Ioana a simțit o formațiune în sân și s-a programat pentru investigații gratuite în sistemul de stat, însă până la data programării, lucrurile au evoluat nefavorabil FOTO: Shutterstock
Ioana și-a dedicat cea mai mare parte din viață pacienților oncologici, însă în 2021, la 48 de ani, a trecut de la rolul de susținător la cel de pacient, când a fost diagnosticată cu neoplasm mamar la sânul drept, stadiul 2, și viața ei s-a schimbat brusc. Deși nu i-a fost deloc ușor, nu și-a pierdut nicio clipă speranța și tonusul bun, devenind o sursă de inspirație pentru femeile care se confruntă cu provocări similare.
„Nu m-am gândit nicio clipă că boala asta, cancerul, este o boală foarte gravă, cu risc mare de deces. Nici azi nu mă gândesc că există riscul de recidivă. De fapt, nu mă sperie nici una, nici cealaltă. Oricând poți să suferi de o boală, oricând poți să pățești ceva.“ Ioana și-a dorit să împărtășească povestea sa cu cititorii SmartLiving.ro tocmai pentru a le transmite curajul și hotărârea ei de a învinge provocările unui diagnostic cumplit cum este cel de cancer la sân.
Știe că niciun om nu poate anticipa viitorul și nu vrea să trăiască cu stresul a ceea ce se poate întâmpla. „Nu e bine să trăim cu un astfel de stres. Doctorul care m-a operat mi-a spus mereu că 50% din rezultatul unei terapii oncologice depinde de un psihic puternic, de un tonus bun“, spune Ioana încă de la începutul discuției.
„Domnul doctor mi-a mai spus că, din păcate, cele mai multe dintre pacientele care ajung să aibă complicații sunt exact cele care trăiesc tot timpul cu frică. Pe mine m-a apreciat mereu pentru tonusul bun.“
*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu e cel real.
SmartLiving.ro vrea să mențină deschis subiectul celui mai frecvent tip de cancer diagnosticat la femeile din România pe tot parcursul anului. Vom prezenta poveștile de viață ale unor femei care, după diagnosticul de cancer la sân s-au redescoperit și au (re)învățat să se iubească, chiar dacă uneori s-au simțit mai puțin femei și chiar dacă au avut momente în care greul le-a copleșit.
Poți descoperi o parte dintre povești și în reportajul „Viața cu cancer la sân: patru povești despre curaj și speranță“ (vezi mai jos):
De la rolul de asistent social la cel de pacient
Ioana are 51 de ani, nu are copii. Locuiește împreună cu soțul ei în București, în sectorul 3, acolo unde este și asistent social. Cu o carieră dedicată sprijinirii persoanelor vulnerabile, inclusiv pacienți oncologici, nu s-a gândit niciodată că va deveni ea însăși parte din această luptă.
„Am ajuns să fiu una dintre pacientele pe care le evaluam. Ca un paradox aș zice, la momentul diagnosticării, evaluam din punct de vedere social persoane în special cu același diagnostic ca al meu, care solicitau încadrare într-un grad de handicap“, spune ea.
Pe de altă parte, Ioana crede că natura serviciului său a ajutat-o foarte mult pe parcursul experienței nefaste pe care urma să o trăiască: era foarte bine informată în ceea ce privește diagnosticul de carcinom mamar, știa cum evoluează o astfel de boală, cum decurge de obicei terapia de vindecare și recuperare. „Eram familiarizată cu termenii, știam că terapiile sunt atât de evoluate încât nu se mai moare de cancerul de sân mai ales dacă este tratat în faze incipiente.“
„Ani la rând am prioritizat serviciul.“ Viața înainte de cancer
Cu toate că știa foarte multe despre diagnostic, Ioana a făcut și ea aceeași alegere pe care cele mai multe femei cu care am discutat în ultima perioadă (diagnosticate cu cancer la sân) au făcut-o: înainte de diagnosticul de cancer la sân, a prioritizat alte aspecte ale vieții, mai ales serviciul, toate în detrimentul propriei sănătăți.
Primul consult la sâni pe care Ioana l-a făcut a fost în 2012, când a descoperit la sânul drept, în urma unei autopalpări involuntare, o formațiune subcutanată cât un bob de mazăre. În urma unei ecografii și a unei mamografii s-a dovedit a fi un lipom (o tumoră benignă formată din țesut adipos). Așa, timp de doi ani, în perioada 2012-2014, a mers la controale periodice (ecografii și mamografii), însă din 2014 până în 2020 nu a mai făcut nicio investigație, nici nu și-a mai autoexaminat sânii.
„Din 2014 n-am mai făcut, spre rușinea mea, nicio investigație, pentru că am prioritizat alte aspecte ale vieții, respectiv serviciul, ceea ce nu-i bine deloc. Eram tot timpul prinsă și nu aveam timp de mine. Nu e bine. Nu recomand nimănui să facă ce-am făcut eu înainte de cancerul la sân. Trebuie anual să meargă la un consult. În primul rând, autopalparea e foarte important“, atrage atenția Ioana.
Într-o seară din 2020, Cristina a simțit involuntar o nouă formațiune la sânul drept. Convinsă că ar putea fi doar sternul sau un alt lipom, având bustul mic și fiind slabă, nu s-a alarmat. „De multe ori, când stăteam întinsă, îmi simțeam sternul și de aceea în acea seară nu m-am panicat.“
Însă, în aprilie 2021, o retracție mamelonară a îngrijorat-o foarte mult. Inițial, a atribuit simptomul premenopauzei, după căutări pe internet. „Pe moment m-am speriat, vă dați seama. M-am panicat puțin. Nu știam ce înseamnă. Am început să accesez pe Google tot felul de articole, am procedat greșit pentru că acolo scria că poate să fie un simptom al premenopauzei. Aveam 48 de ani și luam în calcul și această etapă a vieții.“
Deși exista posibilitatea ca retracția să fie un simptom al premenopauzei, Ioana s-a programat la un consult în sistemul public de sănătate, doar că trebuia să mai aștepte încă aproape cinci luni. În acest timp, mai exact după două luni de la momentul în care și-a făcut programarea, mamelonul i s-a înnegrit și necrozat. Ioana a înțeles că nu mai putea aștepta. S-a programat pentru mamografie într-o clinică privată, unde a primit un rezultat șocant: nicio tumoră detectată, în ciuda semnelor evidente. „Aveam un mamelon retractat și necrozat, și tumora nu a fost identificată. Am rămas șocată“, spune Ioana.
Dezamăgită, a apelat la clinica Regina Maria, la recomandarea unei prietene, și a cerut direct o puncție. Dr. Isabela Botea a realizat biopsia ghidată ecografic, confirmând suspiciunea de carcinom mamar, diagnostic încă o dată confirmat de medicul chirurg Victor Titirez, unde a fost ulterior îndrumată. „Eram atât de disperată când am primit rezultatul biopsiei, eram devastată. Nu-mi venea să cred. Aveam senzația că nu eu trec prin situația respectivă. Cred că creierul nu putea să accepte. Eram în stare de șoc“, descrie Ioana impactul emoțional al momentului când toate suspiciunile i-au fost confirmate.
Această etapă, marcată de confuzie, căutări și emoții copleșitoare, i-a fost, totodată, o lecție de perseverență în căutarea răspunsurilor corecte care i-ar fi putut salva viața.
Alegerea tratamentului: mastectomie
După investigații și mai detaliate, inclusiv un CT de torace, abdomen și pelvis, s-a constatat că tumora Ioanei, cu o dimensiune de 3 centimetri, se dezvolta de aproximativ un an și jumătate. Din cauza mărimii, mastectomia unilaterală cu reconstrucție imediată a fost singura opțiune recomandată de Tumor Board-ul spitalului.
Mărimea tumorii nu permitea rezecție parțială, mastectomia fiind cea mai bună soluție și primul pas al tratamentului. „La mine tratamentul a început cu operația pentru că, deși cancerul era în stadiul 2, la biopsie și la celelalte investigații, nimic nu indica că aș avea adenopatie axilară. Adică nu se vedea nicio formațiune la axilă.“
Inițial speriată de impactul estetic, Ioana a cerut o a doua opinie, dar experiența cu un alt medic a fost neplăcută:
„Nu m-a tratat cu aceeași blândețe cu care m-a tratat încă de la început dr. Titirez. A fost destul de arogant. Nu a avut răbdarea necesară să-mi explice într-un limbaj comun și m-a trimis direct la cabinetul medical să încep chimioterapia. Am zis «stați așa puțin». Voiam, nu voiam, trebuia să fac chimioterapie neoadjuvantă?! Aveam un stadiu avansat de cancer, dar acolo în actele cu care eu m-am dus, scria clar că tumora mea răspunde la tratament hormonal. Mi-a spus că protocolul, ghidul terapeutic pe care medicii oncologi îl au ca bază, ca procedură, impune să fac chimioterapie neoadjuvantă. Atunci am zis nu, pentru că eu am consultat și un chirurg, și chirurgul mi-a spus că eu pot să încep tratamentul cu operația și mi-a și explicat de ce e posibil. M-am întors la domnul dr. Titirez cu inima deschisă.“
Ioana, după diagnosticul de cancer la sân
În ciuda presiunilor de a urma chimioterapie neoadjuvantă, Ioana a ales să aibă încredere în chirurgul său care a argumentat că, având o tumoare localizată (locoregională) și fără ganglioni afectați, tratamentul putea începe fără probleme cu intervenția chirurgicală. Rezultatele testelor imunohistochimice au fost decisive: tumora prezenta o receptivitate de 90% la tratamentul hormonal. Astfel, chimioterapia neoadjuvantă nu era necesară. „90% răspuns la estrogen a permis începerea tratamentului cu mastectomia”, explică Ioana.
Într-un final, cu inima deschisă și încredere totală în echipa medicală, Ioana a luat cea mai bună decizie pentru sănătatea ei, decizie care s-a dovedit esențială în lupta cu boala.
Reconstrucția sânului: „Eu nu m-am văzut fără sân“
Înainte de operație, chirurgul i-a prezentat Ioanei două opțiuni clare. Prima, o rezecție parțială, îndepărtând tumora împreună cu țesut sănătos. Însă, având un sân mic, această intervenție ar fi lăsat-o cu o deformare semnificativă, o traumă pe care crede că ar fi gestionat-o greu mai ales din punct de vedere emoțional. A doua opțiune, mastectomia cu reconstrucție imediată, i-ar fi permis să păstreze conturul natural al bustului și să evite impactul psihologic al pierderii sânului.
Ioana nu a stat pe gânduri, a ales reconstrucția imediată, convinsă că această variantă o va ajuta să se refacă mai repede atât fizic, cât și emoțional: „Nu am acceptat prima variantă pentru că știam cum arată. Este foarte traumatizant. Este foarte inestetic. Nu voiam să mă văd fără sân. Nici nu pot să vă descriu în cuvinte. Adică, pentru o femeie, știți că bustul este foarte important. Așa că am optat pentru reconstrucție și am insistat asupra acestui lucru. Eu nu m-am văzut fără sân“, spune Ioana.
Din cauza unei afecțiuni neurologice de care Ioana suferă încă de la naștere – hemipareză stângă, cauzată de o hipoxie la naștere – reconstrucția cu țesut propriu era prea riscantă pentru ea. Această metodă ar fi necesitat o intervenție complexă, cu o anestezie prelungită de aproximativ 7 ore, periculoasă din cauza sechelelor neurologice existente.
„Important pentru mine e că am un sân. Pentru că se vede dacă nu ai și printr-o hăinuță. Nu mă interesează ce se află sub piele. Important este că implantul meu are formă de sân“, consideră Ioana.
A optat, așadar, pentru un implant cu silicon, o intervenție mai sigură și cu o recuperare mai rapidă. Pentru Ioana, această alegere a însemnat mai mult decât refacerea unui sân – a fost un mod prin care și-a păstrat nu numai încrederea în sine, ci și parte din identitatea sa.
„Nu vă pot descrie în cuvinte ce am simțit după operație. O mare fericire.“
Întâlnirea cu dr. Titirez și cu membrii echipei de Tumor Board a fost, pentru Ioana, o adevărată binecuvântare. „Echipa medicală a fost ca o a doua familie pentru mine. M-am dus la operație cu emoții, dar modul în care am fost primită și căldura personalului mi-au adus liniște. Până și în sala de operație, domnul doctor a glumit cu mine, făcându-mă să mă simt în siguranță până când a început efectul anesteziei.“
Sprijinul moral primit din partea echipei a transformat vizitele medicale într-o experiență pozitivă. „Mersul la controale devenise aproape plăcut. Simțeam că interacționez cu oameni care îmi vor binele, nu doar cu medici“, povestește Ioana.
Legătura cu medicul chirurg a continuat și după operație. Ioana își amintește cum, în primele luni postoperatorii, îl contacta frecvent prin apeluri telefonice sau WhatsApp, mai ales atunci când avea nelămuriri legate de tubul de dren. „Îi trimiteam poze și îi ceream părerea. Când mi s-a părut că drenajul se blocase, am intrat în panică, dar domnul doctor m-a liniștit. Devenisem dependentă de serviciile medicale ale dumnealui. Nu s-a arătat niciodată deranjat că îi scriam la orice oră, deși probabil că îl stresam destul de mult”, spune ea cu recunoștință.
Această relație de încredere și empatie a avut un impact profund asupra procesului de vindecare al Ioanei.
După operație, Ioana a avut un tub de dren pentru limfă, pe care l-a purtat timp de aproximativ trei săptămâni. Deși incomod, – transportându-l într-o gentuță din pânză pentru a evita să nu se agațe de obiectele din jur –, recuperarea a decurs bine, fără complicații. „A fost o perioadă dificilă, dar nu insuportabilă. Nu am simțit că mi-a fost foarte greu. Din fericire, nu am dezvoltat limfedem (n.r. – o complicație postoperatorie care constă în acumularea de lichid în membrul de pe partea cu operația)“, explică ea.
Ioana nu a dezvoltat limfedem datorită unei tehnici chirurgicale moderne. Medicul a realizat o incizie minimă la axilă și a utilizat un aparat cu fir metalic pentru a identifica și investiga ganglionul-santinelă, fără a afecta excesiv țesutul ganglionar din axilă.
Specialiștii din Tumor Board au facilitat acoperirea costurilor prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ceea ce a redus povara financiară a tratamentului. Totuși, Ioana subliniază: „Nu aveam bani, dar în astfel de situații, viața are prioritate, sănătatea are prioritate. Nu mai ții cont de nimic, faci orice sacrificiu, orice efort financiar”.
Tratamentul hormonal și alte provocări
Ioana a început un tratament antihormonal cu letrozol, esențial pentru reducerea estrogenului, având în vedere receptorii hormonali pozitivi ai tumorii. „Domnul doctor mi-a explicat că aveam în organism un dezechilibru hormonal.“
Pentru ca terapia să fie eficientă, a urmat un tratament cu injecții lunare pentru inducerea menopauzei, deoarece nu se afla în această etapă naturală la momentul operației. Tamoxifenul ar fi fost alternativa, dar a fost exclus din cauza unei trombofilii descoperite în timpul investigațiilor postoperatorii. „Trombofilia înseamnă îngroșarea sângelui, iar medicul a considerat că tamoxifenul ar fi prea riscant pentru mine”, explică ea.
Deși tratamentul hormonal a provocat efecte secundare, precum oboseală și rigiditate articulară, Ioana s-a recuperat prin kinetoterapie și menținerea unui stil de viață activ. Cu disciplină și un tonus bun, a reușit să gestioneze simptomele și noile provocări.
Pe parcursul întregului proces, Ioana a avut parte de sprijinul soțului ei, care a fost esențial. „Sunt căsătorită, nu am copii, dar soțul meu a fost mereu aproape de mine. M-a susținut în toate privințele, mai ales în momentele critice. Era dispus să facem orice efort financiar ca să mă operez în cele mai bune condiții și să beneficiez de tratamentul adecvat.“
Ioana amintește de mai multe ori pe parcursul discuției despre importanța familiei în procesul tratamentului oncologic: „Când treci printr-o astfel de experiență, familia este primul și cel mai important sprijin. Soțul, frații, surorile – cine îți este aproape – contează enorm, pentru că te văd în toate stările prin care treci și te susțin. Pentru că nu este ușor. Nu este ușor!“
Totuși, în căutarea unui sprijin emoțional suplimentar, Ioana s-a înscris în grupuri de suport online. Însă, experiența nu a fost ceea ce spera: „Am intrat pe două grupuri de suport pe Facebook, dar am realizat că nu îmi făceau bine. Multe dintre participante erau în stadii avansate și împărtășeau temeri care mai mult mă speriau. Erau și ele foarte speriate. Cazurile de recidivă sau poveștile triste mă tulburau și îmi alimentau starea de neliniște. De aceea, am decis să mă retrag.“
Deși nu a rezonat cu grupurile de suport, Ioana încurajează femeile să încerce să facă parte din astfel de comunități, deoarece pot fi surse valoroase de informații: „Cred că aceste grupuri pot fi utile pentru a afla detalii despre analize și tratamente, dar trebuie gestionate cu grijă. Fiecare își găsește propria sursă de sprijin, dar pentru mine, adevăratul sprijin a rămas familia.“
Reintegrarea în mediul profesional: „Oboseam foarte repede“
La cinci luni după operație, Ioana s-a întors la muncă. Dar lipsa empatiei colegilor și volumul mare de muncă i-au adus un stres suplimentar. „La serviciu mă detașam total de problema mea, mă concentram asupra activității profesionale. Dar volumul și ritmul alert au fost copleșitoare. Oboseam foarte repede“, povestește ea.
Deoarece oboseala devenise o constantă, Ioana a alternat perioadele de muncă cu cele de concediu medical. Tratamentul hormonal, efectele trombofiliei și responsabilitățile profesionale mari îi îngreunau activitatea. A resimțit și o rigiditate articulară accentuată, mai ales în sezonul rece, ceea ce i-a redus mobilitatea. „Mă întorceam la muncă, oboseam și apoi intram din nou în medical. Totuși, simțeam că au nevoie de mine la serviciu“, mai spune ea.
Reintegrarea a fost îngreunată și de lipsa empatiei din partea colegilor și a superiorului. „Șeful nu m-a menajat, îmi dădea aceleași sarcini grele ca tuturor, deși știa că, din cauza parezei stângi, îmi era dificil să ridic bibliorafturi grele.“
„Colectivul nu m-a primit bine. Nu am avut o colegă care să mă ajute. Din contră, ajungeam eu să le ajut pe ele.”
În ciuda acestor obstacole, Ioana a rămas optimistă, gândindu-se mereu că atitudinea pozitivă și implicarea în activitățile profesionale sunt esențiale pentru starea ei de bine.
Viața după boală: O nouă perspectivă
Astăzi, Ioana continuă monitorizarea și tratamentul hormonal, menținându-și în același timp stilul de viață sănătos. Înconjurată de cei dragi, își trăiește fiecare zi cu recunoștință și bucurie. „Viața are prioritate. Eu vreau să mă gândesc la partea frumoasă a vieții. Și sunt dispusă să fac orice sacrificiu ca să trăiesc, să fie bine, să îmi mențin starea de bine și încrederea în forțele proprii. Râd cât pot de mult“, spune ea.
Consideră că experiența prin care a trecut a maturizat-o profund. „Sunt mult mai atentă la sănătatea mea. Îmi acord mai multă atenție. Am grijă să mă duc periodic la investigații, nu le mai neglijez. Respect cu strictețe controalele periodice la medicul oncolog care mă trimite, la rândul lui, la investigații pentru monitorizare. Îmi iau tratamentul hormonal cu sfințenie“, povestește Ioana.
Deși tratamentul crește riscul de îngrășare, ea gestionează cu atenție alimentația, fără restricții severe, dar cu un echilibru sănătos. „Pun mai mult preț pe viață și în sensul că am grijă ce mănânc. Mănânc din toate, cu grijă la calorii, dar fără să-mi refuz micile bucurii.“
Deși foarte optimistă, Ioana recunoaște că provocările continuă. Mai mult decât lupta cu cancerul, o afectează problema neurologică irecuperabilă, care îi limitează mobilitatea. „Odată cu vârsta, pierderea forței musculare și demineralizarea oaselor îmi îngreunează deplasarea.“ Totuși, nu renunță și se menține activă prin kinetoterapie și masaj. „Sunt o persoană pozitivă. Nu vreau să mă gândesc la ce-i rău, ci la ce-i bun. Mereu am văzut partea bună a lucrurilor. Și mai cred că fiecare om are o protecție divină. Am simțit-o și eu, atât la naștere, cât și în timpul luptei cu boala“, revine Ioana.
Recunoștința pentru viață și încrederea în forțele proprii sunt principiile care o ghidează. „Îmi place viața. Vreau să fiu alături de cei dragi, soțul și sora mea, și consider că mai am multe de oferit lumii.“
Un mesaj pentru toate femeile
În urma experienței pe care a trăit-o, Ioana îndeamnă toate femeile să aibă grijă de ele și să-și monitorizeze constant sănătatea:
„Să se cunoască mai bine. Și când spun «să se cunoască mai bine», spun să-și cunoască mai bine propriul corp. Să aibă grijă să se autopalpeze, să fie o rutină pentru ele – o dată pe săptămână, o dată pe lună. Să își investigheze sânii și axila, pentru că eu dacă mă investigam, nu ajungeam în stadiul 2 de cancer și poate rămâneam cu sânul meu.“
De fapt, Ioana încurajează pe toată lumea, femei și bărbați, să își monitorizeze sănătatea și să meargă la controale regulate și repetă cât de important e consultul medicilor specializați: „În lupta cu cancerul, o echipă specializată face diferența. Chirurgii oncologi, cu experiență în cancerele mamare, cunosc în profunzime boala. Poate cei generaliști nu aprofundează această sferă, de exemplu. Mai sfătuiesc pe toată lumea să consulte mai multe păreri. Eu am cerut mai multe opinii, am simțit că trebuia să fac asta ca să-mi dau seama care este tratamentul cel mai potrivit pentru mine. Iar în final am luat cea mai bună decizie pentru mine.“
Așteptări de la ziua de mâine
Ioana privește spre viitor cu speranță și dorința de a trăi fiecare zi cu bucurie: „Vreau să mă bucur de oportunitățile pe care viața le oferă, să fiu sănătoasă și cât mai autonomă. Cel mai important pentru mine este să-mi mențin capacitatea fizică“. Ea amintește cât de mult contează să fie înconjurată de familie, să călătorească și să se bucure de timpul petrecut alături de cei pe care îi iubește.
„Îmi doresc să nu ajung în situația de a depinde de celălalt. Fizic, mă refer. Vreau ca familia mea să-și poată vedea de serviciu, să nu ajung o povară pentru nimeni. Mă refer mai mult la afecțiunea locomotorie pe care o am, îmi doresc să-mi mențin potențialul fizic.“
În plus, pe plan profesional, Ioana aspiră la un mediu de lucru mai empatic: „Mi-aș dori să lucrez într-un colectiv armonios, în care colegii se înțeleg, se tolerează și se ajută reciproc.“
