„Un sportiv de performanță nu se operează decât pe încredere”

„Un sportiv nu se operează decât pe încredere”. Când un baschetbalist de performanță își pune viitorul în mâinile medicului ortoped

Andrei Mandache are 33 de ani și e unul dintre cei mai buni baschetbaliști din România. La 28 de ani a avut prima accidentare serioasă – o fractură la un deget de la mâna cu care arunca mingea. La 31 de ani, o nouă accidentare, de data aceasta la umăr, i-a pus la încercare cariera. O problemă de sănătate a sistemului musculo-scheletic este mult mai dramatică pentru un sportiv de performanță cum este Andrei decât pentru o persoană care nu face sport sau face sport doar de plăcere. La ambele accidentări, Andrei n-a avut încredere decât în Răzvan Melinte, medic primar în ortopedie și traumatologie în cadrul Rețelei Private de Sănătate REGINA MARIA. Cele două intervenții chirurgicale, care au avut loc la Spitalul Puls REGINA MARIA din Târgu Mureș, au consolidat relația de încredere dintre cei doi, medic și pacient, care acum păstrează o legătură amicală.

Publicat în: 7.05.2021

Andrei Mandache are 33 de ani și e baschetbalist de performanță. Singurul român care a reușit un Triple Double la Eurobasket și al doilea baschetbalist cu o astfel de performanță individuală din istoria Campionatului European de Baschet. Triple double înseamnă că a dat peste 10 puncte, 10 recuperări sau 10 pase decisive într-un meci. Pentru profanii în ale sportului, e de-ajuns de aflat că Andrei e unul dintre cei mai buni baschetbaliști români și, în prezent, căpitanul echipei CSA Steaua București. 

Andrei e unul dintre cei mai buni baschetbaliști din România.

Prima accidentare: un deget rupt în trei

În vara lui 2016, Andrei avea 28 de ani și juca la Oradea. Atunci, echipa naţională de baschet a României, din care și el făcea parte, a mers în China, în apropiere de Shanghai, unde urma să joace trei turnee.

„Din păcate, după ce am câștigat primul turneu, la al doilea turneu, în timpul meciului, am încercat să dau o pasă mai puternică și am lovit pe cineva cu mingea în genunchi. Atunci, mingea mi-a sărit înapoi în degetul arătător de la mâna stângă. Degetul a fost fracturat în trei bucăți”, începe Andrei să povestească.

Inițial, Andrei n-a crezut că degetul lui e rupt, așa că l-a rugat pe kinetoterapeutul echipei să-l tragă puțin de el, ca să i-l așeze la loc. De fiecare dată, degetul îi cădea într-o parte. Când a observat că nu poate să și-l controleze și a sesizat și o gâlmă pe deget – „de fapt, era osul care împingea carnea și pielea într-o parte” – Andrei s-a oprit. Conform protocolului, a mers la ambulanța care se afla pe marginea terenului și, însoțit de kinetoterapeut, a fost dus de urgență la un spital din China.

„Pe moment, nu am simțit durere, am început să simt doar după controlul pe care mi l-au făcut. După controlul clinic, când mi-au pus mâna pe deget și mi-au făcut radiografie. Se vedea că degetul era rupt. Aveam o dungă exact pe mijloc, o bucată desprinsă pe lateral și încă o dungă pe diagonală, care le tăia pe celelalte amândouă. Mi-au spus că trebuie operație și că mă pot opera acolo, în spital, pe loc. Eu, până atunci, nu știam ce e aia operație și le-am spus (n.r. – doctorilor chinezi) că nu, că trebuie să mă gândesc un pic. Mi-au făcut o atelă gipsată ca să stea degetul într-o poziție normală pentru ce urma să se întâmple”, povestește Andrei.

Alegerea medicului

Odată ce a ajuns la hotelul la care era cazat în China, Andrei și-a amintit de doctorul Răzvan Melinte, pe care îl cunoscuse cu ceva timp în urmă la Târgu Mureș, așa că l-a sunat. „Am zis că apelez la el ca măcar ca să mai am încă o părere. I-am trimis radiografia făcută în spitalul din China, iar el mi-a explicat foarte clar și frumos cam ce s-a întâmplat și ce ar trebui să se întâmple în viitor. Așa că am luat decizia că e mai bine să mă opereze el”.

Răzvan Melinte, medic primar ortopedie și traumatologie

Răzvan Melinte, medic primar în ortopedie și traumatologie și doctor în știinte medicale la Spitalul Puls Regina Maria din Târgu Mureș a colaborat, de-a lungul timpului, cu Federația Română de Baschet și cu mai multe cluburi și asociații sportive. De fapt, doctorul Melinte chiar îl sfătuise pe Andrei să nu facă deplasarea în China, pentru că analizele lui arătau o oboseală cronică, însă Andrei s-a dus, pentru că și-a dorit mult să participe la competițiile de acolo. „Din păcate, s-a confirmat că un jucător care e într-o stare de epuizare fizică și psihică are șanse foarte mari de a pierde și de a se accidenta. Andrei s-a accidentat la o fază relativ simplă și m-a sunat din China să-mi spună că are acel traumatism, acea fractură”, își amintește Răzvan Melinte.

Faptul că cei doi, pacient și medic, se cunoșteau, l-a ajutat pe Andrei să decidă că vrea să fie operat de Răzvan Melinte. I s-a deschis din prima clipă și i-a mărturisit inclusiv că se teme de operație, care avea să fie prima intervenție chirurgicală din viața lui.

„M-a ajutat faptul că doctorul Răzvan Melinte este o persoană foarte deschisă, sociabilă și fericită, ca să zic așa, adică non-stop cu un vibe (n.r. – stare emoțională) foarte pozitiv. I-am spus de la început, prin telefon, că e prima intervenție din viața mea și că mi-e frică. El mi-a explicat cu voce caldă tot ce se va întâmpla și mi-a spus să stau liniștit”.

Andrei Mandache, baschetbalist

Faptul că mâna stângă, cea la care Andrei s-a accidentat, e mâna lui de aruncare, adică cea cu care dă majoritatea paselor și pe care o folosește în 90% din timp la meciuri și antrenamente, a grăbit lucrurile. Operația trebuia să aibă loc rapid, pentru a se asigura că lucrurile decurg bine și că mâna lui va funcționa cât mai aproape de normal. 

„Era o intervenție care trebuia să aibă loc urgent, pentru că orice fel de fractură la nivelul mâinii consolidează vicios destul de repede. În astfel de cazuri, este bine ca intervenția chirurgicală să se facă în 48-72 de ore pentru a obține rezultatele maxime. Plus că, în cazul lui, ca baschetbalist, fiind mâna de aruncare, e foarte important ca funcția mâinii să revină la normal cât mai repede posibil”, explică medicul Răzvan Melinte.

„O plăcuță de titan cu cinci șuruburi”. Operația la deget

A doua zi după discuția cu doctorul Melinte, Andrei a vorbit cu cei din conduderea lotului național de baschet, aceștia au vorbit, la rândul lor, cu organizatorii evenimentului sportiv din China, astfel că lucrurile s-au mișcat rapid pentru ca el să ia avionul de urgență și să ajungă la ortopedie în Târgu Mureș pentru a fi operat.

Intervențiile chirurgicale în cazul fracturilor trebuie realizate în general într-un timp scurt. Însă Andrei, ca sportiv de performanță, e mai conștient decât mulți alții că rapiditatea în luarea deciziilor și a modului în care acționează îi poate influența decisiv viața. Știa doar atât: că-i e frică de operație, dar că trebuie să o facă urgent, ca să înceapă recuperarea cât mai repede și să reia cât mai curând antrenamentele cu echipa.

„Am ajuns la Târgu Mureș, unde am fost internat. Odată ce am ajuns acolo mi-au făcut analizele și, din păcate, am avut creatinkinaza (n.r. – o enzimă aflată în celulele musculare cardiace) foarte ridicată. De fapt, am plecat de la început în acest turneu cu creatinkinaza foarte mare. Limita era 400 și eu o aveam 8.000. Cu tratamente, am reușit să o cobor la 4.000 până am plecat în China. După acel turneu, unde am depus foarte mult efort, am ajuns din nou să o am foarte mare și, înainte de operație, mi-au spus că ar fi fost o problemă cu coagularea sângelui. Cu tratament, a coborât rapid până undeva pe la 700 și s-a decis să mă operez”, își amintește Andrei.

O perioadă, Andrei și-a protejat degetul cu un bandaj kinesio tape, dar acum își folosește liber mâna.

În 72 de ore de la acccidentare, Andrei era deja operat. „A fost o fractură cominutivă (n.r. – osul a fost fracturat în trei sau mai multe segmente) de falangă proximală care a fost rezolvată cu un sistem de plasă și șuruburi care rămân definitiv acolo”, spune medicul ortoped.

Ce înseamnă asta? După cum spune Andrei, înseamnă că acum are în degetul arătător de la mâna stângă o plăcuță de titan cu cinci șuruburi.

A doua zi după operație, a fost gata de externare și a plecat acasă, la București.

Recuperarea pasivă

După operația la deget, Andrei a petrecut următoarele două săptămâni cu familia, în repaus total. S-a întors apoi la Târgu Mureș, unde doctorul Melinte i-a scos firele și i-a dat undă verde să înceapă recuperarea pasivă cu un kinetoterapeut din București cu care medicul ortoped colabora.

„Adică am început recuperarea cu cineva care mi-a făcut masaj la mână, a început să-mi miște degetul ca să-mi recapăt din mobilitate, pentru că acolo a fost cea mai mare problemă, faptul că am stat imobilizat cu degetul. La un moment dat, n-am mai putut să-l îndoi sau să-l îndrept și am avut nevoie de ajutor până când am început să lucrez eu cu mâna și să mă folosesc de deget spre 100%”, explică Andrei.

Chiar și așa, a păstrat legătura cu Răzvan Melinte, pe care îl suna din trei în trei zile ca să-i spună cum evoluează degetul lui și să-i ceară părerea. „Până la șase săptămâni (n.r. – de la operație) vorbeam cu el foarte des, pentru că eram în necunoștință de cauză”, spune Andrei.

În general, doctorul Melinte păstrează legătura cu sportivii pe care îi operează, pentru a putea interveni rapid dacă apar probleme pe parcursul recuperării. „Este un consum mare mental și de timp pentru noi (n.r. – medicii), dar este una dintre particularitățile muncii cu echipele și cu sportivii profesioniști”, spune Răzvan Melinte.

Revenirea la antrenamente: „Fizic, n-am avut nici cea mai mică problemă, n-am simțit nicio durere”

Andrei e genul de sportiv care vrea să se întoarcă la antrenamente și pe teren cât mai rapid. E activ și nu-i place să amâne. De data aceasta însă, a trebuit să ia lucrurile treptat, să tragă puțin frâna de mână, după cum l-a sfătuit doctorul Melinte, adică să nu se grăbească să intre în antrenamentele de echipă mai devreme decât ar fi fost cazul. Iar momentul potrivit pentru a reveni alături de colegii lui a fost la două luni de la operație, când a avut, din nou, ok-ul medicului ortoped.

„Am avut discuții cu doctorul Melinte inclusiv după operație, din trei în trei zile îl sunam să-i spun ce se întâmplă, unde mă doare. Iar toate aceste discuții au dus la o stare de calmitate care pe mine m-a ajutat mult. Stresul meu s-a diminuat enorm și cred că asta, împreună cu măiestria lui și a echipei lui, a dus la o intervenție reușită și la o recuperare rapidă, pentru a mă reîntoarce în programul echipei”. 

Andrei Mandache, baschetbalist

Chiar dacă, la primul antrenament cu echipa, nu a simțit efectiv durere la nivelul degetului, Andrei s-a temut să nu se accidenteze din nou. Această frică e firească, mai ales că nu mai fusese într-un contact real, de joc, cu mingea. „Eu mă antrenasem cu kinetoterapeutul și cu antrenorii de la echipă, mă reobișnuisem oarecum cu baschetul, dar n-am fost niciodată pregătit pentru o adevărată pasă de la un coleg, o pasă de o intensitate obișnuită în timpul meciului. Și aveam acea teamă că o să vină mingea prea tare. Mi-e frică să pun mâna pe ea, mi-era frică să arunc, să mă bag în contact. Dar acest sentiment a ținut două-trei zile, după care am reușit să trec peste el. Dar, fizic, n-am avut nici cea mai mică problemă, n-am simțit nicio durere după ce am început să pun mâna pe minge”, spune el. 

A doua accidentare, la umăr

Pentru un sportiv, timpul se măsoară în sezoane. Un sezon începe vara târziu sau toamna și se încheie în luna mai a anului următor. Andrei povestește că, după prima accidentare, a mai jucat la echipa din Oradea încă două sezoane. S-a mutat apoi la Clubul Sportiv al Armatei (CSA) Steaua, din București în 2018 unde, după încă un sezon și jumătate, în noiembrie 2019, s-a accidentat din nou.    

În timpul unui meci, unul dintre adversari a sărit la fentă cu șoldurile spre el. Andrei a încercat să-l evite și s-a rotit spre dreapta, dar adversarul l-a lovit cu șoldul la umăr. „În urma impactului am simțit două pocnituri foarte puternice și am căzut pe spate. Inițial nu mi-am dat seama ce se întâmplă, am crezut că mi-a sărit umărul, dar, de fapt, mi se ridicase clavicula”, își amintește Andrei.

Întâmplător, în acel moment, medicul ortoped Răzvan Melinte se uita la televizor tocmai la meciul lui Andrei. „Meciul era transmis în direct. Mi-am dat seama că s-a accidentat la umăr, pentru că nu s-a putut ridica și îl durea foarte tare, se vedea, că îl filmau camerele. N-am știut exact ce tip de accidentare e, că e disjuncție acromio-claviculară, ceea ce s-a dovedit că a avut el, sau că e fractură de claviculă sau alt tip de fractură în regiunea umărului, dar mi-am dat seama că e o accidentare destul de gravă”, își amintește medicul.

Kinetoterapeutul din echipa CSA Steaua și-a dat seama care e problema lui Andrei, că are o disjuncție acromio-claviculară și că va avea nevoie de o intervenție chirurgicală. Disjuncția acromio-claviculară înseamnă ruperea ligamentelor care stabilizează articulaţia umărului aflată la unirea dintre claviculă şi o prelungire osoasă a omoplatului. Când o persoană suferă un traumatism de acest tip la nivelul umărului, clavicula se desprinde de umăr. Disjuncția acromio-claviculară are 5 grade de severitate, iar chirurgical se tratează doar disjuncțiile de grad 3 până la 5.

După primul consult, al kinetoterapeutului, baschetbalistul i-a lăsat și pe cei de la ambulanță să-și facă treaba, așa cum cer rigorile în cazul unei accidentări pe teren, după care, odată ajuns în vestiar, l-a sunat pe medicul lui de încredere.

Operația la umăr a fost cea de-a doua intervenție chirurgicală din viața lui Andrei.

„Când am reușit să mă liniștesc, primul lucru pe care l-am făcut în vestiar a fost să pun mâna pe telefon și să-l sun pe doctorul Melinte. I-am arătat pe cameră cum este (n.r. – umărul), a văzut și mi-a zis același lucru (n.r. – că e disjuncție acromio-claviculară). Eu eram întins pe spate, pe masa de masaj din vestiar, cu mâna imobilizată pe piept. I-am arătat din apropiere zona umărului, se vedea clavicula ieșită foarte mult. Mi-a zis din start ce e, dar a zis că înainte să dea un verdict 100% să mai așteptăm un pic și să fac un RMN, ca să știm dacă este nevoie de intervenție chirurgicală sau nu”, își amintește Andrei.

Cum e posibil să vă dați seama printr-un apel video sau din niște poze despre ce fel de traumatism este vorba?

Dr. Răzvan Melinte: Având în vedere că nu a fost prima accidentare de genul ăsta (n.r. – cu care m-am confruntat), da, sunt semne directe și indirecte care care mă ajută să-mi dau seama.

De exemplu, știm că la fete, la handbal, 90% din accidentările la nivelul genunchiului sunt rupturi de ligamente, știm că la fotbal și la baschet, în general, la nivelul gleznei sunt entorse, mai rar rupturi de ligament.

Și știm că, la căderile pe membru superior la sportivii care au oasele foarte rezistente, în general oasele brațului și antebrațului rezistă la traumatism, dar crapă, ca să zic așa, oasele mai scurte, clavicula sau articulațiile acromio-claviculare. Deci știm, sunt anumite pattern-uri (n.r. – modele) de accidentare.

„Am spus că vreau să merg pe mâna omului cu care am mai avut o intervenție”

Având experiența primei operații cu doctorul Melinte, de data aceasta, Andrei a fost mult mai relaxat, mai ales după ce a discutat cu medicul la telefon. Nu s-a mai dus la spital imediat, ba chiar a stat până la finalul meciului pe marginea terenului. S-a dus apoi acasă, i-a mai trimis câteva forografii cu umărul medicului ortoped, urmând ca a doua zi să facă un examen RMN. „Mi-a spus că sunt șanse de 70% să fie nevoie de intervenție, lucru care s-a și adeverit după RMN. Aveam amândouă ligamentele rupte, clavicula era ieșită deja foarte mult, aveam o disjuncție acromio-claviculară de gradul 3 spre 4 și clar aveam nevoie de acea intervenție”, spune Andrei.

La dorința clubului Steaua, care colaborează cu anumiți medici din București, baschetbalistul a fost să ceară încă o opinie medicală. Totuși, decizia de a se opera la Răzvan Melinte era deja luată. 

„Clubul Steaua, fiind un club mare, are medicii lui care, la rândul lor, lucrează cu Spitalul Militar. M-am dus (n.r. – la medicul recomandat de club) pentru că așa trebuia să fac, să mai cer o altă părere, dar eu oricum în sinea mea deja aveam alegerea făcută. A fost o decizie pe care am luat-o fără să mă gândesc. Am fost foarte ferm de la început și am spus că vreau să merg pe mâna omului cu care am mai avut o intervenție, pentru că știu cum mă face să mă simt, adică liniștit”.

Andrei Mandache, baschetbalist

Operația. „O intervenție mult mai laborioasă decât cea de la deget”

Andrei s-a accidentat la umăr pe 27 noiembrie 2019, iar pe 3 decembrie s-a operat la Spitalul Puls REGINA MARIA din Târgu Mureș.

Operația era cu atât mai importantă cu cât accidentarea a avut loc la umărul drept, pe care el îl folosește foarte mult, în meciul de baschet, pentru contact.

Ce înseamnă pentru contact, înseamnă că îl folosești ca să te izbești de alți oameni?

Andrei Mandache: Da, e ca faimosul umăr la umăr de la fotbal. Există și la noi, în baschet, mai multe tipuri de contact care pot să-ți producă leziuni. Și, până la urmă, chiar produc leziuni, pentru că vorbim despre sport de performanță, despre care știm că nu e doar sănătate. Din păcate, e și un pic de leziune la nivelul întregului organism.

Operația la umăr a fost una complexă.

„Intervenția la umăr a constat în repunerea luxației acromio-claviculare. E o luxație între două oase care stabilizează umărul. Această repoziționare și fixare în poziția corectă s-a realizat printr-o tehnică minim invazivă, endoscopică, iar implanturile de titan combinate cu un fir de carbon care s-au folosit rămân în poziție toată viața. A fost o intervenție mult mai laborioasă decât cea de la nivelul degetului”, explică medicul ortoped Răzvan Melinte.

Ce înseamnă o astfel de operație pentru un pacient, atunci când el e sportiv de performanță?  

Dr. Răzvan Melinte: Având în vedere că baschetul este un sport în care se folosesc brațele foarte mult, e un sport de aruncare, această accidentare este foarte neplăcută, pentru că influențează foarte tare capacitatea de a arunca la coș precis, de la o distanță mare. Lucruri care pentru un om normal nu au o mare importanță, pentru un sportiv de performanță sunt extrem de delicate.

Sunteți obișnuit să operați sportivi de performanță, vă caută și oameni obișnuiți?

Dr. Răzvan Melinte: Da, sportivii sunt vârful aisbergului. Sportivii de performanță sunt undeva până în 20% din totalul operațiilor, încă 20-30% mai sunt sportivii amatori, iar 50% din patologia pe care o operăm aparține persoanelor care nu practică sporturi în mod obișnuit.

În cadrul Spitalului Puls REGINA MARIA din Târgu Mureș, pacienții au la dispoziție fizioterapeut și kinetoterapeut. La nevoie, în funcție de tipul operației, se poate forma o echipă chirurgicală multidisciplinară în care, pe lângă medic ortoped, să participle și un chirurg plastician, și un chirurg vascular.

La șase săptămâni de la operație, deja arunca la coș. Recuperarea la umăr

Obișnuit să-și reia rapid stilul de viață activ, pentru Andrei provocarea cea mai mare nu a fost accidentarea, nici intervenția chirurgicală în sine, ci faptul că a fost nevoit să aibă răbdare. Pentru a redeveni apt 100% de joc, trebuia să parcurgă niște etape într-un ritm prea lent pentru felul lui de a fi. Iar trezirea la realitate a început imediat după operație, când, deși credea că va pleca acasă, la București, și-a dat seama că e mai bine să mai stea câteva zile în Târgu Mureș.

„Discuția mea cu Răzvan Melinte a fost că, dacă aș putea, a doua zi după intervenție aș vrea să plec, îmi doream foarte mult să vin acasă. Eu sunt genul de om cu o toleranță foarte mare la durere, la disconfort, dar, la o oră după ce am ieșit din operație și mi-a trecut anestezia, m-au luat niște dureri cum nu cred că am simțit în viața mea. A fost prima dată când am pus mâna pe buton și le-am zis să-mi dea ceva pentru durere. Dar pe calmante a fost o senzație foarte interesantă”, spune Andrei și râde.

O perioadă, a trebuit să poarte o protecție la umăr.

În cele câteva zile cât a mai stat în Târgu Mureș, s-a mai întâlnit de două ori cu medicul ortoped, după care a plecat la București și, pentru că operația s-a vindecat foarte rapid, la 31 decembrie 2019 a început recuperarea cu kinetoterapeutul clubului CSA Steaua, Claudiu Ilina. Pe tot parcursul recuperării, kinetoterapeutul a păstrat legătura cu medicul ortoped.

Deși dureroasă, recuperarea în cazul lui Andrei a fost una rapidă pentru acest tip de intervenție chirurgicală. La o săptămână de la operație a început recuperarea, iar la șase săptămâni deja arunca la coș. La aproximativ trei luni de la intervenție a început să-și simtă umărul spre normal. „Durere nu aveam la locul operației, dar eram încă amorțit”, spune el.

Antrenamente blocate de pandemie

N-a apucat bine să-și reia antrenamentele cu mingea, că pandemia de coronavirus a început și în România. Treptat, sălile de sport s-au închis, apoi și cabinetele de kinetoterapie și, în cele din urmă, toată țara a intrat în stare de urgență.  

„Cred că la o săptămână sau două înainte de pandemie am putut să fac primele antrenamente cu mingea, static: să încep să bat mingea, să lucrez pe amplitudine în mișcare, ca să văd dacă pot să ridic mâinile și să am o reacție destul de rapidă. După care a venit pandemia și a trebuit să-mi continui recuperarea clasică acasă, cu benzi, cu minge medicinală și cu alte lucruri pe care le foloseam la cabinetul de kinetoterapie”, spune Andrei.

Ca orice om, sau poate chiar mai îndreptățit decât cei care nu fac sport de performanță, Andrei a avut și momente în care s-a simțit descurajat pe durata recuperării. Lucrurile s-au mișcat mai lent decât și-ar fi dorit. Parțial, din cauza tipului de accidentare, care nu e una ușor de suportat pentru un sportiv. Pe de altă parte, pandemia l-a ținut pe loc cu recuperarea, cu antrenamentele, cu revenirea la viața lui normală. Și despre aceste frământări a vorbit cu medicul lui, față de care s-a deschis ca în fața unui prieten.

„Eu eram genul de om care azi avea operația și peste două zile ar fi vrut deja să fie în teren. Și doctorul Melinte mi-a explicat că, pentru genul ăsta de recuperări, astăzi mergi doi pași în sus, mâine s-ar putea să faci doi pași înapoi. Mi-a zis: Stai un pic, hai s-o luăm zi cu zi, să vedem ce se întâmplă, pentru că tu acum treci printr-o transformare. Și m-a ajutat foarte mult să merg pe gândirea asta”.

Andrei Mandache, baschetbalist

În vara lui 2020, când s-au mai relaxat măsurile de izolare, Andrei a reușit să intre din nou în sala de antrenament. Chiar dacă își continuase acasă recuperarea, de unul singur sau cu kinetoterapeutul, lipsa antrenamentelor obișnuite, alături de echipă, l-au ținut blocat o perioadă. La fel și pe colegii lui și sportul de performanță în general.

„Fizic eram foarte bine, muscular eram ok, mobilitatea era din ce în ce mai bine, dar aveam o lipsă foarte mare de antrenament cu mingea de baschet. Atunci am intrat în sală și am început din nou să bat mingea, lucru care, inițial, îmi crea un oarecare disconfort. Eu nemai folosind mâna la acel nivel pentru mult timp, îmi era foarte greu. Dar, pentru că am o toleranță mare la durere și disconfort, folosindu-mă de indicațiile doctorului și ale kinetoterapeutului, am reușit să fiu 100% pregătit pentru noul sezon din acest an (n.r. – sezon început în 2020), să intru încă din prima zi cu echipa la pregătire și în antrenamente normale. La 15 august 2020 am fost 100% gata pentru antrenament. Am jucat și joc cu echipa”, spune sportivul.  

Se întâmplă des ca un baschetbalist să se accidenteze?

Andrei Mandache: Păi numai la ultumul turneu în care am jucat s-au accidentat patru băieți de la aceeași echipă, într-un singur meci. Dar vorbim despre un sezon total ciudat. N-am știut niciodată dacă vom începe acest sezon, când îl vom începe, în ce formă. E o situație atipică, pentru că nu știi cum să-ți faci pregătirea individuală, iar cei de la echipă nu știu cum să dozeze efortul. În ultima perioadă, au existat multe lucruri care au dus la foarte multe carențe în pregătirea noastră, iar acest lucru, de-a lungul sezonului, poate duce la accidentări. Unele pot să fie mici, dar unele pot să fie mult mai serioase.

O viață dedicată sportului

La cei 33 de ani, Andrei Mandache are un fiu de șapte ani și unul de 15, care e plecat în Spania, la Academia de Baschet. Nu e de mirare că Andrei și fiii lui au luat-o pe drumul sportului de performanță. Întreaga familie e una de sportivi. Andrei e fiul antrenorului de baschet George Mandache, fost baschetbalist, și al antrenoarei de handbal Emilia Mandache, fostă handbalistă. Sora lui, Andra Mandache este, și ea, jucătoare de baschet.

Andrei a început să facă sport de performanță din clasa întâi, când s-a apucat de înot. A mai făcut și fotbal, judo, tenis de masă, dar baschetul e singurul sport de care s-a apucat și pe care nu l-a întrerupt vreodată din clasa a doua și până acum.

Andrei, împreună cu cei doi fii și cu iubita lui.

„Am călătorit foarte mult cu tatăl meu, în cantonamente, la turnee, meciuri. Sora mea, care e mai mare cu șapte ani, își începuse cariera de jucătoare la nivel de seniori, tatăl meu era antrenor și călătoream cu ei foarte mult. Cred că așa a intrat microbul de baschet în mine. Sportul l-am avut în sânge dintotdeauna, dar baschetul s-a lipit de mine”, povestește Andrei.

A început să joace în Arad, orașul lui natal. La 14 ani deja juca în Liga a doua la echipa din Arad, iar la 16-17 ani deja semnase primul contract la nivel de seniori în campionatul românesc. A ajuns apoi la Oradea, unde, doi ani, a jucat ca junior.

La 18 ani a plecat în Statele Unite ale Americii unde, pentru un an de zile, a dus un regim dur de antrenamente și studiu: „Te trezeai la 6.00 dimineața obligatoriu. Aveam antrenament dimineața înainte de școală, apoi, de la 8.15 începeau orele, până în jurul orei 13.00, după care era o scurtă pauză de prânz. De la 14.00 la 17.00 după amiaza erau trei ore de antrenement, aveam o pauză, se mânca cina, aveam două ore de study hall (n.r. – perioadă alocată studiului) sau de pregătire pentru a doua zi la școală, în care să-ți faci temele, iar în fiecare zi de luni, miercuri și vineri, până la începerea sezonului, aveam încă un antrenament de la ora 21.30 care ținea cam o oră și consta doar în alergări”, povestește Andrei, care mărturisește că, în acea perioadă, a înțeles și ce înseamnă discriminarea între nații.

După un an în America, s-a întors să joace în România. La 20 de ani juca la o echipă din Brașov și performanțele l-au plasat în primii cinci baschetbaliști români. A mai jucat în Cipru, apoi din nou în România, la Mediaș, din nou la Oradea, iar acum, de trei sezoane, joacă la CSA Steaua din București. 

Aproape toată viața lui Andrei înseamnă baschet. E de la sine înțeles că pentru un sportiv ca el, care a făcut și face performanță, o accidentare e un lucru extrem de serios, care poate avea urmări grave.

Efectele psihice. Frica de a nu mai fi la fel de performant  

La prima accidentare, lui Andrei i-a fost frică de operație. După ce și-a dat seama că e pe mâini bune și că poate să aibă încredere deplină în profesionalismul doctorului Melinte, s-a liniștit. Când a început recuperarea, atât la prima, cât și la a doua intervenție, s-a temut, inițial, de o eventuală nouă lovitură la deget sau la umăr. Dar mai mult decât de orice s-a temut că nu va mai atinge același nivel de performanță ca înainte.

„Până când nu m-am lovit din nou la modul serios în umăr, nu mi-am dat seama că, de fapt, pot să joc la un nivel normal. După ce am trecut de asta și unul dintre colegi m-a lovit la umăr, fără să vrea, am început să merg spre normal, spre ceea ce eram eu obișnuit. De atunci sunt, spre fericirea mea, numai spre sus. Sunt super mulțumit de rezultatul ambelor intervenții pe care le-am avut cu doctorul Melinte, drept dovadă că încă activez fără cea mai mică problemă”.

Andrei Mandache, baschetbalist

Andrei v-a spus vreodată că se teme că n-o să mai poată să joace?

Dr. Răzvan Melinte: Da, mi-a spus de mai multe ori. Nu neapărat că nu o să mai poată să joace, teama era la ce nivel va juca după operație.

El a fost un jucător de top, a jucat la cele mai bune echipe din România, a fost membru al lotului național de bază, a avut la Eurobasket o performanță unică – după 30 de ani de Campionat European de Baschet, el și cu încă un jucător croat au avut o performanță statistică care se cheamă Triple Double. Deci el a fost la un nivel foarte înalt și i-a fost frică că nu va reveni la nivelul anterior accidentării.

Umărul drept este, pentru Andrei, umărul de contact în timpul jocului de baschet.

Sportul este asociat cu forța fizică și psihică. Puțini sunt cei care se întreabă ce sacrificii se află în spatele acestei forțe. De fapt, în spatele tuturor performanțelor sportive există multă presiune. În mod paradoxal, în România anului 2021, echipele din care fac parte sportivii de performanță nu au în componență psihologi.

„E o problemă foarte mare la noi în sport, în general. Am văzut că au început acum, de puțin timp, la cluburile de copii și juniori să se lucreze oarecum cu oameni de specialitate, dar încă este o gaură neagră mare, o lipsă importantă în sport. (n.r. – Prezența unor psihologi în componența cluburilor sportive) Este o necesitate. Cine consideră că sportivul este sănătos greșește. Până când nu treci prin ceea ce trece un sportiv de performanță, nu o să-ți dai niciodată seama exact cum se simte”, spune Andrei.

Chiar dacă nu a simțit nevoia să meargă la psiholog în urma accidentărilor lui, a avut alte momente în care a fost tentat să se lase de baschet. A apelat atunci la un mental coach, un fel de antrenor care oferă servicii de pregătire mentală pentru sportivi. „Între cele două accidentări, dar fără legătură cu ele, am fost într-un moment de răscruce în care am zis că nu mai vreau, m-am săturat, e momentul să mă dau la o parte. Asta a venit după mulți ani de carieră, de stres și de muncă non-stop, în fiecare vară n-am avut vacanță”, spune Andrei.

„Este o diferență între starea de sănătate și posibilitatea de a face sport de performanță după o accidentare”

Când faci sport de performanță, întreaga ta carieră și, până la urmă, întreaga ta viață depind de corpul tău. O problemă de sănătate imperceptibilă pentru un om care nu face sport poate să însemne finalul carierei pentru un sportiv de performanță.

Medicul Răzvan Melinte înțelege foarte bine diferența dintre efectele psihice pe care o accidentare le poate avea asupra unui sportiv și cele cu care se confruntă o persoană care nu trăiește din sport.

„Sportivii de performanță sunt mult mai focusați pe a se recupera cât mai repede și cât mai corect, pentru că activitatea lor le influențează existența. Sportivii profesioniști trăiesc din salariul pe care-l obțin prin practicarea sportului respectiv. Dacă nu mai pot performa în activitatea pe care o fac, nu mai sunt plătiți, iar atunci este o mare problemă pentru viitorul și pentru viața lor”, spune Răzvan Melinte. Pe de altă parte, și pentru medicii care operează sportivi presiunea succesului este una foarte mare. Motivele sunt aceleași: medicii sunt conștienți că rezultatul muncii lor influențează decisiv viața sportivului, care trebuie să fie apt 100% din punct de vedere fizic, articular și muscular chiar și după o operație complexă.

„Toată lumea dorește să se recupereze, dar oamenii care nu trăiesc din sport sunt mai relaxați în ceea ce privește recuperarea și nici nu sunt așa presați de timp. Este o diferență între starea de sănătate și posibilitatea de a face sport de performanță după o accidentare, indiferent de ce articulații este vorba. Ceea ce este normal pentru o persoană care are o meserie oricare ar fi ea – jurnalist, medic, avocat și așa mai departe – nu este suficient pentru un sportiv”.

Dr. Răzvan Melinte, medic primar ortoped 

De exemplu, detaliază doctorul ortoped, umărul unui om poate să funcționeze perfect normal, dar să nu poată să arunce o mingea cu 100 de kilometri la oră, cum face Cristina Neagu, jucătoare profesionistă de handbal. „Orice problemă care pentru noi nu ar semnifica nimic la nivelul umărului, pe Cristina Neagu poate să o deranjeze extraordinar de tare, că nu mai aruncă cu 100 de kilometri la oră, aruncă numai cu 75, iar 75 nu mai e destul pentru ea”, explică Răzvan Melinte.

În cazul unui sportiv ca Andrei, care se antrenează de când se știe, poate fi vorba și de o teamă de a nu-și pierde, într-o oarecare măsură, identitatea?

Dr. Răzvan Melinte: Absolut. Acești oameni renunță la mare parte din copilărie. Ei încep de la 8-10 ani să practice sporturi. De la 8-10 ani, fac unul-două antrenamente pe zi, ani de zile. Doar 10-15% dintre cei care se apucă de sport la 10 ani ajung într-o ligă națională, ca să fie plătiți ca sportivi profesioniști, indiferent că e vorba de fotbal, baschet, handbal sau alte sporturi. Deci cei 10-15% care ajung, după ani de antrenamente, la 20 de ani, să-și câștige existența din această meserie care este sportul profesionist, sigur că sunt extrem de speriați, de stresați în momentul în care se accidentează și nu-și mai pot desfășura activitatea.

Din păcate, rata de reîntoarcere în sportul de performanță după o accidentare serioasă, indiferent unde se operează, este departe de a fi 100%. Variază, în funcție de tipul de operație, undeva între 70% și 90-95%.

Îl întreb pe Andrei dacă pentru el a existat un risc real după intervențiile chirurgicale de la deget și umăr. Dacă chiar ar fi fost posibil să nu mai poată să joace. Eu mă gândesc mai degrabă la capacitatea lui de a-și folosi eficient mâna stângă și umărul drept, dar gândul lui se duce către deciziile care țin mai degrabă de managementul unei echipe de sport.

„Din câte știu eu, nu ar fi existat un risc real să nu mai joc. Dar vorbim despre sport, care e un așa-zis business în care pot să fiu înlocuit oricând. Când se întâmplă un lucru nefericit, sunt mulți alți jucători care își așteaptă șansa. La mine, din fericire, nu a fost așa, am avut toată susținerea echipei, care și-a exprimat ajutorul și dorința de a mă păstra pentru viitor, oferindu-mi mie o părticică de liniște, pentru a mă putea concentra pe recupererare. Dar știm cu toții că există multe situații în lume unde jucători care se accidentează nu mai au locuri de muncă sau trebuie să o ia de la zero cu totul”.  

Andrei Mandache, baschetbalist

Încrederea în medic, importantă pentru un sportiv de performanță în procesul de recuperare

Atunci când, la a doua accidentare, i s-a oferit ocazia să se opereze la un alt medic, cu care clubul lui colabora, Andrei n-a stat prea mult pe gânduri și a refuzat. A preferat să meargă pe mâna celui care deja îi câștigase încrederea, atât ca medic, cât și ca om.

„Decizia de a mă opera tot la el a fost prin prisma experienței pe care am avut-o la prima operație, dar și pentru liniștea pe care el mi-a oferit-o, atât înainte, cât și după intervenție. Starea pe care ți-o oferă doctorul și echipa lui cred că e mai importantă poate chiar decât intervenția în sine”, spune Andrei.

Era conștient de importanța unui medic ortoped bun, care să te repare atunci când ai o accidentare, dar de-abia atunci când a avut el însuși nevoie de un astfel de medic a realizat cât de mult contează relația de încredere dintre sportiv și medicul lui.   

„Noi, sportivii, uneori pățim niște lucruri minuscule, dar care au un efect extraordinar de mare asupra corpului nostru, pot să producă niște lucruri devastatoare pe care nu și le dorește nimeni în sport. Eu n-am înțeles cât de important e să ai încredere într-un medic până nu am avut nevoie de domnul doctor Melinte. Faptul că am avut ocazia să-l cunosc și să lucrez cu el, că am putut să discut cu el despre orice mic disconfort care-mi apărea mie, m-a ajutat foarte mult să mă feresc de alte lucruri care puteau să mi se întâmple până acum”, mărturisește Andrei.

La rândul său, doctorul Răzvan Melinte spune că relația care se stabilește între medic și pacientul său este extrem de importantă în procesul de recuperare, mai ales când acesta este sportiv de performanță.

„Rezultatele post-operatorii și ale operației sunt influențate și de încrederea care se stabilește între medic și pacient. Componenta psihică joacă un rol important în recuperare și este cu atât mai importantă la sportivii de performanță. Un sportiv nu se operează decât pe încredere”.

Răzvan Melinte, medic primar ortoped

Sportivii niciodată nu aleg medicii la care să se opereze în funcție de ce citesc pe internet sau prin vreo revistă, mai spune Răzvan Melinte: „Niciun sportiv de performanță nu se operează decât acolo unde știe că s-au operat colegi de-ai lui care, ulterior, au putut să joace în continuare. Ei merg numai acolo unde știu sigur că rezultatul post-operator va fi cel așteptat, pentru că problema lor principală este să poată să performeze în continuare”.

Am început să joc baschet din plăcere și pot să spun și acum cu mâna pe inimă că încă joc din plăcere”

Acum, Andrei joacă normal, alături de echipa lui. Are două antrenamente pe zi, de luni până vineri, plus două sau trei meciuri la final de săptămână. Dimineața, antrenamentul se axează mai mult pe pregătirea fizică – forță și pregătire musculară – iar antrenamentul de seară ține de tactică de joc. 

Își folosește normal degetul de la mâna de aruncare și umărul de contact. La umăr încă mai poartă, atunci când joacă, un manșon din neopren peste operație, dar crede că acesta are mai degrabă un efect placebo decât unul real de protecție.

Andrei a fost operat la un deget de la mâna stângă, mâna pe care o folosește cel mai mult în jocul de baschet.

În antrenamentele lui de zi cu zi acordă o atenție specială încălzirii pentru articulația umărului. „Mi s-a explicat foarte clar că ăsta e un lucru pe care va trebui să-l fac din ziua intervenției până la sfârșitul carierei, pentru că, fiind o articulație foarte complexă, trebuie să o întreții și să-i oferi o mobilitate în fiecare zi”, spune Andrei.

Pe lângă masajele speciale din zona umărului, în fiecare zi de antremanent sau meci face masaje pentru întreg corpul, terapie cu gheață, cu aparate de drenaj – lucruri care intră în rutina de zi cu zi a oricărui sportiv de performanță.

Andrei se bucură de faptul că poate să joace în continuare bashet la fel ca înainte, se bucură de familia lui și simte că are, în doctorul Răzvan Melinte, nu doar un aliat în lupta cu eventualele lui probleme fizice care ar mai putea să apară, ci chiar un prieten.

„Pot să zic că, acum, relația noastră este una de prietenie și că mă bucură acest fapt. Repet, doctorul Răzvan Melinte e o persoană un vibe extrem de pozitiv, e amuzant și cred că ar liniști pe oricine. Cred că și dacă ar fi – Doamne ferește! – o accidentare de sfârșit de carieră, care să nu-ți mai ofere posibilitatea să practici ceea ce iubești, felul lui de a fi îți dă o stare de liniște încât să zici: Asta este, trebuie să merg mai departe orice ar fi și o să văd de mâine încolo ce-o să fac! Cam așa îl văd eu pe doctorul Melinte. E un om minunat, din punctul meu de vedere”.

Andrei Mandache, baschetbalist

Andrei nu s-a întrebat niciodată ce ar face dacă s-ar accidenta iremediabil și n-ar putea să mai joace: „Trăiesc zi cu zi, mă bucur de fiecare lucru care se-ntâmplă în viața mea și cred că asta e cel mai important. Și doctorul Melinte mi-a spus, la un moment dat: Hai să trecem de ziua asta și de mâine vedem ce facem mai departe. Am început să joc baschet din plăcere și pot să spun și acum cu mâna pe inimă că încă joc din plăcere. Când n-o să mai simt acea emoție, probabil că o să pun ghetele în cui și o să spun: Mulțumesc, asta a fost, la revedere!”.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare