Vacanțele sunt prea scurte și bagajele prea neîncăpătoare ca să iei cu tine cărți nepotrivite. Redacția SmartLiving.ro și o pasionată de lectură de 16 ani au alcătuit mai jos o listă de șase cărți – noi apariții editoriale sau mai vechi – de citit la plajă sau oriunde în vacanță.
Sunt cel puțin două categorii de cititori: cei care ajung la plajă, apasă pe buton și încep să citească și cei care se simt în vacanță doar dacă răsfoiesc pagini și se foiesc pe prosop ca să-și găsească cea mai bună poziție pentru citit. Noi facem parte din a doua categorie. Și nu pentru că am fi antitehnologie, ci pur și simplu, credem că o carte bună cu coperți interesante completează imaginea de vacanță.
„Zen și arta reparării motocicletei“, de Robert M. Pirsig
De fapt, cartea nu e chiar despre filosofia zen și nici măcar despre motociclete nu e decât într-o mică măsură. Așa că poate fi citită și dacă te-ai urcat măcar o dată pe un motor, dar și dacă pur și simplu, în vacanțe, te bucuri în egală măsură de călătorie și de destinație, de dezbaterile cu prietenii și de momentele de singurătate, cu gândurile și cărțile tale. Mie mi-a amintit de adrenalina pe care am simțit-o când m-am urcat prima oară pasager pe o motocicletă de viteză, dar și de mirosurile naturii care-mi inundau casca atunci când nu ne grăbeam nicăieri.
Am citit-o într-o vacanță în Toscana, când ne-am încăpățânat să evităm drumurile cele mai tranzitate și locurile cele mai instagramate, preferând „drumurile pe care te rătăcești, fără indicatoare sau cu indicatoare ascunse în vegetație“, cum spune naratorul din „Zen“; când am ales să mergem spre Tellaro (un mic sat pescăresc, aproape gol, cu priveliști panoramice), chiar dacă toate drumurile păreau că duc spre Florența și Pisa.
„Zen“ nu e o nouă apariție editorială, e o carte scrisă în anii ’70 de un autor nu foarte prolific (a scris doar două romane: „Zen“ și „Lila“, un fel de continuare a celei dintâi și a fost coautor al altor două cărți), dar care a devenit celebru și bogat datorită succesului pe care l-au avut cărțile lui.
Cartea e, în același timp, un fel de jurnal de călătorie, dar și un eseu de introspecție filosofică. E și despre liniștea călătoriei, dar și despre zgomotele minții, cu atât mai mult cu cât Pirsig încearcă, cu ajutorul rațiunii, să dea sens unei recente tulburări psihice (a fost diagnosticat cu schizofrenie în anii ’60).
„Zen“ se citește ușor, dar nu e cea mai ușoară lectură, atunci când povestitorul aduce în discuție falia dintre cei care îmbrățișează tehnologia și se lasă modelați de ea și cei care o resping cu încăpățânare, cum sunt prietenul lui John și soția sa, Sylvia. Se referă la industrializarea Americii anilor ’60, dar tema e la fel de valabilă astăzi, când inteligența artificială pune un mare semn de întrebare în dreptul discuțiilor despre cum vom evolua ca oameni.
În final, cartea e despre un drum pe care un tată și fiul lui, Chris, de 11 ani, îl fac cu o motocicletă care are constant nevoie de întreținere și reparații, prin nord-vestul Americii. E o carte pe care o aduc în discuție adeseori, ca una dintre cărțile care i-au influențat semnificativ: baschetbalistul Phil Jackson, actorii William Shatner și Tim Allen, iar laureatul Nobel Orhan Pamuk i-a recomandat-o fostului președinte american Barack Obama. Într-un interviu pentru „The New York Times“, Pamuk spune:
„E o carte pe care o dăruiesc uneori prietenilor, în speranța că o vor citi și mă vor întreba: «De ce cartea asta, Orhan?». «Zen și arta reparării motocicletei» este o carte americană grozavă, despre vastitatea Americii și căutarea personală a valorilor și a sensului vieții. Această carte puternic romantică nu e un roman, dar face ceva ce orice roman serios ar trebui să facă și o face mai bine decât multe romane bune: face filosofie din micile detalii ale vieții de zi cu zi.“
– Orhan Pamuk, laureat Nobel pentru Literatură, într-un interviu pentru „The New York Times“
Pentru mine, a fost exact ce am avut nevoie în puținele zile pe plajele Toscanei, pentru ca „osteneala să se destrame complet, iar vântul și soarele să mi se pară plăcute, totul să mi se pară cum trebuie“.
Raluca Cristian, jurnalistă și psihologă: „Lapte fierbinte”, de Deborah Levy
Când merg la mare, întotdeauna mă documentez în legătură cu ce carte să iau la mine. Lectura de plajă e, pentru mine, foarte importantă. E ceva ce poate să-mi strice vacanța, dacă nu iau cu mine cartea potrivită pentru starea de spirit pe care o asociez cu marea, și e ceva ce poate să mă umple de – și nu exagerez deloc – de fericire, dacă găsesc ce mi se potrivește.
Am stat să mă gândesc despre ce carte să scriu și am avut în minte două: Medeea și copiii ei, de Ludmila Uliţkaia, și Lapte fierbinte, de Deborah Levy. Deși am adorat-o pe Medeea, la care vreau să revin cândva, am ales Lapte fierbinte din simplul motiv că am citit-o mai recent. Mi-e greu să scriu din amintiri, chiar dacă după fiecare carte care mi-a mers la suflet rămâne o undă de plăcere și melancolie care nu se mai termină.
Am citit Lapte fierbinte într-o vacanță de câteva zile în 2 Mai, vara trecută. Și am citit-o nu pe nerăsuflate, ci pe-ndelete, ca să-mi ajungă pentru toată șederea acolo. Știi cărțile alea care-ai vrea să nu se mai termine? Așa și eu. Am citit puțin câte puțin, ba pe plajă, ba între cafeaua și hamsiile de pe terasa de la golf, ba în cort, înainte de culcare.
Cât timp am citit-o, am îndoit câteva colțuri de pagini pentru mai târziu, cu gândul că o să mai recitesc unele pasaje, dar adevărul e că mi-aș fi dorit să țin minte unele imagini exact așa cum mi le-am imaginat atunci: plaje și piele fierbinți, lumină orbitoare și, per total, acel repaus absolut pe care parcă-l simți numai în după-amiezile cu o căldură asurzitoare. Un repaus de la mișcare în primă fază, dar care, pe măsură ce citești, devine și un repaus interior.
Personajul principal, englezoaica Sophie Papastergiadis (are, deci, nume grecesc) o însoțește pe mama ei în Spania, la mare, în speranța că un medic celebru pentru metodele lui terapeutice controversate o va vindeca de o ciudată boală de picioare. Ce se întâmplă însă e un fel de drum inițiatic pentru cele două femei care, deși trăiseră împreună, nu apucaseră să se cunoască nici una pe alta și nici, mai ales, fiecare pe sine.
Cum spuneam, mi-e greu să scriu din amintiri. Bine că am îndoit câteva colțuri de pagini. Las aici câteva dintre pasajele care mie mi-au plăcut:
„Nu sunt sigură câtă dorință am dreptul să posed.”
„Am intrat în mare până la buric, care e cea mai veche cicatrice umană, și am constatat că plângeam.”
„Cel mai greu lucru, Sofie, e să-i faci pe oameni să fie ei înșiși.”
Irina Nilă, 16 ani, elevă: Top 3 cărți pentru vacanța de vară 2024
„La sud de graniță, la vest de soare”, de Haruki Murakami
Nu pot să trec ușor peste acest titlu. Povestea este cu adevărat profundă, dar ea nu ar mai fi la fel fără acest titlu, deoarece cele 8 cuvinte descriu întreaga carte: aduc împreună începutul și finalul romanului.
E o poveste a sufletelor pereche din copilărie care se despart în adolescență, iar în urmă rămâne doar o amintire a iubirii pure. Naratorul, Hajime, își petrece primii ani de școală alături de Shimamoto, colega sa de clasă, fiind legați unul de celălat prin pasiunile comune. Cei doi împărtășeau o mare iubire pentru muzică și lectură, însă nu și o iubire conștientă, așa cum o numea naratorul, unul pentru celălalt. Vârsta prea fragedă, a adolescenței proaspete, își spune cuvântul în fiecare poveste de dragoste, iar romanul lui Murakami a scos la iveală consecințele unei iubiri neîmpărtășite, date uitării, deoarece amintirile frumoase sunt uneori prea dureroase să fie trăite în prezent.
Hajime a fost nevoit să se mute la vârsta de 12 ani, părăsind-o cu pași înceți pe Shimamoto și îndreptându-se spre un viitor cu noi relații, niciuna potrivită pentru el din cauza standardelor înalte asociate cu vechea sa colegă de clasă. Totuși, ajunge să se căsătorească, să-și clădească o familie și chiar să creadă că este cu adevărat fericit.
Anii trec și el ajunge să fie proprietarul unui club de jazz, iar monotonia vieții îi este întreruptă când o revede pe fata de care era îndrăgostit în copilărie. Amintirile îl copleșesc și-i pun în față un calcul dificil: al propriei vieți.
La sud de graniță, la vest de soare e, de fapt, o poveste a regretului, un tablou al trecutului care ne bântuie oricât de mult am încerca să-l uităm. În copilărie, Hajime spune: ,,Probabil că am făcut o mare greșeală”, atunci când a încetat să o mai vadă pe Shimamoto, iar acum, din nou lângă ea, se gândește la trecut mai mult ca niciodată.
Este uimitor cum reușește Murakami să vadă și să pună în cuvinte fragilitatea sufletului uman, printr-o poveste aparent simplă. Fiecare decizie are consecințe care se pot transforma în regrete, ca niște umbre care se prelungesc peste ani. O dorință neîmplinită și dată uitării va reveni mereu în viitor, așa cum i se întâmplă lui Hajime.
„Sticletele”, de Donna Tartt
Când vine vorba de cărți, nimic nu se compară cu momentul în care termin de citit un roman scris de Donna Tartt, iar acest lucru l-am descoperit atunci când am citit ultima frază din Sticletele. Mi-a atras atenția, în librărie, coperta simplă, gri, cu o mică pasăre sub o foaie ruptă, parcă încercând să se ascundă de povestea pe care o are de spus.
Acțiunea se învârte în jurul unui adolescent, Theo Decker, care la 13 ani și-a pierdut mama într-o explozie, iar el, printr-un miracol, a supraviețuit. În primele pagini ale cărții, el spune ,,Moartea ei – linia despărțitoare: înainte și după”. Singurul lucru care i-a rămas amintire de la mama lui a fost un tablou mic pe care a reușit să-l fure în urma exploziei, acesta fiind tabloul ei preferat, Sticletele.
Viața lui Theo devine o aventură în anii care au urmat, încă de la vârsta adolescenței e nevoit să ia decizii mult prea mature pentru a supraviețui. Experiențele naratorului într-o lume a băuturii și a drogurilor – clasic americană – au alcătuit o poveste care m-a desprins de realitate, ținându-mă captivă într-o ,,ficțiune excepțională”, așa cum o numește Stephen King.
Tabloul furat e un obiect-cheie: o simplă pictură cu o pasăre, nu mai mare decât o vrabie, ajunge să îi controleze viața băiatului, el trebuind să aibă mereu grijă să nu îi afle nimeni secretul. Sticletele este o pasăre țintă a braconajului din cauza penajului său deosebit, ajungând să fie de cele mai multe ori o pasăre de colivie, cu toate că nu poate trăi decât foarte puțin timp în captivitate. În romanul Donnei Tartt, Theo ține bine ascuns tabloul, înfășurat cu mare grijă în hârtie, dar asemenea unui sticlete adevărat, splendoarea micuței păsări nu poate rămâne pentru totdeauna captivă, fie într-o colivie, fie ascunsă în hârtie. Are nevoie să ajungă din nou acolo unde îi este locul.
Probabil că viața lui Theo ar fi arătat altfel dacă mama lui nu ar fi fost singura persoană care îl făcea să se simtă în siguranță sau dacă nu ar fi furat tabloul. Probabil că lucrurile nu ar fi devenit la fel de complicate, dar probabil este un cuvânt care ne face să ne gândim numai la deciziile rele pe care le-am luat, iar romanul Donnei Tartt, deși spune o poveste despre pierdere și supraviețuire, scoate la iveală și frumusețea iubirii și a artei, estompând durerea regretului prin suspans și noi întorsături ale destinului.
„Insula copacilor dispăruți”, de Elif Shafak
În primele pagini ale cărții, Elif Shafak spune că ,,Timpul e o pasăre cântătoare”. La fel ca orice pasăre cântătoare, poate fi prins pentru mai multă vreme, însă nu poate fi ținut în loc la nesfârșit, asemenea unui secret. Am trăit fiecare moment din povestea pe care o spune romanul Insula copacilor dispăruți, un roman construit inteligent, care se mișcă înainte și înapoi, capitol cu capitol, trecând dintr-un deceniu într-altul, descifrând secrete ascunse timp de mulți ani.
Cartea are la bază două povești principale. Pe de o parte, este povestea de dragoste a lui Kostas cu Defne, un grec și o turcoaică, nevoiți să-și ascundă relația din cauza tensiunilor politice dintre cele două etnii în anul 1974, în Cipru. Pe de altă parte, este povestea Adei, fiica celor doi, care la sfârșitul anilor 2010, încearcă să le afle trecutul, la scurt timp după moartea mamei sale.
Am citit fiecare pagină curioasă să le descopăr povestea celor doi îndrăgostiți care părea că se încheie cu moartea lui Defne, de care am aflat încă de la început. Deși Defne a părăsit lumea celor vii, sufletul ei nu a încetat să fie prezent nici la finalul poveștii. Curiozitatea Adei, lipsa pe care o simte după dispariția fizică a mamei ei și căutarea identității pun în evidență importanța trecutului, care nu trebuie uitat, idiferent de câtă durere și suferință poate aduce, deoarece ,,o parte din tine moare pe dinăuntru pentru ca alta s-o poată lua de la capăt”.
În căutarea unui narator imparțial, Elif Shafak face o alegere originală: începutul și alte numeroase capitole sunt povestite subiectiv de un smochin, care, reamintindu-și viața anterioară din Cipru, prezintă de-a lungul cărții, cu o înțelepciune rar întâlnită în rândul oamenilor, povestea celor care au iubit, au pierdut și au suferit. El spune că ,,un copac este un păstrător al memoriei”. Personificarea smochinului ascunde mesajul poveștii pe care l-am descifrat abia în ultimele pagini, când prețiosul copac a spus că ,,dacă cumva cauți iubire sau ai pierdut-o, vino la smochin, întotdeauna la smochin”.
Supraviețuirea e o temă care apare de mai multe ori de-a lungul poveștii, în trecut, la cei îndrăgostiți, în prezent, la suferința Adei, și în viitor, la familia care continuă să trăiască după pierderea mamei. Elif Shafak a demonstrat că, indiferent de spațiul temporal, natura va găsi mereu o cale pentru a supraviețui. Smochinul este personajul tăcut, martor al istoriei și al poveștilor de dragoste și suferință, evidențiind importanța armoniei dintre oameni și natură. Romanul pune în evidență acceptarea trecutului, aceasta fiind calea pentru a putea trăi în prezent și pentru a construi viitorul dorit, pentru că, în ciuda conflictelor și a suferințelor, iubirea și natura vor aduce mereu pace și alinare.
Bianca Dragomir, jurnalistă și scriitoare: ,,Ne vedem în august”, de Gabriel Garcia Marquez
De fiecare dată când plec în vacanță în afara țării, am un fel de ritual doar al meu: îmi aleg o carte scrisă de un autor din țara sau mai exact chiar orașul, regiunea unde călătoresc. Îmi place căutarea de dinainte pe site-uri sau prin biblioteci, research-ul curios despre ce autori au trecut pe acolo sau ce subiecte au inspirat locurile respective. Dar și senzația, pe care mai mult mi-o autoinduc îmi dau seama, că sunt în exact același loc unde a fost și cel care a scris cartea sau, dacă nu, măcar pe unde au trecut personajele lui. Poate văd ce a văzut și el, miros ce a mirosit și el, calc pe pământul pe care a călcat chiar dacă a făcut-o în urmă cu mulți ani.
Așa l-am citit în Zakynthos pe Nikos Kazantzakis și în Istanbul pe Orhan Pamuk. Anul acesta am vizitat pentru câteva zile insula Corfu. Ar fi fost locul perfect să îl descopăr pe Lawrence Durrell, scriitorul englez care între 1935 și 1939 a locuit împreună cu mama sa și cei trei frați ai lui chiar acolo, într-o casă părăsită. Fratele său Gerald Durrell a scris mult despre experiența ieșită din orice tipare pe care au trăit-o toți în Corfu. Povestea lor reală a fost ecranizată în seria The Durrels/Familia Durrell, disponibilă pe Max.
Doar că, înainte cu câteva zile să pornesc la drum, am primit cadou „Ne vedem în august”, ultima carte scrisă de Gabriel Garcia Marquez. Deși nu se potrivea ritualului pe care îl păstrez de câțiva ani cu sfințenie, nu am putut să o las acasă. Nu știam nimic despre ea în afară de faptul că scriitorul nu a mai apucat să o publice cât încă trăia și nici nu și-a dorit publicarea ei, iar în ultimii ani, cei când a și scris-o, începuse să își piardă memoria. O carte cu puțin peste 100 de pagini care se citesc ușor, de parcă ai sta la un pahar de vin chiar cu el, cu autorul. M-au prins vreo două apusuri citind din ea în timp ce familii cu copii așteptau bărcuțele să plece spre satele din Corfu. „Ne vedem în august” e ca o adiere de vânt pe o plajă sălbatică și fierbinte, așa cum chiar au și fost plajele pe care am lenevit.
În stilul Marquez, cartea este despre oameni și trăirile lor simple și complicate în același timp. Ana Magdalena Bach, personajul principal, are 46 de ani și este căsătorită de 27, fericit căsătorită. În fiecare an, pe 16 august, călătorește pe o insulă din Marea Caraibilor pentru a vizita mormântul mamei sale. Ziua petrecută acolo devine un mod de a-și redescoperi sexualitatea, dar și un mijloc prin care începe să își chestioneze viața. Călătoriile ei sunt incitante, dar și cu nostalgie, cu acceptare, dar și cu neputință. Sunt călătoriile interioare ale tuturor femeilor, dar și ale câtorva bărbați văzuți prin ochii protagonistei, despre relația dintre o mamă și fiica ei, toate așezate atât de firesc încât nimic din ce te-ar putea întrista în mod normal nu o mai face citind această carte.
Până la urmă, Gabriel Garcia Marquez ar fi putut cu siguranță să scrie „Ne vedem în august” și pe una dintre plajele din Corfu.