Daria Domșa nu a văzut niciodată lumina zilei ca oamenii tipici. S-a născut prematur și a trebuit să stea la incubator. În maternitate, din cauza mai multor erori medicale, i s-a dezlipit retina și a rămas fără vedere. Acum are 19 ani și e în anul întâi la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din București. Merge la cursuri cu Daisy, câinele ei însoțitor, și se descurcă singură. Vrea să fie complet independentă și să devină voice over. De fapt, deja face asta, dar numai din când în când.
Publicat în: 27.02.2020
21 iunie 2000. Într-un spital din Timișoara, Daria se naște prematur. Trebuie să stea la incubator și să primească oxigen. Nimic în neregulă până aici. Numai că medicii i-au administrat cu 15% mai mult oxigen decât trebuia și nici nu i-au acoperit ochii. Această eroare medicală i-a provocat bebelușului o dezlipire de retină. Nimeni nu a știut că Daria nu vede până când a ajuns pe la șase-șapte luni. Atunci, când fetița a început să se târască și să se joace, părinții și-au dat seama că între ea și verișorul ei există niște diferențe de comportament. Dacă băiatul se uita după jucării, Daria doar plângea, ca să i se dea jucăriile.
Daria e din județul Timiș, comuna Voiteg, la 35 de kilometri distanță de Timișoara. Când și-au dat seama că ceva e în neregulă cu ochii copilului lor, părinții au dus-o la medic în Timișoara. „Se mai putea face – cât de cât – ceva, dar doamna doctor mi-a dat un tratament greșit și, când am ajuns în America pentru operație a fost prea târziu”, povestește Daria.
Un medic la care a ajuns mai târziu, la București, le-a recomandat părinților să meargă să o opereze în America. Ai ei au făcut o campanie de strângere de fonduri și, când copila avea un an, au plecat în Statele Unite. “Am ajuns acolo și am fost operată la ochiul drept. Probabil că și de-asta văd acum lumină și umbre cu el. Nu îmi dau seama ce e, dar îmi dau seama că e ceva și asta e suficient cât să nu mă lovesc”. După un an și două operații în America, s-a întors acasă.
Cu câinele la facultate
După 19 ani, Daria e studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. Unul dintre motivele pentru care a decis să vină în Capitală, în loc să facă facultatea la Timișoara, aproape de părinți, a fost tocmai dorința de a se îndepărta de ei, ca să poată fi, cu adevărat, independentă.
Cum am trecut și eu prin aceeași facultate, stabilim să ne întâlnim la Universitate și să mergem împreună la cursul de Introducere în Teoria Comunicării, pe care îl ține același profesor pe care l-am avut și eu. O aștept pe Daria în fața Facultății de Chimie, unde vine însoțită de mama ei și de Daisy, câinele ei ghid.
Legislația din România (aflată în conformitate cu Organizația Națiunilor Unite) reglementează faptul că nevăzătorii au dreptul la un câine ghid oriunde: la școală, în mijloacele de transport, în muzee și instituții publice. Câinele ghid care însoțeşte persoana cu handicap grav are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport.
Daisy e un câine labrador femelă care are patru ani și care o însoțește pe Daria peste tot, de doi ani și jumătate. De obicei, mama ei nu o însoțește până la facultate, dar, cum Daisy a avut un accident în urmă cu două săptămâni – a lovit-o o mașină pe trecerea de pietoni – câinele ghid a căpătat o frică de mașini și, până se reacomodează cu mersul pe trotuar, mama Dariei le mai conduce la cursuri.
În fața universității, pe Daria o așteaptă Alexandra, colega ei de an de la facultate. Cele două fete se cunosc dinainte de începerea facultății, de pe internet. Mama Dariei pleacă, iar ea o prinde de braț pe Alexandra. Pornim toate spre etajul trei al clădirii. Am întârziat cinci minute și fetele decid să așteptăm pauza, ca să nu deranjăm cursul. Acolo, împreună cu alte studente întârziate, se poartă discuții despre materii și profesori, în timp ce Daisy așteaptă, cumine, culcată lângă piciorul stăpânei ei. Daisy e, poate, unul dintre motivele pentru care pe Daria o abordează mulți dintre colegii ei.
Când era în liceu, Daria a participat la un curs de inițiere în radio, unde a venit și o prietenă de-a ei însoțită de un câine ghid de la asociația Angel Dog din Satu Mare. „Nu prea știam cum stă treaba cu câinii ghid și m-am hotărât că și eu vreau. Părinții mei nu au fost de acord la început, probabil pentru că erau obișnuiți să mă ducă ei peste tot și să fiu maxim de dependentă de ei, deși eu nu eram așa”, spune Daria. Așa că la 17 ani s-a dus la Satu Mare să o cunoască pe Daisy. Pentru că dresajul nu era complet finalizat, Daria a mai lucrat cu Daisy și Szabo Zoltan, președintele asociației, încă o jumătate de an, până când câinele a fost pregătit să o însoțească peste tot.
Acum, Daria lucrează ca voluntar pentru Angel Dog, care oferă gratuit câini însoțitori persoanelor nevăzătoare. Doar că acest lucru este încetinit din cauza lipsei de fonduri și pentru că statul nu sprijină cu nimic astfel de acțiuni: “Noi trăim din donații, care nu prea sunt, sponsorizări și rareori proiecte”.
Înainte de Daisy, Daria folosea bastonul special pentru nevăzători și mergea, mai mereu, însoțită: “Eram dependentă de ai mei. Oriunde mergeam, trebuia să le spun cât stau. Îi întrebam: vii să mă iei la 5.00? Și atunci mă întrebau: dar unde mergi? Dar cu cine? Îmi era un pic incomod, pentru că deja aveam o vârstă și nu mai voiam să știe mama sau tata cu cine mă întâlnesc”.
În România, aproximativ 20 de nevăzători au câini ghid. Nu sunt fonduri pentru dresaj, hrană, tratament, radiografii. Animalele au nevoie, după un an, să li se facă anual teste de displazie de șold și coate. Câinii ghid sunt, de obicei, din rasele labrador și golden retriever. În alte țări, și ciobăneștii germani sunt dresați pentru însoțirea nevăzătorilor, dar în România ei sunt considerați câini agresivi.
Daria nu crede că va mai putea avea alt câine ghid. “M-am atașat foarte tare de Daisy și nu cred că o să concep ca, în locul ei, să fie un alt câine. Nu zic nu, eu iubesc toate animalele, dar nu le iubesc la fel ca pe Daisy. Prefer să merg cu bastonul, decât să fac rost de un alt câine ghid. Așa am zis de la început, când am luat-o pe Daisy: ea și atât”.
Braille e demodat, tehnologia a evoluat
În timpul discuției de pe holurile facultății, Daria își verifică din când în când telefonul. Dă cu degetele pe ecranul negru și ascultă un murmur. Eu nu înțeleg nimic din ce face, dar Daria îmi explică.
Orice telefon inteligent are o setare specială pentru nevăzători – Voice Over – care citește absolut peste tot pe unde te plimbi cu degetele. De exemplu, Daria intră în jurnalul de apeluri și mișcă degetul pe ecran. Difuzorul telefonului începe să murmure, iar Daria află că are un apel ratat de la mama ei. Dacă nu știi despre ce e vorba, poți să-ți imaginezi că e un limbaj codificat, cum e codul morse, dar nu e deloc așa. Ca să îmi explice, Daria setează viteza de citire a voice over-ului la 50 și atunci devine clar ce ascultă: “Mama. Recepționat. Un apel mobil. Cinci noiembrie 2019. 14.22. Buton”. Ca să poată să folosească rapid telefonul, ea și-a setat o viteză mare de citire, ceea ce face ca limbajul să nu poată fi descifrat de către cineva care nu e obișnuit cu asta. Dar Daria, care folosește de 11 ani această setare, reușește să asculte la o viteză mare. Și mai reușește să audă și vocea profesorului care predă în amfiteatru, chiar dacă nu înțelege ce spune acesta. Noi, oamenii tipici – cum li se spune celor fără dizabilități –, nu auzim vocea profesorului de dincolo de ușă.
La pauză, intrăm la curs, cu tot cu Daisy. Daria își scoate un laptop mic, își pune căștile și începe să scrie într-un document. Scrie normal, folosind tastatura standard. Și-a instalat NVDA, un software gratuit, care ajută persoanele nevăzătoare să folosească un calculator. Sistemul este același: o voce din calculator îi citește literele și toate comenzile pe care ea le dă laptopului.
Acum, nevăzătorii nu mai sunt limitați la limbajul braille. Tehnologia le permite accesul la informație aproape ca unei persoane tipice. De exemplu, Daria spune că acum poate citi orice pe laptop sau pe telefon, în afară de fotografii. “Citesc în format electronic, nu mai citesc de mult în braille, pentru că nu sunt destule materiale și nu găsesc ce mă interesează pe mine. De aceea, mulți nevăzători refuză să citească braille. Să zicem că mă interesează romanul Ultima fotografie, de Bogdan Hrib. E o carte pe care n-o găsesc în format braille. Pe mine nu mă deranjează că nu găsesc cărți în braille, pentru că, dacă citesc electronic, nu mai e nevoie de hârtie și nu se mai taie atâția copaci. Tot varianta electronică e cea mai bună”, spune ea.
Deși a învățat braille începând cu clasa a doua, odată ce a început să scrie și să citească electronic, braille i-a devenit inutil. Cu atât mai mult cu cât, acum, există și tot felul de aplicații care le fac viața mai ușoară nevăzătorilor. De exemplu, există o aplicație pe care o instalezi pe telefon și care îți citește pe cutia de medicamente, iar cu ajutorul alteia, numite Be my eyes (Fii ochii mei), poți să apelezi un număr la care răspunde un voluntar tipic, căruia îi arăți prin camera video un produs, iar el îți citește pe etichetă.
Pe de altă parte, Daria spune că sunt și persoane nevăzătoare care nu se descurcă prea bine cu tehnologia și, atunci, limbajul braille încă este de actualitate pentru ei.
După curs, hotărâm să mergem să continuăm discuția în camera ei de cămin. În drum spre lift, observ că, în an cu Daria, mai e un student nevăzător și încă un tânăr care are probleme cu mersul.
Prima problemă a nevăzătorilor: părinții
Luăm autobuzul 601 spre căminele din Grozăvești. Daria, Daisy și cu mine. O țin ușor de braț, cum am văzut că făceau mama ei și, mai apoi, colega ei. Dar Daria nu are nevoie de ajutorul meu. Daisy se descurcă să o ajute.
Daria împarte camera de la parterul căminului cu mama ei. Dar nu pentru mult timp. Femeia a venit în Capitală pentru începutul de an universitar și, tocmai când urma să se mute, a avut Daisy accidentul de mașină, așa că plecarea s-a mai amânat puțin. Daria e, însă, hotărâtă. Vrea ca, înainte de începerea celui de-al doilea semestru, mama ei să plece de la cămin, ori acasă, în Timiș, ori să se mute la o rudă din București. Mutarea înainte de începerea semestrului al doilea e una strategică. Daria vrea ca mama ei să nu-i mai cunoască orarul de cursuri, ca să nu poată să se ducă după ea la facultate sau să știe când ar putea fi la cămin. “Dacă sunt singură și am lucruri de făcut, le fac, pentru că nu am de ales. Altfel, dacă știu că mama e aici, o să accept ajutorul ei atunci când nu am chef să fac ceva”, spune ea.
Ajungem în camera de cămin. Mama Dariei nu e “acasă”, iar Daria o dezechipează pe Daisy și îi dă apă. Camera de cămin are un pat de o persoană, în care doarme Daria, și unul dublu, în care, acum, doarme mama ei. Daisy are și ea patul ei, de câine. Camera are o baie mică, iar în holul de la intrare e improvizată o bucătărie cu dulapuri, un mini frigider și un cuptor cu microunde.
Daria pregătește pentru mine un cappuccino, iar ei își pune cafea. Mută o masă de lângă perete între paturile pe care urmează să ne așezăm. Pune pe masă niște croissante, prăjituri cu ciocolată și ștrudele cu brânză dulce. Când trebăluiește prin holul camerei de cămin, aprinde lumina. Ca și când și-ar da seama că lumina naturală ar fi prea slabă pentru un văzător. O întreb dacă vrea să o ajut, dar îmi spune că nu. Se descurcă, a învățat pașii din încăpere și știe cu precizie unde sunt așezate toate lucrurile din încăpere, dacă nu cumva i le mută mama ei. Spune că, dacă ar sta în camera de cămin cu o altă studentă, probabil că i-ar fi greu din punctul ăsta de vedere, că lucrurile nu ar mai fi ordonate în așa fel încât să se descurce atât de ușor singură: “Pentru a accesibiliza casa unui nevzător, e important unde sunt așezate toate lucrurile. Eu nu aș putea să-mi țin lucrurile la fel ca o prietenă de-a mea văzătoare. Mi se pare foarte complicat, mi se pare că nu le găsesc”.
Daria e mândră de felul ei de a fi, mai răzvrătit, care i-a adus o oarecare independență, într-o societate în care prima problemă a nevăzătorilor o reprezintă părinții.
Eu am avut o copilărie destul de tumultuoasă și fericită, spre deosebire de alți nevăzători, care sunt ținuți de părinți în casă și care nu au voie să facă nimic. Părinții se bagă foarte mult în viețile copiilor și nu îi lasă să se descopere, îi descurajează.
„Există părinți cărora le este rușine cu dizabilitatea copilului lor pe stradă, în mijloacele de transport în comun sau în locurile publice. Și nu îi învață pe copii anumite lucruri, din comoditate. Părinții mei nu au știut cum să se comporte cu un copil cu dizabilități, așa că mi-au dat libertate. Iar ăsta e un lucru bun. Eu acum am ajuns în punctul în care nu-i mai spun mamei mele când plec, cât stau, unde și de ce plec. Atunci când am nevoie să mă ajute cu ceva, o rog, dacă poate, să vină. Dacă nu, no stress, nu e problemă”, se apucă Daria să-mi povestească.
Dar Daria cunoaște mai mulți nevăzători care sunt ținuți din scurt de către părinții lor, ceea ce le anulează șansele de a avea intimitate și parteneri de viață, lucruri pe care orice om și le dorește. Ea e de părere că părinții copiilor nevăzători ar trebui să-i ajute pe aceștia să capete încredere în ei înșiși și să-i învețe tot felul de lucruri mici: “Orice fel de chestii. Să își spele un pahar, o farfurie, să șteargă praful, să își dea cu aspiratorul în cameră, să își împacheteze sau să-și calce rufele. Și toate astea să vină pe rând”.
Și mamei ei îi e teamă de nevoia de independență a Dariei, dar nu prea are ce să facă decât să accepte situația.
Independența începe în copilărie
Dorința de libertate și de a se descurca singură au fost prezente în viața Dariei dintotdeauna. Începând din copilărie, s-a integrat în grupul de copii din sat, cu care a alergat cot la cot, și a învățat să facă tot felul de lucruri prin casă.
După ce a venit din America, mama Dariei a revenit la locul de muncă. Tatăl ei lucra, pe atunci, la o fabrică, unde era chimist. Așa că Daria, care avea puțin peste doi ani, a început să meargă la o grădiniță de masă, adică pentru copii tipici. În restul timpului, stătea cu bunica. “Am făcut cumva lucrurile în așa fel încât să fie accesibile pentru mine. Începând de la a-mi face singură sandvișul pentru grădiniță, până la spălat papuci. Nu suportam să facă altcineva lucrurile astea pentru mine”, spune ea.
A avut prieteni de mică și are și acum. Pe la doi ani deja se strângea cu copiii din sat și se jucau. „Copiii au încercat să se adapteze la nevoile mele. Dacă trebuia să alergăm pe spații mai accidentate, mă luau de mână și alergam împreună, aveam o imitație de minge pe care ei au legat clopoței, ca să o aud când ne jucam”, continuă Daria. În copilărie, când și-a dat seama că ea nu vede ceea ce alții văd, a început să fie cicălitoare. Punea o mie de întrebări, ca să afle cum arată lucrurile din jur. Voia ca mai întâi să i se explice, iar apoi să meargă singură și să experimenteze.
Totuși, după grădiniță, părinții au decis să o dea la o școală specială. Pentru copii cu nevoi speciale. Îi pare rău și acum pentru decizia asta. “Pentru clasele I-IV nu îmi pare rău, pentru că am văzut cum sunt alți nevăzători. La un moment dat, mama unei colege m-a rugat să o ajut pe fata ei să-și facă curat în bancă. Chestia asta m-a frapat, recunosc, pentru că oricine își poate face curățenie: scoți hârtiile și ambalajele și le pui la gunoi. Mi s-a părut aiurea că părinții copiilor cu dizabilități nu sunt pregătiți pentru asta”, mai spune ea.
“De mică am fost oarecum independentă, bunica mea mă lăsa să o ajut la orice. Începând de la desfăcut păstăi de faole și până la spălat sticle și borcane pentru conservele de iarnă. Am înțeles că, dacă nu o să învăț să fac chestii, nici n-o să mă descurc. Și am început să fac de toate, pe rând. La un moment dat, mă ofticasem că știam să fac sarmale, dar nu știam să fac cartofi prăjiți. Am observat că așa funcționez, fac ce e mai greu și las la urmă ce e mai ușor”, mai spune ea.
Au urmat clasele V-VIII și, apoi, liceul, pe care le-a făcut la aceeași școală la care erau înscriși, deopotrivă, copii nevăzători, copii cu alte dizabilități, dar și copii tipici. În clasa a XII-a, a avut o perioadă de revoltă și a refuzat să meargă la anumite ore de la liceu. “Am avut o perioadă un pic mai grea în viață, dar cred că și alți adolescenți trec prin stările astea. Nu m-am mai dus la școală pentru că am considerat că nu mă mai dezvolt. Am avut impresia că mă învârt în cerc și că nu fac ceva util pentru mine”, spune Daria. Ea n-a simțit niciodată nevoia să meargă la psiholog, pentru că a fost mereu un copil activ. “Când nu eram la școală, făceam altceva. Făceam curățenie, încercam să gătesc, mergeam să ajut câinii de pe stradă. Am zis că, ok, eu nu fac ceva bun pentru mine la școală, pentru că nu simt că cresc, dar măcar fac ceva bine pentru sufletele astea nevinovate. Mereu am considerat că îmi pot rezolva singură toate problemele. Într-adevăr, mai sunt momente când plâng, dar mi-am făcut un jurnal care mă ajută foarte mult”.
Problemele din educație
O școală specială nu pregătește elevii pentru lumea de afară. “Lumea de afară înseamnă toate persoanele tipice, în cazul ăsta, văzătoare, care nu au vreo problemă. În școlile speciale, toată lumea are milă de copii și, atunci, profesorii se gândesc hai să-l trecem și pe-ăsta, săracul, că oricum nu face nimic cu viața lui. O colegă de-a mea de clasă a ajuns să renunțe la facultate, pentru că nu s-a putut adapta. Era o fire mai introvertită, nu a știut cum să interacționeze, iar acum are nevoie de consiliere psihologică”, semnalează Daria una dintre problemele din educația copiilor cu dizabilități.
O altă problemă este cea a examenelor. Orice copil care nu poate să scrie are dreptul la profesor de sprijin în timpul examenelor. Adică de un profesor care să scrie în locul lui. În felul acesta și-a dat și Daria examenele. Și pe cel de capacitate, și bacalaureatul, și admiterea la facultate.
Deși, teoretic, e un sprijin, sunt și cazuri în care profesorul alocat mai mult te încurcă decât te ajută. Profesorul de sprijin nu are neapărat o pregătire academică de profesor, iar felul în care el scrie ceea ce dictează elevul e, uneori, o loterie. Și Dariei i s-a întâmplat să aibă de pierdut nu pe seama neștiinței ei, ci a neputinței profesorilor de sprijin. La examenul de capacitate, la proba de matematică, profesorul de sprijin care i-a fost alocat nu știa anumite simboluri matematice, ceea ce i-a scăzut din notă.
La bacalaureatul de anul acesta, elevii nevăzători au avut opțiunea de a da examenul în format electronic sau braille. Asta la nivel legislativ, pentru că, practic, au fost descurajați să o facă: “Am depus niște cereri să dăm examenul în braille sau electronic, dar apoi ni s-a spus să mergem să ne rectificăm cererile inițiale. Ni s-a spus că, dacă greșim ceva, profesorul de sprijin ne ajută”. Și de data aceasta a avut ghinion cu unul dintre profesorii de sprijin. La proba de istorie, profesoara avea dioptrii foarte mari și nu a văzut bine ce a scris, așa că Daria a luat notă mică. O colegă de-a ei a pățit și mai rău. Deși era o elevă de 10 la matematică, a luat, din cauza profesorului de sprijin, o notă sub patru.
La examenul de admitere la Jurnalism nu au fost astfel de probleme: “Profesoara de sprijin, necunoscându-mă, a fost foarte de treabă, în sensul că a scris exact cum i-am dictat, mi-a citit ori de câte ori am avut nevoie, iar la final mi-a recitit lucrarea, adică exact așa cum trebuia și cum e normal să se întâmple”.
Facultatea departe de casă
În urmă cu trei ani, Daria era în dubii în legătură cu facultatea. Nu știa ce să aleagă între Jurnalism și Drept. Avea un prieten care făcuse Dreptul, care a muncit mult și a dat și mulți bani ca să intre în barou, așa că a tăiat de pe listă varianta aceasta. Apoi, s-a gândit și la Facultatea de Psihopedagogie Specială din Timișoara, dar și-a dat seama că nu vrea să se ducă acolo. În plus, pentru că deja avea un job part-time, și-a dat seama că se simte confortabil în studioul de înregistrări. Așa că a ales Jurnalismul.
Există specializare în acest domeniu și în Timișoara, dar Daria a vrut să vină la București și dintr-un alt motiv. Acela de a fi mai departe de părinți și, deci, mai independentă: “Dacă rămâneam acolo, părinții îmi făceau tot, de la mâncare la spălat și călcat rufe. Și nu am mai vrut asta. La un moment dat o să mă mut și eu la casa mea, o să am familie. Și ce fac? O chem pe mama să-mi facă treburi prin casă?”
Părinții ei n-au privit chiar cu ochi buni plecarea la București. “Nu au fost de acord, evident. Doamne ferește să fie ei de acord. Am avut o întreagă dispută din cauza asta. Cum să mergi tu la facultate? Și noi ce facem acasă? Până la urmă, taică-meu a înțeles și a făcut-o și pe maică-mea să înțeleagă. Dar au înțeles doar o parte a lucrurilor, ei nici acum nu au înțeles exact de ce nu am mers la facultate la Timișoara”, povestește ea.
Ce poți să lucrezi dacă ești orb?
Pensia de invaliditate a Dariei este 500 de lei, iar indemnizația pe care mama ei o primește ca însoțitor este de 1.200 de lei. În total, 1.700. “E o chestie decentă”, conchide Daria. Nu îi place să se plângă. Are gratuitate la cămin și auzise că ar putea primi o reducere de 50% la mâncarea de la cantină, dar nu s-a interesat exact despre ce e vorba.
De la sfârșitul clasei a VII-a, a început să lucreze part-time. Face reclame audio. Cum și-a găsit jobul? Un prieten de-al ei nevăzător și-a făcut o firmă care se ocupă cu așa ceva. Acasă la părinții ei reușise să-și facă un mic studio de înregistrări, dar acum își face treaba direct din camera de cămin. Înregistrează și îi trimite materialul colegului ei. “Am nevoie de anumite aparaturi, dar mă mulțumesc și cu un microfon și laptopul mic, pentru că toată masterizarea o face colegul meu”. Banii nu sunt mulți, pentru că se plătește per reclamă sau per pachet de jingle-uri. La o reclamă pot lucra unul, doi sau trei oameni, iar o persoană poate să primească 25-30 de lei pentru un spot.
Daria lucrează, deci, ca voice over, și asta vrea să facă și după ce termină facultatea. Poate doar pe bani mai mulți.
Aproape toți prietenii ei nevăzători lucrează. Sunt oameni ambițioși, care reușesc să își depășească limitele. De exemplu, are un prieten care a studiat mate-info și care acum e programator. În paralel, lucrează la Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială (AMAIS), un ONG care își propune să creeze contexte de socializare între persoanele tipice și cele cu dizabilități.
Dacă te-ntrebi ce poate să lucreze un orb, află că, în România, pot să fie programatori, maseori sau profesori. În alte țări, oamenii care nu văd au o arie mai extinsă de meserii. La Viena, Daria a întâlnit o nevăzătoare care lucra la casă, la un magazin: “Mi s-a părut foarte tare cum, în alte țări, un nevăzător poate munci aproape orice. A fi casier nu mi se pare imposibil. Îți poți folosi calculatorul la valoarea lui maximă”.
„Ești proasă, chiar nu vezi pe unde mergi?”
Cei cu dizabilități învață rușinea de mici. Dacă nu de la părinți, care uneori aleg să îi izoleze din dorința de a-i (sau de a se) proteja, atunci cu siguranță o învață când ies pe stradă. După aceea, trebuie să depună eforturi reale ca să scape de rușine și ca să-și accepte situația. Unii reușesc, alții, nu.
Daria a învățat să folosească bastonul pentru nevăzători în clasa întâi. O colegă mai mare i-a spus despre ce e vorba: că e un baston cu care se ghidează nevăzătorii.
La început nu mi-a plăcut să merg cu bastonul, mi-a fost rușine să ies cu el pe stradă. Dar, după ce am văzut că bastonul ăsta e o necesitate, am zis că, ok, oricât de rușine mi-ar fi, trebuie să-l folosesc. Am început să-l folosesc mai serios din clasa a III-a. Toți oamenii râdeau, copiii. Sunt foarte multe răutăți și, când nu știi cum să le gestionezi în capul tău, te afectează un pic. Un pic cam mult.
Oamenii se purtau diferit cu ea atunci când avea baston față de momentele când ieșea fără baston. Când nu avea bastonul cu ea, avea, automat, însoțitor. La vârsta aceea, adică până în nouă ani, nu era deloc neobișnuit ca un copil să mai meargă de mână cu părintele lui, așa că nu atrăgea atenția. Pe când, având bastonul, devenea evident că nu vede.
Apoi, în adolescență, i s-a întâmplat să se ciocnească pe stradă de cineva care i-a aruncat cuvinte dure: “băi, dar tu ești proasă, chiar nu vezi pe unde mergi?”. “I-am zis că a nimerit-o, chiar nu văd. Apoi l-am întrebat dacă poate să mă ajute cu ceva. La început, puneam la suflet lucrurile astea, dar mi-am dat seama că pot să le ignor. Dacă omul de pe stradă își descarcă frustrarea spunându-mi mie ceva urât, foarte bine, să o facă. Dar oamenii ar trebui, totuși, să se gândească la faptul că există și persoane mai sensibile și că pentru ele contează ce spun”.
Acum, dacă se mai confruntă cu astfel de situații, Daria încearcă să spună ce o deranjează, mai ales când e vorba despre comentarii ale persoanelor tipice adresate celor cu dizabilități.
Alte probleme ale nevăzătorilor din România
“În România, nu e o normalitate ca un nevăzător să iasă cu bastonul pe stradă. În România, nu e o normalitate să mergi cu câinele ghid pe stradă. În România, nu e o normalitate să avem rampe de acces pentru persoanele în scaun rulant”, spune Daria.
Nevăzătorii care au câini de însoțire se confruntă frecvent cu probleme legate de accesul acestora în mijloacele de transport. Ori nu li se dă voie să urce, ori sunt dați jos, ori le sunt loviți câinii. “Mi s-a întâmplat, în Timișoara, să fiu efectiv luată de mână, să mă dea jos din tramvai pentru că am urcat cu câinele. Se întâmplă ca oamenii să reacționeze agresiv asupra câinilor și nu ne convine să îi lovească. În Timișoara am pățit asta de nu știu câte ori, cred că nu mi-ar ajunge să număr până la 100. Iar câinele meu a ajuns să fie fricos și să latre la mai toți oamenii. Am ajuns la concluzia că este bine ca acești câini să aibă inclusă, în dresaj, și apărarea. Adică, dacă cineva vine să dea în câine, el să reacționeze. Nu să muște, că e suficient să te prindă de haine și să latre. De când sunt în București, lucrurile s-au schimbat, pentru că aici oamenii sunt, în mare parte, iubitori de animale. Acum, Daisy nu mai e atât de agresivă”, explică ea.
Dar nu numai oamenii de pe stradă sunt neprietenoși cu nevăzătorii sau cu cei care au alt tip de dizabilități. Daria spune că România e o țară neprietenoasă. Ducem lipsă de semafoare sonore, de ghidaj vocal în autobuze, de covoare tactile, de anunț vocal în stații, iar clădirile publice nu sunt accesibilizate.
„Chiar dacă îmi place caracterul unui băiat, e posibil să nu îmi placă cum arată”
În zilele din cursul săptămânii, Daria se trezește, se îmbracă, o scoate pe Daisy afară, ia o gură de cafea și pleacă la facultate, însoțită de câinele ghid. Apoi se întoarce în camera de cămin. Ajunsă aici, ori se relaxează și apoi își face temele, ori își lasă lucrurile și iese cu prietenii ei la vreun eveniment. În weekenduri, doarme mai mult. Una dintre cele două zile de weekend îi este alocată lui Daisy, căreia îi curăță blana, o perie și îi curăță urechile. În rest, citește și ascultă muzică sau iese cu prietenii. Are destui prieteni în București. Și nevăzători, și tipici. Cu unii dintre ei se știa de mai mult timp, de pe internet. Când se întâlnesc, merg să ia masa în oraș, la o cafea sau într-un pub, discută, merg la plimbare. A stat în oraș cu prietenii și cu Daisy chiar și până la 6.00 dimineața.
E voluntar la Angel Dog și la AMAIS, unde persoane tipice țin ateliere, împreună cu persoane nevăzătoare. Un exemplu de atelier este cel de mobilitate clasică. La acest atelier vin persoane care, chiar dacă nu sunt nevăzătoare, vor să învețe cum se merge cu un baston. Un alt exemplu este seara de film accesibilizat pentru nevăzători, la care vin și văzătorii curioși, sau atelierul de gătit pe nevăzute.
O întreb pe Daria dacă are un iubit și chicotește, evită răspunsul: “E clar că fiecare om își dorește să iasă din globul de cristal pe care îl creează părinții în jurul lui. În viață e important și pasul ăsta. Așa, ai parte de toate sentimentele. Poți să simți și altceva decât iubirea pentru cel mai bun prieten. Iubirile sunt diferite. Am o prietenă care are un iubit văzător și foarte multă lume se șochează”.
Când vine vorba de relațiile de cuplu, aspectul fizic nu își pierde total importanța pentru un nevăzător. Dar cum se raportează ei la atracție? Ce contează când vine vorba de felul în care arată celălalt? Daria îmi spune cum stau lucrurile pentru ea:
“Din discuții și din felul în care o persoană reacționează, îți dai seama de comportament, de felul lui de a fi, de cât de interesant e pentru tine, ca om. Dacă, la un moment dat, se ajunge la mai mult decât o simplă prietenie, se întâmplă anumite gesturi, se schimbă un pic situația. Îți dai seama că te place din tonul vocii, din cât de atent este atunci când discută cu tine. Sunt semne pe care, poate, persoanele tipice nu le bagă în seamă. Mie, chiar dacă îmi place caracterul unui băiat, e posibil să nu îmi placă cum arată, ca aspect fizic. Noi avem o chestie între noi, când ne salutăm. Ne punem mâna pe umăr sau pe cap și zicem Hei, bună! Dacă un băiat mă impresionează atât de mult încât vreau să aflu mai multe lucruri despre el, aflu! Pentru mine nu are mare importanță culoarea părului sau a ochilor, dacă e plinuț sau slăbuț, cât e de înalt sau de scund. Dar sunt lucruri de care îmi dau seama foarte ușor. De exemplu, îmi dau seama de cât e de înalt în funcție de distanța de la care vine sunetul când vorbește. Dacă e plinuț sau nu, pot să-mi dau seama atunci când facem poze în grup”.
Culorile, visele, natura
Când am stabilit întâlnirea cu Daria, m-am concentrat să nu-i spun, din viteză, “ne vedem la Universitate!”. “Ne vedem”, “mergem”, cuvinte simple pe care le folosim la ordinea zilei, fără să ne gândim că ele pot fi dureroase pentru alții. Oricât m-am străduit, în dimineața întâlnirii tot am scăpat cuvintele interzise într-o discuție prin telefon cu Daria. Mai târziu, vorbind cu ea, m-am relaxat pe această temă. Daria nu se ferește să vorbească ea însăși cu “mai vedem” sau “am văzut că”.
Nu se știe clar dacă operația din America sau întâmplarea au făcut ca Daria să mai poată vedea ceva cu ochiul drept. Cert e că vede lumină, atunci când e mai puternică, și vede și umbre, când se află ceva în fața ei. Vederea aceasta este extrem de prețioasă pentru ea și, multă vreme, s-a temut să nu dispară.
După ce s-a întors din America nu a mai făcut tratamente, mergea doar la niște controale ca să verifice starea tensiunii oculare. “Mai verific și acum uneori, dar m-am plictisit, nu mai merg la controale atât de des. Sunt trei ani de când n-am mai fost la oftalmolog, pentru că nu mai sunt atât de speriată că o să-mi pierd vederea de tot. Mi-era frică să nu pierd și vederea pe care o am acum, adică să nu mai văd chiar deloc. Cu lumini și umbre mă descurc, pot să zic că sunt mulțumită. Cred că rău e pentru cei care nu văd deloc sau care nu pot să meargă sau să-și folosească mâinile, pentru că noi putem să ne deplasăm”.
Deși vede ceva cu un ochi, nu vede culori. Vede doar un alb strălucitor, așa că părinții și prietenii i-au explicat culorile. Știe că roșu e o culoare caldă, că rozul e ceva ce se-ntâlnește de cele mai multe ori la copii, că e un fel de culoare a copilăriei, că albastrul e o culoare nici deschisă, nici închisă și că poate fi în mai multe tonuri de nuanță. Când își alege hainele – și face asta singură – nu întreabă ce culori au, se ghidează după texturile materialelor și după cât de confortabil se simte în ele. “Mie nu-mi mai alege mama de mult timp hainele. De cele mai multe ori avem conflicte din cauza asta. Îmi reproșează că ea vrea să mă ajute și că eu nu o las, dar, la un moment dat, cand îi spun că n-o mai iau cu mine să-mi cumpăr haine, renunță”, spune Daria.
Nici visele unul nevăzător nu sunt la fel cu ale unui tipic: “Mi s-a întâmplat să am și vise vizuale, dar vedeam ceva alb. Vedeam siluetele oamenilor clar, dar le vedeam albe”.
În trecut, pe Daria o frustra că nu știe cum arată un munte sau un copac. Dar, acum, nu mai e așa. Acum le percepe altfel. „Probabil că aș vrea să văd cum arată, cum se vede o lună plină, dar în rest nu mă mai frustrează asta. Am ajuns că fiu mega fericită și așa. Știu, de exemplu, că un munte e format din stânci. Eu am copilărit mult în Bistrița, de unde e mama mea. Știu cum arată un munte, dar nu știu cum să descriu, am o imagine foarte clară în minte. Tot urcând cu verișorii mei de acolo, puneam mâna pe diferite părți ale muntelui și le pipăiam”.
Ne pregătim să ieșim din camera de cămin și Daria mă însoțește, pentru că trebuie să o scoată afară pe Daisy. O întreb dacă e cazul să sting lumina și îmi spune că nu, că se întoarce repede. Cât timp am stat în camera de cămin, Daria s-a împiedicat o singură dată de ghetele mele, lăsate neglijent într-o margine a holului îngust. Greșeala mea.
