Psihologia tatuajelor. De ce ne tatuăm, ce spune despre noi decizia de a ne picta pielea definitiv și în ce măsură mai există stigmatizare
O felie de pâine toast, cu ochi și gură. Un tatuaj mic, pe un braț. Apoi o altă felie de pâine toast. Alt tatuaj. Nu știu câte erau în total, dar așa a început acest articol. Ce te poate face să-ți tatuezi mai multe felii mici de pâine toast, pe diferite părți ale corpului?
Tatuajele spun povești. Tatuajele sunt povești, scrise pe piele. Dar, uneori, nu e suficient să le vezi, ci e nevoie să încerci să afli ce se petrece în spatele lor.
Tatuajul e un semn fixat pe corp prin introducerea unui pigment sub piele, astfel încât să nu se șteargă. Cele mai vechi dovezi ale artei tatuajelor datează din anii 5000 înaintea erei noastre, iar de-a lungul timpului și în funcție de zone culturale, tatuajele au avut tot felul de forme și semnificații diferite.
Cum a ajuns tatuajul de la semn al apartenenței la grup să fie asociat cu delincvența și din nou la formă de artă apreciată? Ce-i face pe unii oameni să-și facă tatuaje? Cum decizi ce să-ți tatuezi și cum știi că faci alegerea corectă? Ce spune despre un om decizia de a se tatua, îl face asta mai nonconformist și mai curajos sau nu e urmă de legătură între trăsăturile de personalitate și acest act, care, atunci, devine pur decorativ? Putem să vorbim despre o anumită tipologie a celor care-și fac? De ce unii le preferă pe cele mici, discrete, în timp ce alții își acoperă părți considerabile din corp? Te temi de ce vor spune ceilalți – părinții, prietenii, potențialii angajatori? Mai trăim într-o societate în care aceste temeri sunt justificate sau suntem feriți de stigmatizare dacă ne tatuăm?
În România, nu avem studii legate de așa ceva. În lipsa lor, am dezbătut psihologia tatuajelor cu: Răzvan Popa, un tatuat implicat social care, dacă l-ar preocupa, ar bate toate stereotipiile legate de tatuaje, Costi Azoiței, un artist tatuator care face tatuaje „rele”, în timp ce-ascultă of-urile oamenilor ca la terapie, Andrei Mihail, un antropolog care ține un curs numit „Antropologia corpului” și al cărui prim tatuaj are legătură cu echipa lui preferată de fotbal, și cu Erna Constantin, care n-are tatuaje, dar care, ca psiholog și psihoterapeut, a avut în față, pe canapea, și oameni cu tatuaje, și fără.
„Primul tatuaj la 13 ani.” Un caz particular
„Mi-am făcut primul tatuaj la 13 ani, eram clasa a șaptea, și l-am făcut la mare, într-o gheretă prin Eforie. Nu erau beach bar-uri pe atunci, erau niște gherete improvizate, în care se vindeau bere la draft și apă. Și acolo l-am făcut, seara, la un bec la care se adunau țânțari și unde cădeau gândacii pe noi. L-am făcut cu un tatuator care nu era autorizat, dar asta era acum 23 de ani, iar eu îmi doream foarte mult un tatuaj. Voiam de multă vreme să-mi fac, dar nu aveam curaj. Atunci lucram pe litoral verile și m-am împrietenit cu tatuatorul ăsta, i-am zis să facem, el s-a pus la mintea mea și așa am ajuns să-mi fac primul tatuaj la 13 ani”, povestește Răzvan Popa, un bărbat de 36 de ani din București.
Dacă ai fost măcar o clipă tentat să te gândești ce s-o fi ales și de copilul ăsta care s-a tatuat la 13 ani?, ei bine, de Răzvan s-a ales totul bine.
La 13 ani lucra în vacanțe pe litoral, la 20 a început să se implice în acte de caritate, iar la 31 de ani a decis să facă totul în mod organizat, așa că a înființat Atelierul faptelor bune, o asociație neguvernamentală și nonprofit prin care a pus la cale mai multe proiecte: Together for Humanity, prin care, de două ori pe an – de Paște și de Crăciun, duce cadouri și organizează petreceri pentru copiii defavorizați, Ink for Humanity, care are legătură cu tatuajele, pentru că e o campanie prin care artiști tatuatori de la mai multe saloane lucrează pro bono, iar banii strânși din donații merg tot către acte de caritate, și, recent, Centrul Social de Psihoterapie din București, primul centru de psihoterapie gratuită din România pentru persoanele vulnerabile și care nu își permit astfel de servicii cu plată.
Primul tatuaj pe care și l-a făcut are vreo 10 centimetri lungime și vreo 4 lățime și e pe abdomen, undeva în lateral. Sunt două litere chinezești pe care, chiar dacă arta tatuajelor a evoluat mult și el însuși s-a maturizat în tot acest timp, nu și le-ar acoperi vreodată cu altceva, tocmai pentru că, datorită acestui tatuaj își amintește perfect toată vara de la 13 ani.
Părinții nu au aflat decât după vreo două luni. „Pe mama am reușit să o păcălesc și să-i spun că se șterge în doi ani, dar tata nu m-a crezut nici măcar o secundă. Și-a dat seama că e permanent, dar ce putea să mai facă?”, spune Răzvan.
Nu știe de unde i-a venit ideea cu tatuajele, probabil că din vreo revistă, dar știe că, așa cum alții voiau să se facă motocicliști sau fotbaliști, el voia să se tatueze. Pe următoarele și le-a făcut la 17 ani – unul pe piept și unul pe spate, cam de mărimea unei palme.
Între timp, se deschiseseră niște saloane profesionale în București, așa că de data asta a mers la un artist. Chiar și așa, acum 20 de ani, industria tatuajelor în România nu era atât de dezvoltată, iar ideile lui Răzvan erau prea vizionare pentru acel moment. Unul dintre tatuaje nu a ieșit așa cum și-ar fi dorit, pentru că modelul găsit pe internet era prea complex față de ce se putea face atunci. „Îmi doream ceva SF, cu multe culori îmbinate, iar genul ăsta de tatuaje de-abia acum, de câțiva ani, se fac bine, astfel încât culoarea să fie chiar culoare, să arate ca o pictură sau o poză”, spune el.
La început, și-a făcut tatuaje pe zonele de sub tricou, ca să nu se vadă. Dar, după ce a trecut de primele și a depășit două praguri importante – cel legat de durere și cel legat de ideile preconcepute ale altora legate de tatuaje – Răzvan nu a mai ținut cont. Acum e plin de tatuaje. Are atât de multe, încât nici nu știe câte are.
„Nu știu câte tatuaje am, nu le-am numărat vreodată și nici nu o să le număr, de ce le-aș număra? Ceea ce le leagă pe toate e ideea de kindness, de bunătate. Am animăluțe, elemente din natură, scris, toate pe ideea de kindness, de ajutor, de libertate, de familie, de prietenie, de iubire și iubire de animale. Dar nu au legătură între ele, ele țin de diferite etape ale vieții mele sau sunt inspirate de lucruri pe care le-am văzut și care mă reprezintă. Am cu ocean, broaște țestoase, cerbi, Ink for Humanity, panda, căței, pisici, texte legate de bunătate.“
Răzvan Popa
Momentul în care și-a asumat că ăsta e el, că pur și simplu îi plac tatuajele și că e dispus să-și facă și pe zone foarte expuse, cum ar fi degetele de la mâini sau podul palmei, gât și ceafă, a fost pe la 20 și ceva de ani. „Atunci mi-am zis că știu de ce sunt capabil, dar aveam deja 20 și ceva de ani, jobul pe care-l aveam era destul de ok și asta era dorința mea. Nu mă mai interesa ce-ar zice cineva la muncă sau pe stradă sau oriunde”, spune Răzvan.
Ultimul tatuaj e făcut anul acesta, pe picior: „ceva cu un copac, natură și energie, tot pe ideea de bunătate”.
Una dintre cele mai vechi forme de artă. Puțină istorie
Ca orice altă formă de artă, tatuajul trebuie înțeles în context istoric și cultural. Cea mai veche dovadă definitivă a artei corporale provine de la Otzi, un corp vechi de 5.300 de ani al unui bărbat care a rămas conservat într-un ghețar de lângă Bolzano, din Italia, până când a fost descoperit de doi excursioniști în 1991. Otzi, cum a fost denumit corpul, purta 61 de tatuaje cu modele geometrice de-a lungul încheieturii mâinii stângi, picioarelor, părții inferioare a spatelui și trunchiului.
Specialiștii care au analizat corpul au ajuns la concluzia că, cel mai probabil, tatuajele lui Otzi erau unele terapeutice. Întrucât bărbatul suferea de artroză, tatuajele ar fi fost făcute în zonele afectate (zone care corespund cu cele în care se face acupunctură pentru probleme reumatice), așa că cel mai probabil au avut scopul de a reduce durerea. Tatuajul terapeutic se referea la introducerea de substanțe colorate sub piele, cu credința că acestea induc vindecarea.
Dincolo de aceste credințe, artă corporală antică – datând de acum cel puțin 3.000 de ani – a fost descoperită și în rămășițe umane din Egipt, Rusia, China și Chile.
Naturalistul Charles Darwin, fondatorul teoriei evoluționiste, scria că nu a existat nicio țară din lume care să nu practice tatuajul sau o altă formă de decorare permanentă a corpului. „Într-o zonă a Africii, pleoapele sunt colorate în negru, în alta, unghiile sunt colorate în galben sau violet, în multe locuri, părul este vopsit în diferite nuanțe. În diferite țări, dinții sunt pătați în negru, roșu, albastru etc., iar în Arhipelagul Malaez există credința că e rușinos să ai dinți albi „ca ai unui câine”. Nu poate fi menționată nici o țară mare, de la regiunile polare din nord până la Noua Zeelandă în sud, în care aborigenii să nu se tatueze, nota el în cartea Descendenţa Omului, din 1871.
Viren Swami, profesor și psiholog social la Universitatea Anglia Ruskin din Marea Britanie, ale cărui cercetări se concentrează pe psihologia imaginii corpului și a aspectului uman, spune că tatuajele au câștigat popularitate după ce Căpitanul Cook a explorat Pacificul, pe măsură ce marinarii s-au întors cu desene tatuate de oamenii pe care i-a întâlnit. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tatuajul a devenit popular în rândul claselor superioare din Anglia, odată cu inventarea primului dispozitiv de tatuat. Totuși, undeva pe parcursul secolului al XX-lea, această formă de exprimare și-a pierdut prestigiul și a ajuns să fie asociată cu agresiunea și rebeliunea.
De la apartenență la delincvență
Andrei Mihail e antropolog și ține, împreună cu Alexandru Dincovici, un curs de Antropologia corpului la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București. Tatuajul e unul dintre subiectele de început de curs, pentru că, în științele sociale, corpul a fost unul dintre primele elemente de studiu.
„Știm cu toții imagini cu diferite grupuri din America de Sud sau din Africa, în care tatuajul reprezenta un semn de apartenență. Toți membrii grupului aveau același tatuaj, care însemna că faci parte din grupul respectiv – că ai fost acceptat, că te-ai născut acolo, că ești parte a comunității. La fel funcționa și în penitenciarele din Rusia, în prima parte a secolului al XX-lea, când fiecare tatuaj însemna, pe de o parte, apartenența la anumite grupuri infracționale, dar și, pe de altă parte, o poziție în ierarhia acelor grupuri. Practic, fiecare tatuaj era, dacă ar fi să facem o comparație, ca un badge (n.r. – ecuson) într-o corporație, cu care poți să intri la etajul 1, la 2 sau poți să ai acces peste tot. Deci tot ca o apartenență la grup”, explică Andrei Mihail.
Dacă primele tatuaje datează de acum 5000 de ani, când au început acestea să fie asociate cu infracționalitatea și de ce? În urmă cu cel puțin 4000 de ani (mai exact, în jurul anului 2100 înaintea erei noastre), în China, tatuajele erau folosite ca o modalitate de a însemna criminalii și de a-i avertiza, în felul acesta, pe alții să nu aibă încredere în ei. Mai târziu, romanii și grecii asociau tatuajele cu barbarii. Grecii au învățat să tatueze de la persani, care foloseau tatuajele pentru a identifica sclavii și criminalii.
„Cred că trecerea la asocierea cu delincvența are legătură și cu o morală și o normativitate foarte puternică asupra corpului, o normativitate pe care morala creștină a încercat mereu să o impună și încă încearcă să o impună, atât cât mai poate, asupra oamenilor: corpul trebuie să fie așa cum l-a lăsat Dumnezeu. De-asta, în creștinism nu e încurajat nici machiajul, cum nu sunt încurajate nici intervenții pe corpul bărbaților, dar mai ales pe cel al femeilor. Deci de acolo cred că vine, că un bun creștin nu își face intervenții pe corp, deci clar cei care își fac intervenții pe corp sunt căzuți în dizgrație, sunt oameni din categorii foarte prost văzute, încă un semn al declinului lor moral este că și-au tatuat pe corp diferite lucruri”, mai spune Andrei Mihail.
Acest lucru s-a schimbat în ultima parte a secolului al XX-lea, în ceea ce numim lumea modernă. „Acum vorbim despre oameni care au nevoie de forme de individualizare tot mai puternică, pentru că trăim într-o societate care e tot mai individualistă, în care persoana devine punctul principal de atenție, motiv pentru care tatuajul se tranformă în opusul a ceea ce era și devine o marcă a individualității. Practic, prin aceste tatuaje, care acum sunt de cele mai multe ori unice, îți exprimi personalitatea și experiența personală”, mai spune Andrei.
Sensurile inițiale ale tatuajelor s-au pierdut. De fapt, s-au schimbat. Totuși, decorarea corpului prin tatuaje a fost, de când lumea, un mod de a te distinge, ca individ, dintr-un grup sau de a distinge grupurile dintr-o societate. La nivel personal, un tatuaj face parte din identitatea cuiva.
De ce ne tatuăm?
Andrei Mihail are și el tatuaje. Pe primul și l-a făcut în 2007, când avea 22 de ani, iar pe ultimul îl făcuse cu două săptămâni înainte să stăm de vorbă.
„Primul e simplu. E frunza de platan, care este logo-ul echipei de fotbal Progresul București, cu care țin. Pentru că merg pe stadion constant după Progresul de prin 1996, când aveam 11 ani, e a doua mea casă, oricât de clișeic ar suna. Am petrecut foarte mult timp din viață pe stadioanele patriei, unde s-au creat contexte sociale din care am învățat foarte multe lucruri, am fost pus în tot felul de situații care m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea, motiv pentru care am simțit că e ceva care mă reprezintă foarte mult”, spune el despre motivul care a stat la baza primului tatuaj, pe care și l-a făcut mai sus pe braț, astfel încât să poată fi ușor de mascat cu mâneca tricoului.
Dacă, înainte de primul, a stat ceva mai mult pe gânduri, la următoarele s-a hotărât mai repede. I-a venit ideea, a găsit modelul de inspirație și s-a dus la salon. Andrei are acum tatuaje pe brațe, pe laba piciorului și unul sub coaste. Singura temă centrală o au cele trei tatuaje de pe brațul drept, care sunt dedicate echipei Progresul. În rest, nu au legătură între ele. „Nu mi-am făcut tatuaje după niște mode estetice, cum erau tribalele la modă acum mulți ani. La mine, toate au ceva personal”, mai spune el.
„În lumea modernă, nu prea vrem să ne facem tatuaje pe care să le vezi prin oraș la toată lumea. Vrem să fim unici. E ceva ce se potrivește cu individualismul, care e tot mai puternic în societatea contemporană. Înainte erau niște tatuaje care delimitau anumite categorii sociale, cum erau sirena și ancora pentru marinari sau celebrul zar de cinci, care simboliza singur între patru pereți, pe care și-l făceau cei de la pușcărie undeva pe mână. Acum nu-și mai face nimeni tatuaje ca să-și arate direct apartenența la o anumită categorie socială. Indirect, e mult de discutat.”
Andrei Mihail, antropolog
Un studiu publicat în 2019 și realizat pe un eșantion format din 175 de studenți nord-africani de anul al II-lea de la o facultate de psihologie, studiu referitor la comportamentul și percepțiile asupra tatuajului, a arătat că majoritatea participanților (78%) nu aveau tatuaje și, de asemenea, majoritatea părinților lor (92%) nu aveau tatuaje. Cu toate acestea, majoritatea prietenilor lor (74%) aveau tatuaje și aproape jumătate (47%) se gândeau să-și facă un tatuaj sau încă un tatuaj (în cazul celor care deja aveau), iar jumătate (50%) nu luau în considerare să se tatueze.
Dintre cei care voiau să se tatueze, cei mai mulți (25%) au motivat prin semnificația personală pe care ar avea-o tatuajul, alții (12%) au spus că tatuajele sunt o extensie a lor sau expresia a cine sunt, iar alții au considerat că tatuajele sunt o formă de artă atrăgătoare.
Studiul, citat de Psychologytoday.com, a mai arătat că, dintre cei care nu își făcuseră tatuaje, cei mai mulți și-au motivat decizia prin motive sociale și culturale, în special religioase (11%). Alte motive pentru care participanții nu s-ar fi tatuat aveau legătură cu dezaprobarea familiei, a prietenilor sau atragerea de opinii negative la locul de muncă. O parte (10%) au manifestat temeri legate de permanența tatuajului și de faptul că ar arăta neatrăgător la vârsta senectuții, iar o altă parte (alți 10%) au spus că se tem de ace și de durere. Unii pur și simplu le-au considerat neatrăgătoare.
La întrebarea legată de opinia pe care o au față de tatuaje și tatuați, cei mai mulți participanți au avut o opinie pozitivă (54%), 18% au avut sentimente amestecate, iar 13% au avut opinii negative, în timp ce 15% au spus că le e indiferent. Cei mai mulți respondenți au respectat preferințele persoanelor cu tatuaje, dar au spus că pur și simplu ei nu și-ar face.
„E important să verificăm întotdeauna realitatea persoanei care se tatuează”
Costi Azoiței are 44 de ani. Avea 16 ani când a pus prima dată mâna pe-un ac și-o călimară și și-a făcut primul tatuaj, iar de 22 de ani lucrează profesional. În 1999 și-a deschis propriul salon de tatuaje în Târgu Jiu, iar din 2009 lucrează în București și petrece cam 12 ore pe zi la Next Level Tattoos Costi, salonul lui.
Din experiența lui din salon, Costi știe că motivele pentru care oamenii se tatuează sunt dintre cele mai variate, dar spune că printre cele mai frecvente sunt următoarele:
- dorința de autoexprimare și de a se individualiza;
- o anumită afinitate față de un grup sau comunitate (ca să arate, deci, apartenența);
- dorința de a exprima și a expune anumite simboluri culturale sau tradiționale cu care cei care se tatuează au o legătură;
- pentru că vor să-și decoreze corpul și percep tatuajul ca formă de artă corporală;
- pentru efectul lor terapeutic, întrucât unele persoane folosesc tatuajele pentru a marca trecerea peste anumite perioade dificile sau a transforma o experiență negativă într-una pozitivă;
- pentru a fi în ton cu tendințele actuale, pentru că, în unele perioade și pentru anumite subculturi, unele modele de tatuaje pot fi la modă.
„Deci motivele pentru care oamenii se tatuează pot fi extrem de variate și personale, dar un lucru este cert: arta tatuajului este o modalitate unică și semnificativă prin care oamenii se exprimă pe ei înșiși și trăirile lor într-un mod permanent. Înainte de a apela la tatuaj, este recomandat să reflectezi bine asupra deciziei și să alegi un artist talentat și experimentat pentru a-ți crea lucrarea dorită”, spune Costi Azoiței, într-o discuție mai amplă, pe care o poți citi aici, despre mai multe lucruri pe care e important să le știi când alegi să te tatuezi.
Erna Constantin e psiholog clinician și psihoterapeut. Nu are tatuaje, dar lucrează, în cabinet, atât cu tatuați, cât și cu netatuați. În plus, tatăl ei are un tatuaj mare în legătură cu care a consultat-o când a analizat decizia. Erna e de părere că dacă, în trecut, tatuajele reprezentau indicatori de apartenență la o comunitate sau religie, în ziua de azi factorii care influențează alegerile unei persoane – din care, bineînțeles, tatuajele nu fac excepție – țin de mediul în care crești, de familie, școală, prieteni sau statut socio-economic.
„În momentul în care o persoană trăiește în preajma unui adult cu tatuaje care eventual și argumentează apariția tatuajelor, copilul ajunge să aibă anumite credințe cu privire la tatuaje. Asta nu înseamnă că acel copil își face, ulterior, neapărat un tatuaj. Depinde care e mecanismul prin care alege el să se adapteze la mediul familial. Poate alege să-și facă și el unul, ca să se adapteze la mediul familial, sau nu. La fel, sunt persoane care ajung să se simtă foarte bine în cercul de prieteni, pentru că au nevoie de apartenență și acolo se simt înțeleși. Dacă majoritatea prietenilor au tatuaje, probabilitatea ca persoana care face parte din acel grup să-și facă un tatuaj crește. Dar nu este o certitudine”, spune Erna.
„Unele persoane aleg să se exprime prin intermediul tatuajelor, iar alte persoane au alte forme de a se exprima. Prin intermediul unui tatuaj unele persoane se simt unice, în timp ce alte persoane se simt unice în alte moduri. E vorba despre niște mecanisme după care fiecare dintre aceste persoane funcționează. Nu aș trata subiectul tatuajelor la modul general, e important să verificăm întotdeauna realitatea persoanei care se tatuează.”
Erna Constantin, psiholog și psihoterapeut
Unele persoane își fac tatuaje ca să gestioneze o traumă, cum ar fi pierdera unei persoane dragi, altele – ca să marcheze trecerea peste un abuz domestic. Sunt și oameni care se tatuează ca să nu uite că au trecut și au supraviețuit prin etape grele, cum ar fi îmbolnăvirea de cancer sau chiar pandemia de Covid-19.
Răzvan Popa spune și el că motivele pentru care oamenii își fac tatuaje sunt diferite. Numește și el, la fel ca ceilalți interlocutori, pierderea, suferința sau unele simboluri reprezentative, dar spune că sunt și persoane care o fac strict pentru design: „Unii bărbați vor să-și facă pentru că s-au dus la sală și arată bine, unele fete vor să-și facă pentru că vine vara și tatuajele arată bine cu o rochiță. Deci sunt multe categorii, tatuajul nu mai e acum ceva wow!”. Iar motivele, indiferent care ar fi, sunt, toate, la fel de valide.
Tatuajele și imaginea corporală
Când și-a făcut primul tatuaj, cu frunza de platan care simbolizează echipa Progresul, gestul lui Andrei a fost văzut ca fiind puțin exotic de către grupul de suporteri din care face parte. „Cred că a fost primul tatuaj cu Progresul din istoria acestei echipe și a fost, poate, o curiozitate la acel moment, mai ales că în 2007 nu avea așa de multă lume tatuaje. A fost ceva de coolness: uite și-a făcut tatuaj, chiar e loial echipei! Dar în scurt timp nu a mai contat în niciun fel, pentru că altele sunt valorile care ne țin acolo”, spune el.
De altfel, nici el nu s-a simțit diferit prea multă vreme după ce și l-a făcut, iar sentimentul de special s-a diluat din ce în ce mai mult la următoarele tatuaje. „Prima lună, a doua lună, le mai observi, te gândești puțin cum se văd, poate îți imaginezi cum te percep ceilalți, dar apoi intră într-o banalitate a vieții cotidiene și trec undeva în spate, nu le mai observi decât, poate, când te mai întreabă cineva de ele. Devin parte a corpului, cum ar fi o aluniță sau un semn distinctiv”, mai spune Andrei din experiența lui, care poate fi diferită de a altora.
Chiar dacă, poate, nu mai realizezi acest lucru la ceva vreme după ce te tatuezi, există o mare legătură între percepția legată de imaginea corporală și tatuaje, spun studiile.
Psihologul Viren Swami a făcut mai multe studii asupra tatuajelor, iar unul dintre ele – publicat în 2011 și făcut pe un eșantion format din 82 de britanici – se referă la imaginea pe care o au oamenii despre corpurile lor înainte și după ce și-au făcut tatuaje. Swami a descoperit că anxietatea și sentimentele generale de nemulțumire legate de propriile corpuri au scăzut imediat după ce participanții și-au făcut un prim tatuaj.
Creșterea stimei de sine în legătură cu imaginea corporală s-a menținut evidentă și la trei săptămâni de la realizarea tatuajelor, ceea ce, a considerat Swami, ar putea sugera o schimbare permanentă, nu doar un entuziasm de o zi. Totuși, femeile au exprimat o anxietate legată de imaginea corporală, mai mare decât bărbații, la trei săptămâni de la realizarea tatuajului.
Și Erna a găsit un astfel de studiu legat de diferențele de percepție asupra imaginii corporale între persoanele cu tatuaje – bărbați și femei – și cele fără tatuaje. Conform cercetării recente, există diferențe de percepție corporală importante între femeile și bărbații fără tatuaje, însă aceste diferențe nu sunt foarte mari între femeile și bărbații cu tatuaje.
Practic, bărbații fără tatuaje au o imagine corporală mai bună și o încredere mai mare în aspectul lor fizic, în comparație cu femeile fără tatuaje, ca urmare a anumitor factori socio-culturali. „În cazul celor care au tatuaje, lipsa diferențelor între bărbați și femei e interesantă”, spune Erna.
„Conform studiului, femeile cu tatuaje sunt supuse mai des criticilor decât bărbații cu tatuaje. Cu toate acestea, imaginea corporală și încrederea în propriul corp nu diferă foarte mult între femeile și bărbații care aleg să-și facă tatuaje. Adică chiar dacă există critici din exterior, atât bărbații, cât și femeile cu tatuaje au o percepție bună cu privire la corpul lor. Pe de altă parte, bărbații, indiferent că au sau nu tatuaje, au un nivel mai ridicat al imaginii corporale de sine decât femeile”, adaugă ea.
Lipsa diferențelor de percepție se poate datora unei mai mari acceptări sociale a modificării corpului femeii, încearcă psihologul să explice: „Se pare că, optând pentru tatuaje, femeile aleg să se desprindă de așteptările societății și își recâștigă controlul asupra corpului lor”.
Tatuajul face parte dintr-o schimbare socială mai largă asupra individualității și alegerii pe care cu toții vrem să o avem asupra corpului nostru, e de părere și antropologul Andrei Mihail. „Putem să privim în paralel cu intervențiile de chirurgie estetică, care acum se dezvoltă foarte mult, dar asupra cărora exista o stigmă în urmă cu 20 de ani. Acum, intervențiile la nivelul sânilor și buzelor au devenit o practică banală”, adaugă el.
Tatuajele ca formă de terapie
Dacă ne gândim la tatuaje ca formă de terapie, e cazul să luăm în discuție mai multe direcții. Pe de o parte, există istoria care ne spune că tatuajele au fost folosite ca acupunctură, cu rol de vindecare a diferitelor probleme de sănătate. Pe de altă parte, putem să vorbim despre faptul că unii oameni își fac tatuaje ca să marcheze trecerea peste perioade dificile din viață, folosind desenele pe piele ca ancore în realitate, care să le aducă mereu aminte că, dacă au putut să treacă o dată peste o problemă, vor mai putea și în viitor, dacă va fi cazul. Pe de o altă parte, există cazul celor care își acoperă cicatricile cu tatuaje, ca să-și accepte mai ușor defectele fizice apărute după un accident traumatizant, fizic și psihic. Și mai există, desigur, și discuțiile îndelungate și uneori prelungite care pot să apară între artistul tatuator și cel care se tatuează.
Un studiu mai recent, publicat în 2022, a analizat asocierea dintre cazurile de abuz și neglijență în copilărie cu recurgerea la anumite modificări corporale mai târziu în viață – tatuaje și piercinguri. Cercetarea, realizată pe 1.060 de persoane (din care 52,8% femei) cu vârste cuprinse între 14 și 44 de ani, arată că tatuajele și piercingurile au fost mai frecvente în rândul celor care au raportat că au trecut prin abuz și neglijare în copilărie (au fost luate în considerare abuzul emoțional, fizic și sexual, neglijarea emoțională și fizică).
Erna Constantin, care e specializată în psihotraumatologie și lucrează cu multe persoane care au trecut prin diverse traume, spune însă că, din observațiile ei, nu putem face o asociere între traumă și tatuaje. Cei cu traume sunt și cu tatuaje, și fără, la fel cum cei fără tatuaje pot avea sau nu traume. Totuși, tatuajele pot reprezenta o cale de a gestiona o dificultate.
„Un tatuaj poate reprezenta o modalitate prin care o persoană își găsește o strategie prin care poate să supraviețuiască la ceva ce i s-a întâmplat. Poate fi o modalitate de a duce mai departe ceva care e considerat pierdut, pentru că trauma înseamnă o pierdere a ceva, nu neapărat a unei persoane. Când ai o pierdere, rămâne un gol și e posibil ca un tatuaj să creeze senzația acoperirii acelui gol. Dar nu toate persoanele cu traume au tatuaje. Unii oameni au alte motivații pentru care se tatuează”, explică Erna.
Cât despre acoperirea cicatricilor, Costi, care face tatuaje de acest tip – a făcut de la tatuaje de reconstrucție de areolă după operații de cancere de sân, combinate cu modele artistice, până la desene ample, pe cicatrici lăsate de arsuri pe suprafețe mari din corp – știe care sunt beneficiile psihologice, dar știe și cât de mult contează priceperea tatuatorului în aceste cazuri delicate.
„Această practică necesită abilități speciale de la un artist tatuator cu experiență, iar designul tatuajului este ales pentru a acoperi eficient cicatricea și a îmbina aspectul acesteia cu pielea sănătoasă din jurul ei. Rezultatele pot să difere în funcție de tipul cicatricei și de calitatea aplicării tatuajului, iar cicatricea, deși nu va deveni complet invizibilă, poate fi estompată în mod semnificativ”, spune Costi.
În alte țări, aceste tatuaje – numite tatuaje paramedicale – pot fi făcute de medici sau asistenți medicali specializați și în arta tatuajelor și pot acoperi defecte precum scalpul afectat de alopecie, pete de vitiligo și chiar pot „reconstrui” unghii care nu mai există, iar studiile spun că ele oferă o creștere a satisfacției legate de calitatea vieții.
La artistul tatuator, ca la psiholog. O relație de fidelitate
Dar, cum spuneam, când ne gândim la gestul tatuajului ca terapie, nu ne gândim numai la desen în sine și la ce acoperă sau scoate el în evidență, ci ne gândim și la timpul petrecut în salonul artistului tatuator. În funcție de mărimea și complexitatea tatuajului, un om poate să stea pe scaunul de tatuat o oră, cinci, 12 ore sau să petreacă mai multe zile în compania artistului tatuator. Și, ce să faci când stai atât de mult timp cu un alt om? Vorbești. Poate te deschizi. Poate construiești o relație. Ca la psiholog.
„Deși nu pare, tatuajul este și în scop terapeutic. Cu decenii în urmă, în spatele tatuajului se afla și tratamentul prin acupunctură. Acum, în anii noștri, tatuatorii profesioniști sunt și un fel de psihologi ai clienților. Tatuajul bucură, tatuajul vindecă răni interne, tatuajul șterge din amintirea trecutului, tatuajul este o terapie. De cele mai multe ori, clienții – cel puțin ai mei – sunt foarte open și încep să povestească, să ceară sfaturi de viață, de familie.”
Costi Azoiței, artist tatuator
În salonul de tatuaj, discuțiile nu sunt bârfe, ci sunt de multe ori profunde, mai spune Costi, care e, dacă menținem comparația, pe rând psiholog și client, atunci când un alt artist îi bate un tatuaj nou.
Și, pentru că relația dintre client și artistul tatuator e una foarte importantă, când găsești unul cu care rezonezi, nu-i mai dai drumul. Relația devine una de încredere și fidelitate. Tot ca la psiholog.
Andrei Mihail merge, de când se știe, la același artist. „Și asta e o discuție interesantă, despre momentul când îți găsești artistul și cum îi rămâi dedicat. Eu, de exemplu, am fost la unul singur. Am mers mereu la Teo, de la salonul Machina Electrica”.
Criteriile după care îți alegi artistul pot să varieze. Lui Andrei, de exemplu, i-a plăcut că Teo, de fiecare dată când s-a dus la el – exceptând primul tatuaj, care a fost unul simplu -, l-a întrebat ce își dorește să exprime, după care a adaptat modelele cu care venise și i-a creat întotdeauna ceva unic.
„Modelul cu frunza de platan era extrem de banal, pur și simplu era de pus un contur pe piele și de umplut cu culoare, dar la el la salon avea deja pe vremea aia tot felul de albume de artă, de la pictură bizantină la arhitectură, tot felul de chestii de design, și mi-am zis că trebuie să fie destul de bun și de pasionat. Asta m-a atras spre el și s-a și dovedit că ne-am potrivit foarte bine. După primul tatuaj, la următoarele, de fiecare dată eu m-am dus cu ideea, i-am dat inspirație, i-am zis ce vreau și de ce vreau, iar el a meșterit la desene ca să se potrivească pe corp – că și asta e o chestie importantă! – și mi-a plăcut mereu cum a lucrat”, povestește Andrei.
Tatuajele și joburile
Deși un studiu care datează din 2018 susține că, în practică, tatuajele nu sunt asociate în mod semnificativ cu discriminarea salarială sau la angajare, altă cercetare, tot din 2018, arată că arta corporală poate fi o sursă de discriminare în muncă, iar unii oameni chiar au fost concediați din cauza tatuajelor lor.
Prin urmare, chiar dacă tatuajele sunt recunoscute acum ca parte a culturii mainstream, cei care au sau se gândesc să-și facă tatuaje sunt uneori îngrijorați de faptul că desenele de pe pielea lor le vor reduce șansele de angajare sau, într-o formă sau alta, îi vor împiedica în mediul profesional.
Răzvan, care acum e plin de tatuaje, a avut în urmă cu mai bine de 10 ani momentele lui de preocupare în legătură cu eventualele consecințe pe care le-ar putea avea decizia de a se tatua pe zonele foarte expuse.
„Am avut niște panici. Țin minte că aveam programare la ora prânzului și îmi luasem liber de la job, dar m-am trezit la 8.00-9.00 dimineața și, de când m-am trezit până am plecat la programare, am stat două-trei ore și m-am gândit: Dar cum o să fie? Dar dacă nu e bine? Mai bine să sun și să anulez, nu-mi fac. Apoi, pe partea cealaltă: Haide, mă, că asta îți dorești, asta vrei! Erau un fel de înger și drac pe fiecare umăr. Dar asta a fost acum vreo 10 ani, atunci le-am făcut pe cele care sunt la vedere. Acum am văzut puștani de 17-18 ani care au tatuaje direct pe față, nu mai au nicio treabă, dar acum 10-12 ani, când le-am făcut eu, mă gândeam”, povestește Răzvan.
Andrei, de exemplu, nu și-ar face pe față și pe gât. Nu-l reprezintă, dar, când dezbatem problema, se gândește că poate n-ar fi o idee tocmai bună să faci asta, dacă lucrezi în mediul academic, ca el, chiar dacă e un mediu foarte relaxat.
„În bula noastră academică, de științe sociale, tatuajul nu e neapărat o mare problemă. Sociologii, antropologii, socioloagele, antropoloagele au fost cumva mereu mai hippioți – spun asta cu foarte multe ghilimele. De exemplu, la conferințele noastre, lumea se îmbracă casual, în tricou și pantaloni scurți, față de alte domenii, unde lumea e mai elegantă. Deci la noi nu ar fi asta o problemă, dacă nu ne referim la față, unde, cred – subliniez cred! – că ar fi mai discutabil din punct de vedere al lumii academice. Pe față e o discuție separată, pentru că fața e un loc mult mai încărcat de diferite valori simbolice, culturale, sociale, psihologice”, spune și Andrei.
Erna nu are tatuaje, dar decizia de a nu se tatua (încă) nu are legătură cu profesia. De fapt, un tatuaj poate chiar ar fi ajutat-o în munca ei de psihoterapeut să scoată la lumină mai rapid unele lucruri despre clienți.
„În cazul în care, în psihoterapie, cel din fața mea are o opinie vizavi de mine, îmi dau seama că este posibil să existe acolo un transfer (n.r. – ceea ce clientul proiectează asupra psihoterapeutului), iar transferul este o foarte bună ocazie de a scoate conținut din cel cu care eu lucrez, conținut care ne poate ajuta în procesul psihoterapeutic. Deci hai să spunem că, pe de o parte, ar fi putut fi un avantaj să am tatuaje, pentru că persoana din fața mea ar fi putut să proiecteze ceva pe mine, iar proiecția este a acelei persoane și am putea să lucrăm pe asta. Nu ăsta a fost motivul care a stat la baza faptului că nu mi-am făcut un tatuaj”, explică Erna.
Atunci când cei care-i trec pragul cabinetului au tatuaje, acestea pot fi o sursă de informație, dar Erna le folosește numai dacă și când discuția pornește de la client. Deși întâlnește tatuaje din ce în ce mai artistice și e curioasă în legătură cu ele, se ferește să întrebe, pentru că asta ar însemna să se raporteze mai degrabă la ea decât la client. „Ar însemna să deraiez firul discuției care îl poate duce pe client în zona de echilibru cognitiv, emoțional, relațional. Deci mă folosesc de tatuaje numai dacă discuția pornește de la client și, da, în acest caz, vorbim despre motivații, de ce a ales să-și facă un anumit model și nu altul, ce înseamnă acel tatuaj pentru el, care e simbolistica. Poate să iasă foarte mult conținut pornind de la un tatuaj”, mai spune ea.
Costi, în schimb, nu a avut de ce să-și pună problema discriminării la job. Corpul lui e ca un fel de carte de vizită și-ar fi ciudat să n-aibă tatuaje. Știe, însă, că sunt situații în care cei care se tatuează pot să aibă probleme, mai târziu, când își caută un loc de muncă. E, mai ales, cazul tinerilor, care apelează mult mai des la ștergerea tatuajelor cu laser: „Stergerea tatuajului intervine la categoria oportunităților de carieră. Unele domenii profesionale pot avea reguli stricte privind tatuajele vizibile, ceea ce poate determina oamenii să vrea să-și îndepărteze tatuajele, pentru a fi mai conformi cu cerințele de angajare. În această categorie cel mai des întâlniți sunt tinerii teribiliști care-și doresc primele tatuaje la vedere”.
Avem un profil psihologic al celui care se tatuează?
Dintre cei cu care am stat de vorbă, în mod clar Costi vede cei mai mulți oameni care se tatuează și interacționează cu ei zi de zi, așa că e, poate, cel mai în măsură să vorbească despre trăsăturile lor de personalitate. Totuși, nu vrea să pice în capcana generalizărilor și spune că nu poate crea un „profil psihologic” complet pentru toți cei care se tatuează.
Numește însă câteva caracteristici care pot fi asociate cu oamenii care aleg să se tatueze: nonconformismul, faptul că sunt oameni care apreciază arta și creativitatea, dorința lor de a-și exprima într-un mod cât mai liber sentimentele, gândurile și identitatea, poate o anumită înclinație către aventură și deschiderea către diversitate și autenticitate.
„Motivațiile și trăsăturile psihologice ale unei persoane sunt complexe și nu pot fi reduse la un singur factor. Oamenii se tatuează din motive diferite și este posibil să existe persoane care se tatuează din complet alte motive decât cele menționate de mine, așa că, înainte de a trage concluzii sau a judeca pe cineva care se tatuează, este mai bine să căutăm să înțelegem din perspectiva lor motivele personale care stau la baza acestei alegeri”, atrage atenția Costi Azoiței, iar opinia lui e susținută și de Erna.
„Noi nu putem să stabilim trăsăturile de personalitate ale unei persoane prin prisma tatuajelor pe care le are și nici prin prisma numărului de tatuaje pe care le are. Cel mult putem să desprindem de acolo niște motivații cu caracter general. Dar, dacă vrem neapărat să știm ce se întâmplă cu persoana din fața noastră, este important să discutăm direct cu ea”, spune psihologul.
L-am întrebat pe Andrei Mihail, în calitate de antropolog, nu de tatuat, dacă tatuajul împarte lumea-n două, între conservatori și nonconformiști, între curajoși și ezitanți. Nu prea.
„Cred că, de câțiva ani încoace, se estompează foarte mult lucrurile. Nu știu în ce măsură mai există o dihotomie, cred că s-a blurat foarte mult granița dintre cele două, nu cred că se mai face neapărat separarea între progresiștii de la oraș și oamenii retrograzi de la sat. Am întâlnit oameni foarte religioși care au tatuaje și merg la biserică și sunt mulți oameni cu tatuaje și la sate. Ok, sunt slabe șansele să vezi tatuaje la o femeie de 75 de ani de la sat, dar nici la seniorii de la oraș nu prea vezi, deci e mai mult o chestie de vârstă”, spune Andrei.
Mai există stigmatizare, când vine vorba despre tatuaje?
Chiar dacă practica însemnării criminalilor a dispărut de mult, în unele culturi încă există asocierea între tatuaje și diferite bande sau criminali, ceea ce duce la stigmatizare. Sigur, n-a ajutat nici faptul că, în 1961, orașul New York a interzis tatuarea, din motive declarate care țineau de sănătate, iar interdicția a durat până în 1997. În Arabia Saudită, tatuajele sunt interzise din cauza legii Sharia, iar în Danemarca guvernul a interzis din 1966 tatuajele pe față, gât și cap.
Astăzi, tatuajele sunt o formă populară de artă corporală. Se estimează că cel puțin 12% dintre europeni au tatuaje, iar în categoria de vârstă 18-35 de ani, procentul ar fi de două ori mai mare. Aproximativ 20% dintre adulții din Marea Britanie au cel puțin un tatuaj, arăta un articol publicat în 2021 în The Guardian, iar procentul părea să fie în continuă creștere.
Un studiu publicat în 2018 arăta că țara cu cei mai mulți tatuați ar fi Italia (48% din populație), urmată de Suedia (47%) și Statele Unite (46%). Totuși, un alt studiu, publicat în 2017, cita o estimare conform căreia 21%-29% din americani aveau, la acel moment, un tatuaj, iar 15%-20% aveau două sau mai multe tatuaje. Ca împărțire pe generații, 47% dintre mileniali (persoane născute între 1981 și 1996) aveau tatuaje, în comparație cu 36% în cazul celor din Generația X (născuți între 1965 și 1980) și 13% în cazul Baby Boomer-ilor (născuți între 1946 și 1964).
Cercetătorii s-au întrebat dacă, în acest context, al extinderii acestei forme de exprimare, prin desene pe piele, încă mai există stigmatizare.
EXTRA INFO
Stigmatizarea cuprinde stereotipii, prejudecăți și discriminare. Stereotipurile sunt colecții de caracteristici atribuite persoanelor dintr-o anumită categorie, în cazul acesta, categoria persoanelor tatuate. Prejudecățile sunt atitudini pe care cei fără tatuaje le pot avea față de cei cu tatuaje, atitudini care sunt activate fără a avea pe deplin cunoștințe despre persoana tatuată, iar discriminarea se referă la un tratament diferențiat aplicat persoanelor cu tatuaje, comparativ cu alte persoane, o diferențiere care se referă, adesea, la restrângerea unor oportunități de viață.
În mod ironic, cuvântului latin stigma e derivat din cuvântul grec στίγμα (tot stigma), care înseamnă semn sau marcă, așa cum sunt cele folosite pentru identificarea unui animal sau sclav.
Pentru a afla dacă mai există stigmatizare pe tema tatuajelor, cercetătorii au analizat atitudinea respondenților cărora le-au arătat pe de o parte fotografii cu femei și bărbați tatuați pe brațe, pe de altă parte, fotografii cu aceleași persoane, dar cărora le-au fost îndepărtate, digital, tatuajele. Unii dintre participanții la studiu aveau ei înșiși tatuaje.
Concluzia, pe scurt, a fost că persoanele cu tatuaje sunt privite într-o lumină mai negativă decât cele netatuate, în ciuda faptului că tatuajele sunt din ce în ce mai populare.
Persoanele tatuate au fost percepute ca având trăsături negative de personalitate, niveluri mai scăzute de inhibiție, competență și sociabilitate, precum și un grad mai mare de promiscuitate. Femeile tatuate sunt judecate mai aspru decât bărbații, fiind percepute drept mai promiscue, mai puțin atrăgătoare, mai puțin grijulii, mai puțin inteligente și mai puțin oneste.
În mod interesant, conform acestui studiu, participanții la cercetare care aveau la rândul lor tatuaje nu au avut o percepție mai puțin negativă față de alte persoane tatuate. Această descoperire, au notat autorii studiului, ar putea avea legătură cu disocierea dintre sine și ceilalți, adică oamenii au tendința de a-i judeca mai aspru pe ceilalți decât pe ei înșiși. O altă posibilă explicație pentru această atitudine ar fi, mai spun autorii, că aceștia au interiorizat atât de mult stigmatul legat de tatuaje, încât manifestă aceste stereotipii negative, deși ei înșiși au tatuaje.
De unde vine stigmatizarea?
Razvan n-a trecut prin situații de stigmatizare sau, în orice caz, nu așa cum s-ar fi așteptat, la cât de multe tatuaje are. Pentru că merge de ani de zile cu donații prin tot felul de sate, se aștepta să fie stigmatizat în mediul rural, dar reacțiile au fost contrare. „Acolo oamenii erau fascinați de tatuajele mele. De la copii la adulți și seniori, toți se comportau de parcă eram un rockstar, veneau copiii să-și facă poze cu mine. Și adulții la fel, de parcă eram vreo vedetă”, povestește el.
De fapt, persoana care l-a judecat cel mai aspru a fost una din mediul urban, educată: „M-am dus la un consult la un doctor din București, aveam o iritație de la soare, nimic grav, și cred că mi-a zis de vreo 10 ori că ce mi-au trebuit atâtea tatuaje, că poate de la tatuaje fac iritația, că de ce m-am umplut de tatuaje. Și nu se mai oprea! Până nu i-am atras atenția, nu a încetat. Dar opriți-vă puțin, am înteles! Nu vă plac tatuajele sau tatuații, dar mi-ați zis de 10 ori că de ce-am făcut și ce fac. A fost singura persoană care m-a pus la zid, în rest, nu, nici în București și nici în sate nu mi s-a întâmplat”.
Ca antropolog care a petrecut mult timp pe stadioane, printre suporteri, lui Andrei i-au ajuns pe la urechi remarci negative la adresa tatuajelor: „Singurul apropo pe care l-am auzit până acum legat de tatuaje într-un sens negativ tot la fotbaliști se referă. Sunt discuțiile legate de faptul că fotbalul în România e într-o stare jalnică și unii oameni spun că fotbaliștii nu se mai gândesc la muncă, să se antreneze, să fie buni, ci stau numai în cluburi, cu gândul să-și facă tatuaje. Deci tatuajul e un fel de avatar al lenei, dar doar în contextul fotbalului. Altfel, nu am auzit discriminări”.
De altfel, în munca lui de cercetare, Andrei a mers de multe ori prin satele din România. Nici el, la fel ca Răzvan, nu a avut experiențe negative din cauza tatuajelor. „În 2016, deja îmi făcusem un tatuaj care era mai vizibil și am lucrat la un proiect undeva în mediul rural. Știam că prin proiectul respectiv o să ajung la preotul din localitate și la persoane mai vârstnice, așa că aveam temerea asta că ar putea să-mi vadă tatuajul și să li se pară că sunt nu-știu-cum. Vreo două zile am mers pe teren cu cămașă cu mânecă lungă, dar era prea cald și am trecut la mânecă scurtă. Și nu a fost niciun fel de problemă”, își amintește el.
Oricum, mai spune Andrei, multe persoane din mediul rural, pornind de la tineri și până undeva în jurul vârstei de 45 de ani, au tatuaje. „Poate și datorită migrației, nu prea mai vorbim de oameni izolați, sunt mulți cu tatuaje, au venit acasă la bunici, în felul acesta au văzut și bunicii, ca și bunica mea, că tatuajele sunt peste tot. Totuși, asta nu înseamnă că nu riști să dai pe undeva de persoane care să discrimineze”, adaugă antropologul.
Erna Constantin consideră că stigmatizarea ține de modul de dezvoltare și de credințele fiecărei generații în parte, dar ține și de mediu. Adică ceea ce e adecvat într-un mediu nu este adecvat în alt mediu, în altă societate sau cultură.
Dacă nu sunt tatuajele, sunt bolile psihice, dizabilitățile fizice, rasa sau sexul. Până la urmă, cum ajungem la stigmatizare? Din cauza propriilor credințe limitative, spune Erna.
„În momentul în care cineva crede că persoana care are tatuaje e o persoană violentă, de exemplu, crede acest lucru pentru că acela este propriul mecanism de apărare. Persoana respectivă învață să evite oamenii cu tatuaje și să nu se apropie de ei, cu scopul de a se proteja. Deci e vorba despre credințele limitative. Termenul de limitativ ne arată foarte clar că există o limitare care nu ne lasă să vedem dincolo de ceea ce credem. Ca să mă protejez, dau deoparte sau stau departe de ceva ce cred că îmi face rău”, spune psihologul.
Costi Azoiței a fost și el discriminat în adolescență. I s-a întâmplat cu vecinii și cu diferite autorități. Dar, în timp, lucrurile s-au schimbat. Deși realizează că societatea în ansamblu a devenit mai tolerantă cu persoanele tatuate, nu-și poate da seama dacă în cazul lui acceptarea e și mai mare doar pentru că, prin prisma profesiei lui, s-a expus foarte mult în mass-media.
„În ziua de azi, stigmatizarea persoanelor cu tatuaje a scăzut semnificativ, iar tatuajele au devenit mai normalizate în societate. Tendința actuală indică o creștere a acceptării și normalizării tatuajelor, iar oamenii se simt mai liberi să își exprime personalitatea și interesele prin intermediul tatuajelor fără teama de stigmatizare sau prejudecăți”, mai spune Costi.
Există cumva și o „discriminare pozitivă”?
Termenul de „discriminare pozitivă” trebuie folosit cu multe ghilimele. Un echivalent ar fi acțiunea afirmativă, dar aceasta se referă numai la politicile instituționale prin care categoriile defavorizate ajung să fie favorizate. Altfel spus, decizii luate la nivel de instituții pentru a corecta discriminarea.
Totuși, când vorbim despre relațiile dintre oameni, nu putem spune acțiuni afirmative, așa că ne-am întrebat dacă nu cumva există și o „discriminare pozitivă” în cazul tatuaților? Adică dacă nu sunt și situații în care să fie preferați celor care nu au tatuaje.
Nu sunt date care să confirme acest lucru, spune Andrei Mihail, dar persoanele cu tatuaje sunt, cu siguranță, dezirabile în unele medii. „Sunt niște tipologii de personalitate foarte dezirabile în lumea de azi în spațiile urbane, culturale. E vorba despre oamenii care sunt mereu foarte sociabili, foarte veseli. Din această perspectivă, clar, există o atractivitate pe care tatuajul ți-o dă”, spune el.
„Chiar dacă, direct, tatuajul nu mai simbolizează apartenența la un grup, indirect cred că, de fapt, pentru mulți dintre noi poate să simbolizeze apartenența la o clasă. Nu neapărat că îmi fac tatuaj ca să arăt, conștient, că sunt un tânăr urban middle class creativ, dar indirect cred că se întâmplă asta. Așa cum și hainele și tot comportamentul nostru de consum poate să fie interpretat în cheia asta. Cred că tatuajul devine un fel de dezirabilitate.”
Andrei Mihail, antropolog
De exemplu, adaugă Andrei, dacă ar fi să ne uităm la reclamele pentru festivalul Electric Castle, acolo e promovată o tipologie anume: persoane de 25-45 de ani care, după cum se îmbracă și după alte imagini corporale, printre care de multe ori se află tatuaje complexe, realizate de artiști, transmit că au joburi foarte bine plătite, într-o corporație dintr-un oraș mare, preferabil într-o industrie creativă.
Normalizarea tatuajelor: „Pe ăsta mi l-aș pune tablou în casă!“
Faptul că din ce în ce mai multă lume își face tatuaje duce, firesc, la normalizarea lor. Cu cât vezi mai mulți oameni tatuați, cu atât intră în zona de banalitate, de normalitate.
Răzvan își amintește un episod petrecut în urmă cu 8-9 ani, într-o vară când a ieșit din casă până la un magazin de cartier, ca să cumpere mâncare pentru câine. Deși de obicei nu iese din casă cu haine fără mâneci, atunci, pentru că nu avea de mers mult, a ieșit în maiou. S-a întâmplat ca-n spatele lui să meargă o doamnă în vârstă. Răzvan povestește ce a urmat:
„O simțeam în spatele meu. O simțeam pur și simplu cum se uită, cum mă studiază, și la un moment dat îmi zice: Auzi, mămică? Eu am zis că gata, e clar, mă așteptam să mă facă pe toate părțile. Și îmi zice: Mie nu-mi plac tatuajele, nu mi-au plăcut niciodată. Eu, în capul meu, mă gândeam că știu ce urmează să zică. Dar zice: Dar uite, ăsta de pe umăr, pe ăsta mi l-aș pune tablou în casă! Eee, așa, da! Așa, mămică, astea sunt frumoase, nu draci și satane! Deci oamenii, pentru că sunt expuși la ele, au început să se uite cu totul altfel și la tatuaje. Altfel nu se schimbă lucurile. Și, când spun asta, mă refer la progres în orice domeniu, nu numai în legătură cu percepția asupra tatuajelor. Dacă bunicii noștri nu știu sau le e foarte greu să folosească cardul și bancomatul, atunci când văd că toată lumea din jurul lor folosește cardul, la un moment dat sunt și ei nevoiți să o facă. Așa e și cu tatuajele. Dacă cineva, ca senior, merge pe stradă și mă vede pe mine, cu tatuaje, și zice: Ia uite-l pe-ăsta, pușcăriașul, tatuatul, după care mai merge 50 de metri și vede o domnișoară într-o fustiță și are tatuaj, poate se gândește: Ia uite-o și pe-asta, cine știe ce e de capul ei! Și la fel merge până la piață și vede 10-15 persoane cu tatuaje, începe să privească lucrurile diferit, începe să-și spună că e ceva normal. După care începe să se uite și la cum arată tatuajele, să le observe, să vadă că cineva are un tatuaj colorat, altcineva are un tatuaj drăguț, cu un animal”, detaliază Răzvan procesul de normalizare a percepției asupra tatuajelor așa cum l-a trăit el.
Andrei Mihail explică și el fenomenul, din perspectiva antropologică: ca în orice adopție culturală care ajunge majoritară, și în privința tatuajelor ai, mai întâi, niște early adopters, adică niște persoane care adoptă atitudinea înainte de a deveni populară; ele scot tatuajele din zona de percepție negativă și o duc mai întâi într-o zonă ce acceptare, după care, la un moment dat, tatuajele devin chiar modă. Adică ceea ce se întâmplă acum.
„Fotbaliștii sunt unii dintre cei mai urmăriți oameni în social media. Messi (n.r. – Lionel Messi, fotbalist argentinian) are, de exemplu, al doilea cont de Instagram după Cristiano Ronaldo (n.r. – fotbalist portughez). Vedem la fotbaliștii din ziua de azi o nouă formă de masculinitate pe care o pun în fața publicului și care include și tatuajul. Dacă te uiți de la Liga Campionilor până la ultima ligă sătească din România, nu se poate să nu vezi două-cinci persoane cu tatuaje. Și nu tatuaje mici, ci full sleeve (n.r. – tatuaje pe întregul braț), tatuaje mari, care acoperă porțiuni ample din corp. În cazul acesta, vorbim despre transmiterea ideii de masculinitate și despre cum tatuajul potențează genul ăsta de badassness, de răutate”, spune Andrei.
În cei 22 de ani de când lucrează la modul profesional, Costi a avut timp să observe atitudinea față de tatuaje și de tatuați. „În trecut, tatuajele erau asociate adesea cu marginalizarea socială sau cu anumite subculturi – erau mai frecvente în rândul anumitor grupuri, cum ar fi rockeri, motocicliști, militari sau în penitenciare –, dar acum multe persoane din medii sociale și profesionale diferite își fac tatuaje. Am observat o creștere semnificativă a diversității în ceea ce privește persoanele care se tatuează. Și calitatea artei tatuajelor s-a îmbunătățit semnificativ, ceea ce face din tatuaje o opțiune estetică din ce în ce mai populară”, spune artistul.
Pentru că e atât de tatuat, pentru că e un om foarte implicat civic și pentru că a demarat chiar o campanie – Ink for Humanity – care promovează tatuajele, l-am întrebat pe Răzvan Popa dacă nu cumva decizia lui de a se tatua are în spate vreun fel de intenție de a milita pentru normalizarea tatuajelor.
„Nu, absolut deloc. Nu m-am gândit nicio secundă la asta înainte să mă întrebi tu. Eu am început să-mi fac tatuaje de la 13 ani, pentru că mi-am dorit și atât. Și așa a rămas. Nu m-am gândit niciodată la militat sau să schimb eu concepte. Nu. Mie îmi plac tatuajele, îmi place să le am, mă identific cu ele, altfel nu mă văd. Dacă mi-ai da acum orice sumă de bani ca să mi le șterg pe toate nu aș accepta, pentru că nu m-aș mai recunoaște eu pe mine, aș considera că e o cu totul altă persoană. Dar mie îmi plac și atât”, spune Răzvan.
Ink for Humanity este o campanie demarată de Răzvan Popa prin asociația Atelierul faptelor bune. E o campanie care are loc anual și prin care mai multe saloane de tatuaje se unesc și fac tatuaje mici, care să dureze maximum o oră, pe bază de donații.
Banii strânși sunt folosiți de asociație, pentru diferite proiecte. În primă fază, din acești bani se cumpărau cadouri și se organizau petreceri pentru copii defavorizați, însă acum, de când a deschis și Centrul Social de Psihoterapie, banii sunt direcționați către susținerea ședințelor de psihoterapie gratuită pentru persoanele care au nevoie de un astfel de ajutor, dar nu și-l permit.
„Evenimentul Ink for Humaity a prins foarte bine. În 2019, am început cu 10-15 saloane, iar acum, în 2023, am avut 78 de saloane din toată țara și din țări ca Belgia, Spania, Germania și Marea Britanie. Cei care se tatuează primesc o diplomă de participare cu suma donată și un card de reducere de 15% la toate saloanele implicate. De exemplu, poate tu ai venit în București să te tatuezi la event, dar ești din Craiova. Ulterior, te duci la salonul înscris din Craiova și ai 15% reducere. Am creat un sistem ca să construim o comunitate și a prins foarte bine. Eu nu știu să existe așa ceva în altă parte în lume”, spune Răzvan Popa.
Dacă vrei să susții Centrul Social de Psihoterapie și deschiderea unor astfel de centre în alte orașe, o poți face și prin donații directe, aici.
