Ce înseamnă să avem părinți toxici și cum gestionăm relația cu ei

Cum gestionăm relația cu părinți toxici

Se spune că părintele perfect este cel care încă nu are copii. Părinții noștri nu au fost perfecți și, deseori, au făcut greșeli chiar cu cele mai bune intenții. De la astfel de greșeli la a deveni părinți abuzivi este un salt important pe care e bine să știm să îl identificăm pentru a lua cele mai bune decizii pentru noi și viața noastră.

Modele mai subtile de părinți abuzivi

Alina este o fată grozav de empatică și cu o asertivitate înnăscută. În cercul de prieteni, dacă avem vreodată nevoie de un umăr disponibil și o doză șoc de compasiune, știm că putem apela la Alina. Recent însă, am auzit-o spunând în timp ce plângea, „Uneori mă întreb dacă mama mă iubește sau sunt doar un mijloc de a face rost de bani”.

Mama Alinei nu este săracă, dar este iresponsabilă financiar și a crescut o fiică responsabilizată în a-i rezolva problemele. Când Alina nu poate răspunde prompt pretențiilor mamei este acuzată, învinuită, apoi ignorată o perioadă pentru că „așa merită”. Iar suferința Alinei este imensă, relația lor rezumându-se la abilitățile ei de a satisface nevoile mamei.

Un astfel de exemplu este elocvent pentru ce înseamnă să ai părinți abuzivi. Este destul de simplu să spunem asta când avem părinți care ne-au abandonat, care sunt dependenți de alcool sau alte substanțe, care ne-au abuzat fizic în copilărie. Semnele sunt evidente.

Dar părinți abuzivi sunt și cei care practică un alt soi de abuz: neglijarea. Toxici sunt și cei care se comportă de parcă le aparții, care te manipulează, care te șantajează, care se agață de tine pentru că ei „trăiesc prin și pentru tine”, care te fac responsabil pentru starea lor de bine. Iar toxicitatea rezultă din tot disconfortul trăit de tine în relație cu ei.

Datorii culturale

Transgenerațional, cursul vieții este într-un singur sens: părinții sunt copiii bunicilor, iar noi, copiii părinților și părinții copiilor noștri. Rolul unui părinte este acela de îngrijitor, de a da, a oferi generației următoare – copiilor. Fiecare generație dă mai departe generației viitoare și nu în urmă.

Și totuși, în cultura noastră, vârsta de 40 de ani (când deja traversăm etape complicate ale maturității) vine la pachet cu un nou rol: cel de îngrijitor al părinților, acum bătrâni. Inclusiv vorba din popor că faci un copil „pentru a avea cine să îți aducă un pahar cu apă la bătrânețe” pare un ghid universal. Evident că nu este nimic rău sau nepotrivit în a-ți ajuta părinții ajunși neputincioși, dar ajutorul are o limită și nu trebuie să devieze niciodată în autosacrificiu.

Etapa 1: Vină și autosacrificiu

Ajutorul oferit părinților (și nu doar lor) ține cont de resursele noastre și disponibilitățile pe care le avem. Dacă însă avem părinți abuzivi, toxici pentru noi, autosacrificiul este singura formă de grijă acceptată și cultivată chiar, prin mecanisme de învinovățire și reproș. Iar cu o durere de dinți trăim o viață mai calmă și împlinită decât cu sentimentul de vină.

Pentru cei antrenați în arta autosacrificiului (exemplul de mai sus al Alinei), pentru cei care își trăiesc viața cu o datorie greu de dus față de părinții lor, sentimentul de vină este bun, este primul indiciu că, măcar o dată, s-au ales pe ei înșiși. Vina apare când refuzi, când clachezi și în loc să fii atent la nevoile tale (deseori fizice, de repaos și odihnă) te simți încărcat și apăsat că nu ai făcut „ce a cerut/vrut/așteptat mama”.

Vina apare când spunem „nu”, deși este sănătos pentru noi să o facem. Vina apare când avem curajul să spunem că nu ne-am născut pentru părinții noștri, ci pentru noi. Vina poate fi acceptată fără să ne copleșească, iar treptat, se va estompa odată ce învățăm iubirea de sine și ce înseamnă egoismul sănătos.

Etapa 2: Furia față de părinții abuzivi

Uneori, ajungem să conștientizăm traumele copilăriei, modul în care suntem manipulați de părinții abuzivi, rănile pe care le purtăm cu noi de-a lungul vieții, iar odată cu asta apare furia. Furia poate fi îndreptată către ei, către toate lucrurile din trecut care ne-au făcut rău sau către comportamentele toxice din prezent care încă persistă, dar poate fi îndreptată și către noi.

Gabor Maté spunea că în copilărie, când avem de ales între a ne cataloga părinții drept abuzivi, nepotriviți acestui rol sau incompetenți, și a ne cere drepturile, a ne exprima nevoile și autenticitatea, vom alege întotdeauna relația cu părinții, renunțând la noi înșine. Este un mecanism de supraviețuire întrucât, copii fiind, depindem de părinții noștri. Deseori, mecanismul este păstrat și la vârste adulte, renunțând la noi pentru a fi pe plac unor părinți toxici (dar și altor relații din viața noastră).

Furia pornită din răzvrătirea împotriva trecutului este mai nocivă decât vina. Dacă evităm sentimentul de vină, ajungem la resentimente. Evitând să ne simțim vinovați (dacă nu facem pe plac părinților), treptat, construim resentimentele și furia. Astfel de emoții sunt periculoase întrucât nu aduc rezolvare sau vindecare, adâncind disconfortul din propria viață.

Etapa 3: Iertarea părinților toxici

Vrem sau nu, suntem copiii părinților noștri, parte din ei, purtători ai genelor și trăsăturilor lor. Să îi negăm din furie și resentimente, să vrem să fim complet diferiți de ei, înseamnă să rămânem în același scenariu al lor. Să fim diametral opuși lor nu este o soluție întrucât atât o fotografie cât și negativul ei, chiar dacă sunt complet inversate culorile, reprezintă aceeași imagine.

Întotdeauna putem alege conștient ce anume (trăsături, comportamente, convingeri, etc) lăsăm părinților noștri ca aparținându-le lor și nu nouă, și ce anume luăm cu noi și integrăm ca parte din personalitatea noastră. Nu există oameni complet buni sau complet răi, așadar este un exercițiu sănătos să vedem și care sunt calitățile părinților noștri, să îi umanizăm.

Iertarea vine cu acceptarea trecutului ca fiind încheiat, acceptarea faptului că nu îl mai putem schimba nici pe el nici părinții de atunci. Părinții din prezent nu sunt aceiași, așa cum nici noi nu suntem cine eram acum 10 sau 20 de ani. Iertarea părinților este un proces care poate, iar travaliul este recomandat a se derula cu sprijinul unui psihoterapeut, rolul lui principal fiind acela de a ne oferi relația pe care nu am avut-o cu părinții. O relație vindecătoare și hrănitoare.

Dreptul la propria viață, departe de părinți toxici și abuzivi

Uneori, să păstrăm relații apropiate atunci când avem părinți abuzivi poate fi extrem de dificil. Chiar dacă noi învățăm să punem limite, să ne conștientizăm nevoile și drepturile, să comunicăm asertiv, nu înseamnă că vom obține de la ei ceea ce sperăm.

Uneori, părinții sunt dispuși să facă schimbări pentru salvarea relației cu copiii, alteori rămân fideli imaginii idealizate pe care și-au construit-o despre ei înșiși – „eu nu am greșit cu nimic, am un copil nerecunoscător”.

Când menținerea granițelor sănătății noastre emoționale și psihice devine dificilă în relația cu părinți toxici și abuzivi, distanța este sănătoasă și e o alegere pe care avem dreptul să o facem. Putem să ne iertăm părinții, putem accepta să lăsăm trecutul acolo unde îi este locul, dar putem, totodată, să decidem să ne continuăm drumul vieții luând distanță de ei.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare