșit și a reglării emoționale fără cusur. Lumea se așteaptă să fii mereu fericit, mulțumit, înțelept și capabil și, cumva, deasupra dificultăților și dramelor specifice oamenilor și relațiilor lor. Ei bine, în realitate, nimeni nu este imun suferinței, lacrimilor, dezamăgirilor de tot felul și, desigur, unei inimi frânte.
Despărțirile sunt mereu delicat de gestionat, însă și relațiile sunt asemenea – este o amăgire să credem că există oameni, fie ei psihologi, care nu se confruntă cu dificultăți relaționale (și acest lucru nu e neapărat rău, cum altfel am putea empatiza, înțelege și susține pe altcineva trecând prin lucruri care nu ne sunt familiare – unul dintre formatorii mei spunea mereu că „nu poți să-ți însoțești clienții/ pacienții acolo unde nu ai fost pentru tine însuți“).
Și tocmai din acest motiv uneori oamenii se miră că nici nouă nu ne e tocmai ușor cu despărțirile, chiar dacă, poate cu timpul și cu lucrurile pe care ajungem să ni le însușim ca specialiști în sănătate mintală, mai avem câte-un as în mânecă – principalul fiind că „toate trec“. Pe mine una, credința că, indiferent cât de intense sau acaparatoare sunt emoțiile la un momentdat, ele trec și se metamorfozează continuu, m-a ajutat în timp să-mi dau voie să stau, chiar să mă abandonez unei emoții (durere, neputință, dor etc.) și apoi să o las să treacă.
Nicio despărțire nu e ca o alta și nici nu au loc în aceeași etapă de viață sau cu aceiași noi – cred că și acest gând m-a ajutat de multe ori să pun în context lucrurile – de cele mai multe ori înțelegând mult mai devreme motivele și realitatea despărțirii decât am fost capabilă să o accept.
Nu cred că există o rețetă, deși toată lumea caută una absolută – orice funcționează, aceasta cred că e strategia cea mai potrivită – de exemplu, după o relație de 12 ani încheiată nu tocmai ușor, m-am apucat de alergat – a fost modul meu de a pune emoția în mișcare, de a o elibera și, nu mai puțin important, de a mă obosi, și a rămas una dintre activitățile mele de suflet.
După fiecare despărțire m-am întors la citit și căutat experiențe și povești despre iubire și pierdere. Fără excepție, am căutat aproprierea celor dragi (de-a lungul timpului am ajuns să consider prietenia ca fiind la fel de valoroasă ca o relație amoroasă, poate chiar mai valoroasă uneori) și, bineînțeles, terapia cea de toate zilele fără de care mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai greu să procesez anumite stări, să schimb anumite tipare, să identific anumite mecanisme de apărare, să iau anumite decizii, să accept anumite finaluri fără a le catastrofiza și, mai mult decât orice, a învăța să trăiesc cu ceea ce nu pot schimba la mine și la ceilalți – o muncă de-o viață și poate mai mult.