„Când îmi atingeam fața nu îmi recunoșteam mâna, parcă nu era a mea. Nu o simțeam. Atunci am știut că ceva se întâmplă”

Rândurile de mai jos ne-au fost trimise, în exact această formă, de Anca, una dintre cititoarele site-ului prin intermediul acestui formular.

Mă numesc Anca Dinu, am 41 de ani. Povestea mea este despre cum poți să trăiești cu trei diagnostice, două boli autoimune (scleroză multiplă și psoriazis) și o boală care mi-a spulberat visul de adeveni mamă – endometrioza.

Într-o dimineață urâtă de toamnă – 21 noiembrie 2014 – m-am trezit cu o stare ciudată. Treceam printr-o perioadă de neînțelegere cu iubitul meu și credeam că strarea mea se datorează situației nefericite în care mă aflam.
Am plecat la serviciu după obișnuitul „ritual de dimineață” din ultima vreme: morala iubitului meu cum că mă trezesc foarte greu dimineața pentru că stau seara până târziu la televizor, neluând în calcul că această oboseală s-ar putea datora unei probleme medicale.
Eu credeam că sunt obosită pentru că munceam foarte mult, eu fiind Account manager la firma pe care iubitul meu o deține, suplinind deficitul de personal și clonându-mă efectiv pentru a putea face față tuturor sarcinilor.

Am știut că se întâmplă ceva…

I-am spus că mă simt ciudat, aveam o stare proastă, îmi venea să plâng, mă irita orice. Răspunsul lui a fost că mâine voi fi ok. A doua zi a fost mai rău. Picioarele le simteam grele de parcă aveam un bolovan legat de piciorul drept, când îmi atingeam fața nu îmi recunoșteam mâna, parcă nu era mâna mea. Nu o simțeam. Atunci am știut că ceva se întâmplă și am luat decizia de a merge la spital, sperând că raspunsul va fi: „dacă nu te vei lăsa de fumat – pentru că eram o fumătoare înrăită – vei putea păți…”
Ajunsă acolo, medicul de gardă a bănuit, în urma unei consultații, că am probleme neurologice și a chemat un coleg neurolog pentru a-mi face investigațiile necesare, supunându-mă unui RMN cerebral.

Era ora unu noaptea și așteptarea rezultatului parcă făcea să îmi dispară simptomele. În cele din urmă doctorița m-a chemat în cabinet întrebându-mă dacă vreau să îmi chem partenerul, ea stiind că o să am nevoie de suport emoțional în momentul în care avea să îmi spună cumplita veste.
Eu am spus senină „Nu e cazul!”, încerând să par sigura pe mine și puternică, așa cum mă știam.
Dar în momentul în care a rostit acea frază care îmi răsună în minte și acum – „Ai scleroză multiplă! Nu este cancer. Se poate trăi cu așa ceva”, încercând să îmi relateze faptul că un cancer e fatal, dar o scleroză este mai blândă din punct de vedere al duratei de viață și al tratamentului.
În acel moment am spus că doresc să îmi chem iubitul pentru că îmi era teamă că în urma șocului nu aș putea asimila informațiile utile și șocante din acel moment.

Am plecat acasă derutată, nu știam nimic despre această boală, nu auzisem nimic până atunci. Mi-am dat seama cât de indiferent este omul atunci când nu se confruntă cu un diagnostic prin faptul că nu auzisem de acest SM.
M-am dus acasă și mi-am aprins în întunericul nopții o ultimă țigare care mă putea ajuta să asimilez vestea.
M-am ghemuit în pat, tăcută, tristă, debusolată, mintea mea avea o viteză uluitoare, îmi treceau atâtea scenarii prin cap. Mă gândeam că o să mor.
Nu am putut să mă întreb „De ce?” pentru că știam răspunsul.

DE CE MIE?

Nu fusesem cel mai bun om din lume. Intrasem într-o relație cu un bărbat care avea o familie în acea vreme, nu fusesem cea mai bună fiică, nu fusesem cea mai bună sora și nici cea mai bună prietenă. Atunci când toți acești oameni au avut nevoie de mine, eu am fugit. Asta credeam eu că este răspunsul și de aceea nu am vrut să mă întreb „DE CE?”. Am trecut prin toate stările emoționale posibile. De la panică la tristețe, de la tristețe la agonie, de la agonie la indiferență, de la indiferență la negare, de la negare la acceptare.
A doua zi urma să îi dau cumplita veste mamei mele. Cum puteam să mă duc în fața ei și să îi spun fără să o panichez că am SM? Cum puteam să îi spun ei, cea mai dragă ființă, cum poți să îi spui așa ceva unei mame care trecuse deja printr-un cancer al fratelui atunci când el nu avea decât 24 de ani.
La fel ca și mine, ea nu știa nimic despre SM. I-am spus că nu e ceva grav, că voi fi exact ca un bolnav de diabet care trebuie să își facă insulina zilnică și care trebuie să aibă grijă de el. Nu știu nici în ziua de azi prin ce a trecut scumpa mea mamă.
A doua zi au început investigațiile amănunțite, acea punctie lombară care îți dă o durere de cap cumplită timp de o săptămână, perfuzii cu cortizon, un atac de panică pe care l-am făcut în acele zile în spital fiind dusă de urgență la psihiatru.

Răspunsul a fost clar. Am scleroză multiplă. Eu, omul puternic și dinamic de până atunci, trebuia să îmi reorganizez viața. Trebuia să mă odihnesc mai mult și să mă gândesc la mine mai mult decât o făcusem vreodată. Acum era despre mine, despre omul cu SM. Nopți nedormite în care stăteam cu icoana părintelui Arsenie în brațe rugându-mă să pot dormi măcar o ora, pentru că se făcea dimineață și nu puteam închide măcar un ochi.

Trei ani de zile de mers la psiholog

Începutul lui 2015 a venit cu un cadou medical. Intrasem în programul Casei de Sănătate prin care am început să fac Rebif, un tratament pe care psihicul meu l-a memorat ca fiind un medicament care dă depresie. L-am tolerat aproape trei ani de zile, timp în care am fost nevoită să merg la psiholog, idee care nu era susținută de iubitul meu. Mă confruntam deja cu neîntelegeri legate de faptul că începusem să fiu „egoistă” făcând lucruri care îmi erau benefice mie și nu celor din jur. Așa vedea partenerul meu lucrurile. Psihologul era o persoană căreia îi spui probleme din casă. Am primit sprijinul iubitului în tot ceea ce a ținut de partea medicală, căutând doctorii cei mai buni și tratamentele cele mai bune. Dar când a venit vorba de terapiile ajutătoare, Reiki, psiholog, terapia Călătoria, erau idei nesusținute și mă trezeam singură în această etapă a vieții.

Întâlnirea cu faimoasa Brandon Bays, cea care a inițiat tratarea prin înfruntarea emoțiilor mi-a dat la acel moment un curaj și un optimism teribil. Mă gândeam că voi fi pacientul cu SM care va revoluționa vindecarea prin schimbarea modului de viață. Dar depresia rămânea acolo. În urma tratamentului cu Rebif, psoriazisul meu s-a răspândit atât de mult încât îmi era rușine să stau în pantaloni scurți la mare. Mă duceam la serviciu și mă bucuram că nu sunt nevoită să împart biroul cu altcineva pentru că eram apatică și tăcută. Nu voiam să fiu bagată în seamă.

După trei ani jumatate a urmat un alt RMN care a confirmat apariția unei alte leziuni și am fost nevoită să schimb tratamentul de la injecții de trei ori pe săptămână, că nici nu mai aveam loc să le fac din cauza nodulilor care se formau, la o perfuzie o dată pe luna.

La 39 de ani am intrat la menopauză

Am hotărât că e timpul sa fiu mama și în urma analizelor am descoperit că am endometrioză, pe care am operat-o, dar care poate să reapară oricând. În urma operației am intrat la 39 de ani la menopauză.

Acum sunt bine, chiar dacă emoțional sunt foarte sensibilă, chiar dacă relația mea are suișuri și coborâșuri și nu întotdeaună mă simt susținută în ceea ce cred eu ca îmi face bine. Incă mă simt un om puternic chiar dacă SM-ul m-a transformat. Mi-am triat prietenii , în viața mea au rămas numai oamenii de calitate. Dacă înainte îmi făcea plăcere să îmi petrec timpul la cumpărături, acum ador natura și plimbările în aer liber, sportul și cărțile.

Le mulțumesc tuturor celor care m-au sprijinit, surorii mele care m-a dus pe drumul vindecării emoționale, mamei pentru răbdarea și dragostea pe care mi le-a arătat, iubitului pentru suportul și tăria cu care a trecut prin acest proces al vieții noastre, pentru că nu e ușor să trăiești în casă cu un om care încearcă să găsească drumul și lumina.

Puțini oameni în acest moment aduc valoare vieții mele și îi iubesc enorm de mult.
So life is beautiful you just have to live it!

N.R – Aceasta e prima poveste primită de la cititori și ne-am emoționat tocmai pentru că ne-am dat seama, întreaga echipă Smartliving, că nu suntem singuri în acest demers editorial. Și noi, ca și voi, avem nevoie de povești și suntem aici tocmai ca să le ducem mai departe. De ce? Pentru că important, acum poate mai mult ca niciodată, să vedem că nu suntem singuri! Nici măcar în fața bolilor!
Așadar, dacă și tu ai o poveste, spune-ne povestea ta!