Povestea lui Radu, vindecat cu plasmă în România: „Am un cadou pentru tine. Ai primit o nouă șansă la viață”

    Sunt câteva sute de români cu COVID-19 care au primit plasmă convalescentă când șansele lor de supraviețuire erau minime. Chiar și cu acest tratament „exclusivist”, cum i se mai spune, unii nu au supraviețuit. Radu V. este printre norocoși. Pentru el, plasma primită a făcut diferența între viață și moarte. A stat 34 de zile în spital și a văzut colegi de suferință duși la morgă în saci negri cu numele scrise pe bucăți de leucoplast. A slăbit 10 kilograme și experiența cruntă pe care a avut-o cu boala l-a făcut să se teamă de virus mai rău decât înainte.

    „Când am primit plasmă, am primit, efectiv, o a doua șansă la viață. Nu știu dacă o să pot să vă povestesc atât de bine în cuvinte prin ce am trecut, dar, credeți-mă, ce am văzut în cele 14 zile cât am stat la terapie intensivă și ce am trăit eu acolo nu doresc nimănui”. Au trecut mai bine de două luni de când Radu V. a ajuns în terapie intensivă cu o formă gravă de COVID-19, dar nu a depășit nici acum experiența cruntă cu boala, așa cum o descrie chiar el. 

    Radu este unul dintre românii care au primit tratament cu plasmă convalescentă când nu mai aveau mari șanse să trăiască. Înainte să-i spunem povestea, trebuie să înțelegem mai multe despre ce se întâmplă cu donarea de plasmă în România. Ea a început anevoios, cu reguli multe și criterii foarte stricte. În consecință, donatorii erau puțini, la fel și românii care primeau o șansă la viață cu acest tratament.

    De curând, procedura s-a simplificat și este de așteptat ca tratamentul cu plasmă să devină mai accesibil bolnavilor aflați între viață și moarte în secțiile de terapie intensivă din România. 

    Un tratament „exclusivist”

    Despre bolnavii care s-au vindecat de COVID-19 cu plasmă am aflat prea puține în aceste luni de pandemie. Știm că au beneficiat de acest tratament nume cunoscute precum IPS Pimen și soțul Andreei Esca, Alexandre Eram. De aici și-a primit plasma convalescentă reputația de tratament „exclusivist”, pe care nu oricine îl primește.

    Câți români s-au vindecat cu anticorpi din plasmă în aceste luni de pandemie este o informație pe care nu am primit-o de la Ministerul Sănătății (MS). Ceea ce știm însă din aceeași sursă este că 1.553 de donatori au fost „admiși” la donare până acum în cele 18 centre de transfuzii din toată țara. Români vindecați care au încercat să ajute cu plasma lor alți bolnavi au fost mai mulți, dar fie nu s-au încadrat în condițiile de donare, fie nu au avut anticorpi suficienți cât să-i ofere mai departe.

    Câteva sute de români tratați până acum cu plasmă

    Au fost distribuite până acum în spitale 1.141 de unități (doze) de plasmă, am aflat de la purtătorul de cuvânt al MS, Oana Grigore. Un bolnav din terapie intensivă poate avea nevoie de până la 5 doze de plasmă, deci numărul bolnavilor care au beneficiat de acest tratament este de ordinul câtorva sute.

    În România, sunt peste 93.000 de persoane declarate vindecate de COVID-19, dar ne situăm cu mult sub media europeană la donarea de plasmă convalescentă. Mai puțin de 2% dintre cei vindecați au donat plasmă convalescentă, în timp ce media europeană este de 7%. 

    Plasma se dă bolnavilor în stare critică

    Nevoia de plasmă este mai mare de atât și o putem vedea ușor în nenumăratele apeluri de donare făcute de rudele unor bolnavi de COVID-19 în stare critică. S-a format pe Facebook și un grup dedicat donărilor de plasmă unde bolnavii care au trecut prin experiența acestei boli se întâlnesc cu cei care au nevoie urgent de donatori. Mereu este urgent, pentru că medicii dau acest tratament când bolnavii ajung în stare critică și nimic nu mai dă rezultate. Așa este protocolul medical în România și peste tot în Europa, dar plasma ar da rezultate mai bune dacă s-ar administra în formele moderate de boală, ne spunea dr. Adrian Marinescu, de la Institutul „Matei Balș”, în acest articol Smart Living

    Uneori, ajutorul vine prea târziu. Așa s-a întâmplat cu unchiul Laviniei. La început de septembrie, tânăra făcea un apel pe Facebook la românii vindecați de COVID-19 să doneze în numele unchiului ei. Au trecut prea multe zile de boală și prea multe zile de terapie intensivă până a reușit să obțină o doză de tratament cu plasmă. Din spusele medicilor, era, oricum, prea puțină pentru el, pentru starea gravă în care ajunsese, ne-a povestit Lavinia, pe care am contactat-o la o săptămână după ce a scris pe grupul de donări de plasmă. 

    Prezentarea

    Pentru Radu V., plasma a venit la timp. Cele două doze pe care le-a primit i-au dat șansa să supraviețuiască acestei boli încă nu foarte bine înțeleasă. Radu locuiește în Sibiu, are 42 de ani, este căsătorit și profesează ca inginer la o fabrică din oraș.

    La începutul discuției telefonice pe care am avut-o cu el, m-a rugat să nu-i dezvăluim numele complet, cu toate că rudele l-au scris în nenumăratele apeluri de donare făcute pe Facebook în iunie, când era internat la terapie intensivă. „Sunt un om simplu, normal, nu vreau să-mi dau numele, dar vreau să vorbesc despre experiența mea, pentru că sper să ajute”, și-a motivat dorința de a rămâne anonim. 

    Infectarea

    Șase membri ai familiei s-au îmbolnăvit odată cu Radu în preajma Rusaliilor (7 iunie), când numărul de infectări cu noul coronavirus a avut o creștere în Sibiu. „Aveam obiceiul să ne întâlnim cu toții, în familie, și cred că cineva, unul dintre noi, era deja infectat. Nu ne-am dat seama cine, am încercat să înțelegem… Noi lucram atunci și am mers la socri în weekendul cu Rusaliile, am prins și ziua de luni liberă. Ne-am adunat acolo noi, socrii, o bunică, cumnatul, cumnata și cei doi copii ai lor. Am mâncat la aceeași masă și am stat în aceeași casă. Acela cred eu că a fost momentul în care ne-am infectat”, ne-a povestit Radu. 

    Dintre toți, Radu și soția, socrul lui, cumnații și cei doi copii, unul de 4 ani și celălalt de 7 ani, au fost depistați cu COVID-19. La Radu, simptomele au apărut la câteva zile după Rusalii: a început să transpire, să se simtă obosit și slăbit, să aibă frisoane și să facă febră, dar nu mai mult de 37,5-37,8 grade Celsius. O zi mai târziu, i-au dispărut gustul și mirosul. 

    Internarea

    Primii care s-au testat și internat în spital au fost socrul și cumnatul. A urmat apoi Radu, care a sunat la Direcția de Sănătate Publică, a fost testat și a doua zi a primit rezultatul pozitiv. Internarea era obligatorie în perioada aceea în România, așa încât toți cei șapte membri ai familiei depistați pozitiv au ajuns, rând pe rând, la spital – Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu. 

    Forme mai grave de boală au făcut patru dintre ei, dar Radu a fost singurul care a ajuns la terapie intensivă. La internarea în spital, i s-au făcut mai multe analize de sânge și radiografie pulmonară, i s-a pus o branulă și a rămas în secția de boli infecțioase. Saturația de oxigen era atunci de 94-95%, dar nu a simțit dificultăți în respirație. 

    „Am primit foarte multe antibiotice și antivirale, anticoagulante de două ori pe zi, Plaquenil (n.r. – hidroxiclorochină, medicament antimalaric), tocilizumab (n. r. – antiinflamator)”, își amintește Radu. Tratamentul nu a fost lipsit de efecte adverse, iar cele pe care și le amintește foarte bine și acum au fost diareea și transpirațiile. Tusea a început la două-trei zile de la internare și a continuat zi și noapte. „Era așa de puternică, încât îți venea să-ți dai plămânii afară”, își amintește Radu. 

    Transferul la ATI

    Toată familia lui Radu s-a îngrijorat foarte mult pentru socrul lui, în vârstă de 65 de ani, care era diabetic și hipertensiv. Nimeni nu a bănuit că pericolul nu pe el îl pândea.

    „Ne-a fost teamă că socrul o să aibă complicații, că o să fie mai greu cu el, dar, în a 8-a zi de spitalizare, eu nu am mai putut să respir. Am primit o mască de oxigen de la unitatea mobilă. În ziua a 9-a, deja începuse să-mi apară mici pete pe corp și unitatea mobilă nu mai era suficientă. Am trecut la oxigenul din rețeaua internă, care venea în cantitate mai mare prin țevile de cupru din perete. Noi, în salon, îi ziceam «la perete»”, spune Radu. 

    Zilele 5-7 de la apariția primelor simptome de COVID-19 sunt decisive pentru evoluția bolii. Acesta este momentul în care boala poate evolua către o formă severă. De aceea, medicii fac bolnavilor internați o reevaluare care include analize și radiografie pulmonară sau, după caz, o investigație CT. 

    În ziua a 10-a, într-o duminică dimineața, își amintește Radu, corpul îi era plin de pete și saturația de oxigen scădea tot mai mult. Ajunsese la 85%. Nu a aflat nici până acum dacă petele au apărut de la lipsa de oxigen sau dacă era un efect advers al medicamentelor pe care le lua. „Când m-a văzut doamna doctor care mă îngrijea la boli infecțioase, a chemat salvarea și m-a transferat la terapie intensivă, într-un alt corp de clădire al spitalului”, povestește Radu. 

    Radu nu a trecut direct pe ventilație mecanică la ATI, ci pe un tip de ventilație non-invazivă numită high flow. „Doamna doctor mi-a spus atunci: «Dumneavoastră sunteți o persoană tânără. Nu am vrea să ajungem la ventilație mecanică»”, își amintește Radu. 

    Agravarea bolii

    La ATI, Radu a fost anunțat că ar avea nevoie de plasmă convalescentă ca să lupte cu boala. „Doamna doctor mi-a spus că nu vede cum altfel ar putea organismul meu să lupte mai departe cu boala. Situația era sumbră, dar eu nu am aflat asta la momentul respectiv. Nu mi s-a spus, ba chiar mi-au dat o stare pozitivă medicii și asistentele de acolo. Mă încurajau și stăteau de povești cu mine. Realitatea era că nu răspundeam deloc la tratament, saturația scăzuse deja sub 80% și petele erau atât de multe, că medicii veneau cu toții să se uite la ele, mă întorceau de pe o parte pe alta să le vadă. Perfuziile nu se opreau zi și noapte”, povestește Radu. 

    Cum a ajuns să facă o formă gravă de COVID-19 se poate explica doar prin kilogramele în plus pe care le avea, pentru că nu suferea de alte boli. La momentul infectării, Radu avea 106-108 kilograme, la o înălțime de 1,75 metri, care îl încadrează în categoria obezității de gradul 1. Acesta a fost singurul lui factor de risc pentru o evoluție atât de severă. 

    Informații despre tratamentul cu plasmă nu avea nici înainte de internare și nu a primit nici în spital. „La momentul respectiv, nu mai eram în stare să stau de povești și să înțeleg ce face. Știam doar că plasma este necesară pentru mine. Acum am înțeles că anticorpii de la bolnavii care s-au vindecat ajută noul corp să lupte cu virusul”, își amintește Radu. 

    Sacii negri cu nume scrise pe bucăți de leucoplast

    Tratamentul îl lua prin perfuzie, apă bea cu seringa la colțul gurii, masca de oxigen nu o scotea nicio secundă și nu se putea mișca deloc. A stat 14 zile pe patul de la terapie intensivă și experiența a fost cruntă, își amintește Radu.

    Ce a fost foarte greu și (pauză) și acum mi-e greu să trec peste este când vezi că îți aduc pe cineva în stânga ta dimineața și seara îl bagă în sac și îl duc la morgă. La amiază, îl aduce pe colegul în partea dreaptă, stă două zile, îl bagă în sac și îl duce la morgă. Deci… (pauză), psihic, a fost crunt. Pereții erau din sticlă mată, dar partea de la intrare la boxa 11, că nici acum nu pot să o uit, era din sticlă normală. Vedeam tot ce intră și ce iese de la terapie intensivă. Să vezi în fiecare zi acolo saci negri și pe asistentele care rupeau (oftează) leucoplast să scrie numele persoanei respective și-l lipeau pe sac, vă dați seama că, psihic, este crunt”, își amintește Radu. 

    Dacă spui celorlalți care nu poartă mască, se uită la tine ca la filme străine și nu înțeleg că o amărâtă de mască te poate proteja și poate face diferența între viață și moarte”.

    Radu V., bolnav vindecat cu plasmă convalescentă

    Cadoul”: tratament cu plasmă

    Radu avea nevoie de plasmă cât mai repede, numai că, la Sibiu, nimeni nu donase pentru grupa lui de sânge. „Am grupa 01 cu Rh pozitiv și, din câte am auzit atunci, nu prea erau donatori de plasmă cu această grupă”, își amintește Radu.

    Sora lui și câțiva prieteni au început să caute bolnavi vindecați care ar fi putut să-i ofere o șansă la viață. Au făcut apeluri pe rețelele sociale, au sunat la mai multe centre de transfuzie din țară și au găsit, în cele din urmă, două pungi cu plasmă – echivalentul a două doze – la Deva.

    Se poate dona plasmă nominal, pentru un anumit bolnav, așa cum se procedează și la donarea de sânge. Donatorul de plasmă trebuie să aibă o grupă de sânge compatibilă cu a celui pentru care face acest gest. De aceea, în apelurile de donare trebuie menționate atât numele complet al bolnavului, cât și grupa de sânge a acestuia. 

    Într-o miercuri după-amiază, în ziua a 3-a de terapie intensivă, tratamentul salvator a ajuns la Radu. „Era în jur de 6 după-amiază când a venit asistenta și îmi zice: «Am un cadou pentru tine. Ai primit o nouă șansă la viață». Asta țin minte că mi-a spus atunci”, ne-a povestit Radu. 

    O perfuzie de două ore și jumătate, apoi încă una, imediat după prima, și anticorpii protectori au ajuns în corpul lui. Dar efectele nu le-a simțit imediat. A trecut o zi, apoi două, trei și starea lui Radu nu se schimba deloc. „Soția și sora mea au fost anunțate că sunt stabil, dar că nu am nicio evoluție spre bine sau spre rău. Abia după a 10-a sau a 11-a zi de ATI am început să respir singur câteva minute, fără mască”, povestește Radu. 

    Recuperarea 

    Saturația de oxigen a început să crească treptat și Radu a început să mănânce singur, pentru prima dată după multe zile. „Îmi scoteam masca, luam o lingură de supă, după care îmi puneam masca la loc și respiram. În ziua a 11-a am trecut deja pe narine, acel tub de oxigen care se pune în nas și îți lasă gura liberă. Atunci, schimbând de la mască la narine, saturația îmi scădea puțin, dar am văzut că, totuși, pot să merg mai departe și că plămânii mei se dezvoltă”, povestește Radu. 

    În aceeași perioadă, medicul i-a adus un aparat pentru exerciții respiratorii. „Arăta ca un joc. Prima dată am crezut că glumește. Aparatul avea 3 bile băgate în tuburi din care trebuia să trag aer. Ideea era să ridic acele bile, să le țin cât mai sus și cât mai mult, ca să-mi antrenez plămânii. Trebuia să fac exerciții cu acest joc de câteva ori pe zi dacă nu mă simțeam prea obosit. După trei zile, saturația mea a crescut la aproape 95%”, își amintește Radu.

    A mai făcut un exercițiu care l-a ajutat să se recupereze mai repede: din două în două ore, trebuia să stea fără mască 10-15 minute, dar numai în prezența unei asistente. „Nu m-au lăsat singur, pentru că trebuia să intervină cineva în caz că aveam nevoie de ajutor. Am mărit încet, încet timpul. Acela a fost momentul în care am început să mă simt bine și să văd efectul plasmei”, își amintește Radu. 

    Viața după coronavirus

    După 14 zile de terapie intensivă, Radu a fost transferat din nou pe secția de boli infecțioase. De mască nu a scăpat decât după alte 3-4 zile. „Încă nu eram 100% pregătit să renunț la ea. O scoteam mai întâi câte o oră-două pe zi, după care am stat fără mască două zile consecutiv”, spune Radu. El a stat nu mai puțin de 34 de zile în spital și, în tot acest timp, a slăbit în jur de 10 kilograme. A făcut 9 teste COVID-19 și abia ultimele două au avut rezultat negativ. Concediu medical a avut 5 săptămâni de la externare, trei date de spital și alte două, de medicul de familie. 

    Viața după experiența cu boala COVID-19 nu a fost mai ușoară pentru el. În primele săptămâni, nu avea energie. Dacă trebuia să urce până la etajul 2, la etajul 1 trebuia să se odihnească. O sticlă de apă de 5 litri nu putea să o care mai mult de 10-15 metri. „Eram foarte obosit, epuizat. Chiar dacă sunt o persoană mai plinuță, eram activ înainte să mă îmbolnăvesc și nu mă recunoșteam după ce am ieșit din spital”, povestește Radu. 

    „Mi s-a spus că durează chiar și 5 luni până când plămânii ajung aproape de capacitatea la care erau înainte de boală”. 

    Radu V., bolnav vindecat cu plasmă convalescentă

    A revenit la serviciu în urmă cu trei-patru săptămâni, dar mărturisește că nu era pe deplin refăcut. Nici chiar acum nu se simte în putere, așa cum era înainte să ajungă în spital. Angajatorul lui Radu a fost înțelegător și i-a permis să lucreze de acasă câteva zile pe săptămână. 

    Protecția după boală

    Radu purta mască de protecție și înainte să se îmbolnăvească, iar în mașină avea mereu spirt și se dezinfecta des. După experiența prin care a trecut, el nu doar că se protejează în continuare de virus, dar a devenit mai strict decât înainte. Deși are anticorpi, se teme de reinfectare și poartă mască cu valvă și vizieră de dimineața până seara, la serviciu și pe stradă. 

    „Îmi pun masca dimineața, la ora 7.00 și o dau jos la amiază, când beau un pahar de apă și mănânc un sandvici. O pun la loc și o dau jos abia după-amiază, pe la 17.00-18.00. Doar dacă mă duc undeva în pădure sau la munte nu o port. În rest, când ies din casă, primul lucru pe care îl fac este să-mi pun masca. Nu pun mâna pe față până nu mă spăl și nu mă dezinfectez, nu-mi pun masca decât în momentul în care sunt spălat foarte bine pe mâini”, spune Radu. 

    Mi-a mărturisit că are colegi care se uită ciudat la el. Cu masca și cu viziera pe ochi, spune că iese în evidență la serviciu. „Prin ce am trecut… nu vreau să mai trec. De ce nu aș vrea să-i protejez pe semenii mei, pe cel din dreapta sau din stânga mea, unde lucrez? Nu mă costă o avere să-mi cumpăr o mască mai bună față de cea chirurgicală și două-trei viziere. Dacă le-am purta toți, numărul de infectări ar scădea de la o zi la alta”, mi-a explicat Radu. 

    Donator neeligibil

    După ce s-a externat din spital, Radu a vrut să ajute, la rândul lui, un bolnav în stare critică. Și-ar fi dorit să doneze plasmă, dar a fost refuzat de centrul de transfuzii. „Din păcate, mi s-a spus că nu pot să donez mai devreme de 6 luni de la externare. Din câte am înțeles de la doamna doctor de la transfuzii, organismul are nevoie de foarte mult timp să se acomodeze cu acei anticorpi pe care i-am primit”, explică Radu. 

    Mi-e frică de ace, dar, dacă cineva acolo a donat plasmă și eu am supraviețuit datorită ei, cred că este de bun simț să merg să fac și eu acest gest. Este de datoria mea și am hotărât să merg mai departe cu donarea”. 

    Radu V., bolnav COVID-19 vindecat cu plasmă

    Și el, și soția lui și-au făcut testele de anticorpi pe cheltuiala lor. Radu are anticorpi IgG – cei care rămân în circulația sangvină o perioadă mai îndelungată și oferă imunitatea pe termen lung. Soția, în schimb, nu.

    „I-am avut și la o săptămână de la externare, și după 10 săptămâni. Nu știu dacă-i voi mai avea și după 6 luni. Rămâne să văd ce arată analizele. Fac aceste teste pe cheltuiala mea, dar vreau să le repet mereu, să verific dacă scade valoarea. Soția mea are o boală autoimună și nu poate dona, iar în al doilea rând, nu a dezvoltat anticorpi. Probabil că organismul ei a reacționat diferit de al meu”, spune Radu. 

    Apel pentru donare

    Radu nu poate dona acum, dar mesajul pe care vrea să-l transmită românilor care au supraviețuit acestui virus este să doneze plasmă. Un gest atât de mic poate face diferența între viață și moarte pentru cei mai puțin norocoși în fața acestei boli, crede el.

    „Să vezi că într-o singură zi se împachetează în jurul tău 4 saci care sunt duși la morgă… este crunt și numai atunci realizezi cât de importantă este viața și cât de importante sunt lucrurile astea mărunte care te protejează, cum e să te speli pe mâini, să porți o mască și să stai la un pic de distanță de alți oameni. Este o formă de respect față de ceilalți și este despre a înțelege că și eu, și cel de lângă mine vrem să fim sănătoși și să mergem mai departe”, încheie Radu.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook