Un altfel de Silver Lining Playbook - SmartLiving

Un altfel de Silver Lining Playbook

Rândurile de mai jos ne-au fost trimise, în exact această formă, de Carla, una dintre cititoarele site-ului prin intermediul acestui formular.

Prima dată când am început să cred că e momentul să mă iau „în serios“ a fost în primăvara lui 2016. Aprilie, mai precis. Am avut un accident rutier în urma căruia mi-am rupt piciorul drept și a fost nevoie să stau imobilizată în pat aproape o lună și jumătate.

Chiar dacă m-am recuperat repede, simțeam c-a rămas o fisură în conduita mea, în conștiință, dacă vrei. După ce s-a absorbit de la sine evenimentul cu pricina, la scurtă vreme, am început să am stări anxiogene, să procesez tot mai mult întreaga fază.
Mi-era îngrozitor de frică să trec strada, nu mai avea importanță dacă sunt semaforizate trecerile de pietoni sau nu, aveam nevoie să prind pe cineva de mână, să traverseze alături de mine. De multe ori îmi venea să cer ajutorul până și necunoscuților.
Mă simțeam aiurea, exact ca un copil de clasa întâi pe care-l supraveghează maică-sa de la balcon atunci când pleacă pentru prima dată singur la școală. Deși au trecut aproape patru ani de atunci, încă mai fac asta. Ba chiar îmi imaginez c-o să intre din senin o mașină în mine, pe trotuar. Am avut stres posttraumatic pentru care mi s-a prescris o doză ușoară de Xanax și niște nootropice.

„Așa e ea, nehotărâtă, las-o, crește, se maturizează, se potolește.“

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată cu adevărat stabilă ori complet liniștită – față de ai mei, în comportamentul meu social și academic, în relații de orice fel și așa mai departe. Eram o tipă dificilă încă din liceu. Universul meu interior devenea din ce în ce mai expansiv cu fiecare lună care trecea; eram precum argintul viu, tot mai greu de stăpânit, întotdeauna între două stări, prinsă în propria regie, în fantezii și chiar în mine însămi.
Oamenii spuneau: „Așa e ea, nehotărâtă, las-o, crește, se maturizează, se potolește.“ Se pare că n-am crescut îndeajuns de mult încât să înțeleg realmente ce-i cu mine.
Ceva se modificase în structura mea psihică, în codul meu moral, în tot ceea ce fusesem până atunci.
Nu cred neapărat că accidentul respectiv a fost factorul declanșator pentru ceea ce sunt astăzi – un haos pe picioare – ci cred, mai degrabă, că tot ceea ce a urmat a fost determinat genetic, de la tata încoace, a mocnit acolo, înăuntru și, abia acum a prins o formă, un contur, o nuanță mai puțin vagă.

E nedrept să-l portretizez pe el ca fiind suma nonsensului și traumelor mele, dar probabil că e responsabil de toate astea și nimic mai mult. E singurul argument logic care-mi rămâne după un așa scurtcircuit.

Tata a plecat la câteva luni după ce m-am născut și am rămas cu mama. Am tot auzit povești despre el, știam că e un om imposibil și, cu toate astea, evitam să-i găsesc vină. Am crescut fără el, dar am continuat să-l idealizez. Mama mi l-a povestit așa cum fusese atunci, fără artificii sau „erori de compoziție“, însă nu mi-a fost niciodată suficient.
Încă am curiozitatea de a îl confrunta la modul pașnic, de a sta la o cafea cu el și a ne compara mințile. Era complicat. Cred că așa a și rămas.
L-am mai văzut de atunci și încă mă întoarce pe dos figura lui, gesturile, vocea. Dintr-un anumit punct de vedere încă e un bărbat pe care l-aș fi vrut lângă mine. În altă ordine de idei, aroganța lui m-ar transforma în ceva mult mai haotic decât acum. Chiar stăteam pe Facebook într-o zi și am dat peste o postare. „Name a thing your Dad has tought you“, zicea. Și prima chestie care mi-a venit în minte a fost „destabilization“.
Pentru că asta e realitatea. Am crescut cu semne de întrebare și puncte de suspensie. Îi mai dădeam mesaje de ziua lui și-mi răspundea ironic. Nu știu care i-au fost motivele, dar ale mele erau în mod concret înlănțuite de ale sale. Absența lui m-a măcinat fără să conștientizez, căutam același pattern întruna, până am decis că e cazu’ să mă opresc. Nu știu dacă m-am oprit sau dacă e un mecanism eșuat de apărare.

Când eram bine, era excelent, însuflețeam orice conjunctură și orice cameră

Înainte să mă înscriu la facultate, habar n-aveam ce vreau să se întâmple cu mine, trăiam după un dicton automat și subiectiv, „aici și acum“. Oscilam obositor de mult. Îmi dădeam seama că devin greu de digerat inclusiv pentru oamenii din jurul meu. Când eram bine, era excelent, însuflețeam orice conjunctură și orice cameră, râdeam ca un copil, îmi înnebuneam prietenii cu idei delirante, cântam, dansam, făceam pe interesanta.

Dar apoi, brusc, ceva se fisura în capul meu. Eram derutată, plictisită, de neimpresionat, pierdută în derizoriu, stânjenitor de tăcută. Îmi ridicam problema că sunt ori prea mult, ori prea puțin pentru a face orice.
Azi știam că vreau să fac Psihologie, peste câteva săptămâni mă gândeam că aș putea da la Arte sau la Arhitectură și Urbanism.

Apoi îmi ziceam: nu, nu, nu, oprește-te, tu iubești să scrii, ai fost olimpică, ai arhive întregi de lucrări, sunt zeci de articole, te hrănești din asta, din articole și poezii, din fantasmagorii literare și mărunțișuri estetice. Du-te la Litere. N-avea niciun sens. Eram mult prea capricioasă. Ai mei voiau să mă trimită la Timișoara. Nu mă mulțumea nimic. Am schimbat rapid bara în altă direcție și, în mod surprinzător, Sibiul mi s-a părut că a fi cel mai potrivit loc din lume la vremea aceea, chiar dacă luasem în calcul câtuși de puțin și Timișoara.
Am rămas, totuși, la varianta cu Sibiul și cu Psihologia pentru că era pentru prima dată când aveam o idee fixă asupra unui aspect din viața mea. Am fost fericită aproximativ două luni, apoi piticii din capul meu au început să joace zaruri.
Habar n-aveam ce am concret, derealizam mult, îmi ridicam tot felul de probleme absurde, îmi plăcea să mă complic, să experimentez, să fac fie pace, fie război cu mine.

„Ceva nu-i în regulă cu Carla!“

Multă vreme am fost luată ca atare, chiar dacă lumea începuse să se  „trezească“ la realitate. „Ceva nu-i în regulă cu Carla“, ziceau. Eu, pe de altă parte, nu vedeam prea multe. Începusem să mă plictisesc de orice activitate, cursurile mi le strângeam la capul patului și le prindeam din zbor.
Lipseam mult de la facultate fiindcă nu mai aveam energie pentru absolut nimic și nu-mi explicam de ce.
Nu puteam să mă concentrez, parcă aveam creierul gumă, mă îngrijoram pentru tot felul de rahaturi, nu reușeam să mențin nicio relație pe linia de plutire, zilnic era altă poveste, altă ierarhie. Mă simțeam ca și cum joc ruleta rusească, ceva de genu’ let’s see how you blow it away.
Sunt încăpățânată și nu cer ajutor oricât de negre ar fi apele. Și începuseră să fie.
Dacă aș putea să găsesc un termen de comparație pentru felul în care m-am fundamentat singură, despre cum simt și fac lucrurile, sunt asemenea unui bidon de benzină pe lângă care fluturi un chibrit aprins. Combustie spontană.

Atacuri de panică cu repetiție

Punctul critic s-a dovedit a fi primul atac de panică. Inițial, n-am fost crezută. Din clipa aia n-am mai vorbit cu nimeni. Le trăiam pe toate în mod anonim și le lăsam să treacă de la sine. Partea proastă era că se înmulțeau considerabil. Trecusem deja în anul doi.
Prin noiembrie, decembrie 2017 a început să se alarmeze maică-mea. Am intrat în psihoterapie și mă frustra că nu vedeam rezultate, mi se părea că nu mă poate ajuta nimeni.
Atacurile de panică nu se ameliorau, mă încolțeau în mijloace de transport public, pe stradă, înainte să adorm sau în oraș cu prietenii.
Țin minte că o eram într-o locație de concerte live din Sibiu și am ieșit pe gang să fumez o țigară. M-a apucat o panică nejustificată, am lăsat țigara și pe tipul cu care venisem și am fugit pur și simplu acasă pentru că simțeam că mă sufoc. Era 12 noaptea. Știu că nu s-au înțeles prea multe.
Pentru mine nu era prima dată când treceam prin așa ceva și oamenii nu știau care-i faza. Am renunțat la programul ăla de psihoterapie. Stăteam în chirie și-n fiecare seară aveam episoade de genul.
Îmi amorțeau extremitățile, toată mâna stângă, piciorul, jumătate din cap, simțeam o strânsoare toracică foarte puternică, aveam impresia c-o să mor, ieșeam pe geam și mi se părea că nu mai există aer pentru mine.
Tremuram din toate încheieturile. Nu voiam să sun pe nimeni chiar dacă nu știam ce să fac.
Intram îmbrăcată în duș, stăteam în apă rece și fumam un pachet de țigări pe noapte.
Cel mai tare îmi era frică de următorul episod, de tensiunea aia musculară, de slăbiciune, de agitație. Aveam stare de leșin pe holurile facultății, inclusiv la seminar. Preferam să mă izolez, să nu mă mai duc nicăieri.
La cursul de psihosomatică pur și simplu mi-am acoperit urechile cu mâinile și am pus capul pe bancă. Nu-mi stăpâneam impulsul de a mă ridica și a pleca. Nu mai suportam să aud despre nu știu ce simptomatologii probabile, făceam asocieri detaliate.

Sunt om, înainte de a fi profesionist, sunt om.

Până și faptul că se vorbea despre anxietate la curs îmi provoca o ieșire. Cel mai mare bullshit pe care l-am auzit a fost: „Cum, o studentă la Psihologie nu se poate păcăli singură? N-ar trebui să știi mai mult decât majoritatea? Tu deții informația, ar trebui să fii un master în jocul minții.”
Așa este, deții informația, dar asta nu îți garantează controlul permanent.

Sunt om, înainte de a fi profesionist, sunt om. Mă afectează stresul în aceeași măsură în care te afectează și pe tine. Modalități de coping? Nu mai eram în stare să le identific. Nu-mi doream decât s-o scot la capăt, nu știam nici măcar ce se întâmplă cu mine, de fapt.
Să-mi pun diagnostice prezumtive ar fi fost cea mai proastă strategie. Să aprofundez fenomenul ar fi însemnat, în starea aceea, să-l catalizez, să-l întărât să se înfăptuie din nou și din nou și din nou.

Prin ianuarie 2018 au început episoadele psihotice. Erau mixte. Aveam halucinații vizuale, tactile și alea cele mai nasoale, auditive. Vedeam tot felul de numere pe pereți, pe tavan, figuri distorsionate și încă mai țin minte când mi-a zis mama ce i-am povestit într-o noapte.
Mi se părea că draperiile se scurg, vedeam flash-uri pe fereastră, auzeam cum se sparg geamuri în timpanele mele, voci necunoscute, distorsionate și ele. Am mers la psihiatru abia prin februarie.
În primă fază, mi-a spus că am ceva tulburare de adaptare cu episod mixt, că mă bănuie și de personalitate dependentă din cauza lui taică-miu: „Cauți să protejezi în continuare cu disperare și e de înțeles. Trebuie continuată și psihoterapia, bine? Ești construită pe poli, labilă emoțional, ambivalentă, dar pe jumătate salvată pentru că tu cognitiv funcționezi foarte bine. O să-ți dau pastilele astea ca să te echilibrez puțin, apoi, o să mă interesez de cineva care te-ar putea prelua din nou în terapie.“

Mi-a dat niște anxiolitice, benzo, cum le zic eu, niște inhibitori serotoninergici, anticonvulsive și sedative. Zolpidem prima dată, Zopiclonă după. Nu i-am zis de halucinații. Mă suspectam singură de toate prostiile. Prima lună a fost cruntă. Aruncam cu foliile de pastille în pereți, înjuram și țipam că n-au niciun efect. Voiam rezultate rapid, mă săturasem de emoții extreme, de Roller Coaster, de scenarii tâmpite.
Am spart în mijlocul nopții farfuriile, am aruncat cu ele în pereți, m-am așezat în fund printre cioburi și mă uitam în gol. Dimineața nu-mi mai aminteam care fusese cauza, câte se strânseseră în mine și de ce.
Mi-a schimbat tratamentul, am trecut la anxietate generalizată și, în final, pentru că nu mai suportam, i-am zis de halucinații. Credeam în ele, uneori încă mai cred. Asta prin aprilie 2018. Am și făcut analogia cu accidentul din aprilie 2016. Era pentru a doua oară când urma să fac Paștele în spital. Preferam mai mult să fiu tratată în ambulatoriu.
Normal, aveam măcar libertate. M-a internat exact în ziua în care i-am povestit episodul psihotic. Eram deja angrenată în a doua tentativă de psihoterapie pe care am întrerupt-o de asemenea.
Fusesem chiar masochistă, nu-mi urmăream deloc interesul, știam că nu pot rămâne pe loc și atât. S-a pornit de la două premise – psihoză acută polimorfă fără simptome schizofrenice sau tulburare afectivă bipolară. Ambele tablouri clinice prezintă episod psihotic și ambele sunt trăite de subiect cu intensitate alarmantă.
S-a rămas la primul diagnostic, tulburarea bipolară fiind destul de tricky și greu de diagnosticat la douăzeci și ceva de ani. Pentru mine erau etichete și atât. Mă simțeam ca și cum port un cod de bară pe frunte. Mă temeam de stigmatizare.

S-au păstrat anxioliticile și s-au suplimentat cu antipsihotice ca să împace și capra și varza, vorba românului. Am luat vreo două zile Risperidonă și nu am reacționat deloc ok. Îmi venea să dau cu picioarele în paturile alea, mă și vedeam cum cer țigări printre gratii personalului. Am rămas la Olanzapină pe o perioadă de cel puțin un an. Dozele oscilau.

M-am îndrăgostit și m-a apucat panica.

Aș minți să spun că nu mi-a fost nimeni alături. Mi-era greu fiindcă începusem să înțeleg că nu-i simplu nimic. Prin octombrie 2017 mă îndrăgostisem foarte tare de un tip, nici măcar n-am respirat. Aveam nevoie de el. Foarte multă nevoie. Nu știu cum s-a văzut din direcția lui, vreau să cred c-am trăit același thrill amândoi. Era și este cu câțiva ani buni mai mare decât mine și nu cred că i-am zis-o vreodată, dar treaba asta a fost ca un handicap.
N-am fost niciodată o copilă, dar ceea ce trăiam nu mă lăsa să fiu mai mult. Aveam nevoie de ajutorul lui. Am părut nehotărâtă, când, de fapt, nu știam cum să verbalizez rahatul ăsta.

Sunt sigură c-ar fi înțeles pentru că și eu am înțeles. El zicea că nu sunt hotărâtă, mie mi-a părut rău că n-a avut răbdare să ajung să fiu. A fost o conexiune care, din punctul meu de vedere, bate regulile logicii. M-am îndrăgostit și m-a apucat panica. Nu de situație, ci pentru că dădeam proporții colosale sentimentului.
Din cauza condiției mele, probabil. Nu era prima data când pățeam asta. Cred c-au fost și alte chestii la mijloc. Încă trăiesc în utopia asta în care nu pot să fac prea multe, cu toate că știu sigur că m-ar fi putut echilibra cumva.
În vara lui 2018 a plecat din țară și mi-a fost ca dracu’ de greu pentru că fusese o chestie pur reală. Plecarea lui pentru a nu știu câta oară era ultimul lucru care mi-ar fi trebuit atunci. L-am adorat.
Cred c-aș fi funcționat complet optim în filmu’ lui. Sau el în al meu. Dar până ajungi să decizi ce film vrei pentru tine, deja joci în altul.

Stările mele urcau și coborau ca un reflux. Aveam zile, săptămâni chiar în care mă simțeam ca Dumnezeu, o manie absolută, nu aveam nevoie de somn, riscam toate prostiile, râdeam, ieșeam mult, mă îngrășasem foarte tare, nu-mi păsa de nimic, eram fericită, aveam chef să fac totul, eram energică, făceam abuz de zahăr, de alcool, eram complet inconștientă, îmi căutam prietenii, scriam compulsiv, ascultam muzică permanent.
Dar apoi veneau zilele în care o luam razna out of the blue. Nimic nu mai părea appealing, mă închideam în camera cu pătura în cap, stăteam în pat și mă uitam pe tavan, îmi închideam telefonul, nu răspundeam la mesaje, nu voiam să ies sau să vorbesc cu lumea, nu mă trezeam dimineața, dormeam șaptesprezece ore în continuu, mă gândeam să abandonez facultatea pentru a treia oară, îmi era scârbă de examene și nici nu mâncam.
Trebuia să dau și licența, iar eu nu scrisesem nici măcar o pagină. Aveam câteva restanțe, mă panicam că n-o scot la capăt.
Dacă n-ar fi fost câțiva prieteni alături de mine, plus ai mei, să mă scuture, să-mi aducă aminte că trebuie să mă mobilizez, aș fi mierlit-o demult.

Pierzi. Uiți.

Mi-am scris licența în două săptămâni și mi-am luat toate examenele. Fumam două pachete de țigări pe noapte, aveam scrumiera plină de chiștoace, nu știu câte doze de Redbull pe jos și cești de cafea pe pervaz. Timp de trei săptămâni am însumat zece, doisprezece ore de somn, cred. Ațipeam dimineața câte patruzeci de minute și scriam capitolele din inerție. Abia în clipa în care am început să-mi indexez bibliografia m-am liniștit. În iulie, anul trecut, mi-am luat licența și am plecat din Sibiu. Am plecat de acasă, practic.
Nu pot să spun că lucrurile s-au schimbat foarte mult vizavi de dispoziția mea. Ajungi să obosești, să nu știi ce vrei, să te îndoiești de tine însuți și, de multe ori, chiar și de cei din jur. Pierzi, uiți.
Chestia asta e ca un cuțit în ochi. Nu pleacă nimeni de lângă tine, dacă știe că lângă tine e locul lui. Măcar am avut noroc.

Se pare că pot trăi și așa – împăcând stări. Acum lucrurile sunt cum sunt. M-am mutat și eu din țară și caut echilibrul minim.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare