Teo, fata în scaun cu rotile care vrea să dea la Medicină: „Societatea nu o să ne accepte dacă stăm ascunși” - SmartLiving

Teo, fata în scaun cu rotile care vrea să dea la Medicină: „Societatea nu o să ne accepte dacă stăm ascunși”

Teodora are 19 ani. Citește, se uită la seriale, iese cu prietenii la film sau în club, îi place să danseze și să pozeze. Lucruri normale pentru orice tânăr de vârsta ei. Teodora stă în scaunul rulant. De când se știe. 

Publicat în: 27.02.2020

29 martie 2000 a fost o zi banală pentru mulți dintre noi. Pentru Neli, o femeie de 28 de ani din București, a fost o zi specială. Ziua în care s-a dus la spital ca să nască. La prânz, a născut-o pe Maria Teodora Dumitru. A născut-o având cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului, iar complicațiile au dus la un scor Apgar 3 la naștere. “Adică am rămas repetentă la naștere”, glumește acum Teodora pe blogul ei

Medicii i-au spus lui Neli că acest lucru s-a întâmplat în timpul nașterii naturale și că bebelușul nu ar fi avut și înainte cordonul în jurul gâtului. „Cred că, dacă ar fi existat un ecograf în sala de nașteri, ar fi putut fi altfel. Nu știu dacă sunt nici acum, după 20 de ani”, spune Neli.

Un an, timp în care bebelușul dădea semne că nu se dezvoltă în același ritm cu alții de vârsta lui, medicul de familie i-a consolat pe părinți spunându-le că, din cauza problemelor de la naștere, Teodora se descurcă mai greu, dar că nu au de ce să-și facă griji. Degeaba îi făcea mama ei gimnastică pentru bebeluși, Teodora avea un an și ceva și nu putea decât să se întoarcă de pe burtă cu fața în sus. Asta, în condițiile în care, în general, la vârsta de un an un copil începe să facă primii pași de unul singur. „Ajunsese la un an și ceva și, din toată gimnastica mea, ea de pe burtă se întorcea cu fața în sus, mai greu. Am insistat eu la medicul de familie să-mi dea trimitere undeva. Ne-am dus la Centrul de Recuperare pentru Copii dr. Nicolae Robănescu, la doamna doctor Pădure, care a diagnosticat-o de la început”, își amintește Neli. 

Teo are paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. 

Paralizia cerebrală afectează abilitățile motorii. Împiedică sau îngreunează capacitatea corpului de a-și coordona mișcările, potrivit Kidshealth.org. Mai poate afecta și alte funcții ale organismului, cum ar fi respirația, digestia sau vorbirea. Afecțiunea poate fi dificil de diagnosticat la nou-născuți și uneori e nevoie de ținerea sub observație o perioadă îndelungată, de câteva luni, pentru a putea fi descoperită. Tetrapareza spastică este o formă de paralizie cerebrală care te pune în incapacitatea de a controla mișcările brațelor, picioarelor și, uneori, ale întregului corp. 

Paralizia cerebrală nu se vindecă, dar anumite terapii, cum este kinetoterapia, pot ajuta copiii afectați să se dezvolte la potențialul lor maxim. Din nefericire, după ani de kinetoterapie, Teodora tot nu poate să meargă și să-și folosească mâinile. Din fericire, paralizia nu i-a afectat intelectul. Deloc. 

Un handicap nu e al unui singur om 

Am vorbit cu Teo pe messenger și am stabilit să ne vedem la o cafenea dintr-un mall într-o dimineață, la ora 10.00. În dimineața întâlnirii, încep să mă întreb cine o s-o aducă și dacă persoana respectivă va rămâne la discuție. Teo vine cu mama ei, Neli. Ea este cea care îi împinge scaunul rulant, cea care îi scoate geaca, îi așază paiul în caffe latte, care îi șterge gura cu șervețelul atunci când îi rămâne vreun strop de cafea la colțul gurii. Teo e tânără, plină de prospețime și voioșie. E frumoasă și îi place să arate asta. Se aranjează și se machiază. De fapt, mama ei o machiază și îi prinde părul, dar totul la indicațiile lui Teo. Ia decizii singură, iar acesta este și motivul pentru care nu regretă nimic. 

Teodora, împreună cu mama ei, Neli. FOTO: Gabriel Stanciu

Teodora vorbește greu, mai ales la începutul discuției, când are emoții mai mari. Vorbește sacadat, ca și cum ar despărți cuvintele în silabe, dar nu le desparte în silabe, are un fel al ei de a împărți sunetele din cuvinte. “Nu am re-grete, pen-tru că, până la urmă, toa-te deci-ziile mele au fost a-le me-le și nu re-gret nimic din ce am făcut pâ-nă a-cum. Dacă aș pu-tea să dau timpul îna-poi, tot așa aș face, m-aș com-por-ta la fel”, spune Teo.

Vorbitul o obosește numai atunci când are în preajmă oameni cu care nu e obișnuită. Cu familia și cu prietenii ei, lucrurile stau cu totul altfel. “Când am emo-ții e mai di-fi-cil, dar când sunt re-la-xată e mai bine”, spune Teo.

Toată discuția noastră se poartă în trei. Îi adresez întrebări Teodorei, iar ea începe să răspundă, greu. Din când în când, mama ei intervine în răspunsuri. Mi se pare puțin ciudat, nu sunt obișnuită să am astfel de întâlniri, la care să participe și altcineva decât eu și cel intervievat. După câteva minute îmi dau seama nu numai că Neli poate să-mi povestească la fel de bine ca Teodora unele întâmplări – doar le-au trăit pe toate împreună, i-a fost umbră fiicei ei în cele mai multe momente din viață –, dar îmi dau seama de încă un lucru, unul foarte important. O dizabilitate sau un handicap nu este numai despre cel care îl trăiește pe corpul lui, este și povestea de viață a celui care îi e alături în cea mai mare parte din timp. 

Teodora și mama ei se completează, trăiesc împreună o mulțime de lucruri. Dacă, fără mama ei, Teo nu poate să meargă la baie sau să se spele, nici Neli n-ar fi putut să meargă în cluburi, să treacă din nou prin liceu sau să iasă în oraș cu o gașcă de adolescenți, la cei 47 de ani ai ei, dacă Teodora n-ar fi fost în scaun cu rotile. 

Cafeaua cu lapte e una dintre plăcerile Teodorei

De multe ori, părinții copiilor cu handicap sunt cei care își izolează copiii, pentru că au impresia că societatea îi blamează. “Le e ru-șine”, mă completează Teo. “Dar e foar-te trist, pen-tru că, dacă noi nu ne ex-punem, nu putem să e-du-căm socie-tatea și socie-tatea nu o să ne accepte dacă stăm ascunși”, mai spune ea. Din când în când, se întinde după paiul cu care soarbe din latte.  

O viață de kinetoterapie

După aflarea diagnosticului de paralizie cerebrală și tetrapareză spastică, Neli s-a dus acasă cu gândul că Teodora o să facă puțină kinetoterapie și apoi va fi un copil obișnuit. Un copil tipic, adică fără dizabilități. 

„Pentru că ea era bine psihic, am crezut că o să facem un pic de gimnastică și o să-și revină. Doar că lucrurile nu au fost atât de simple, cu cât creștea, cu atât erau mai vizibile mișcările necoordonate – că, de fapt, asta este marea ei problemă. Dacă nu ar fi fost mișcările necoordonate… Pentru ea este foarte greu să-și țină echilibrul, să ridice piciorul, să facă pasul și apoi să se echilibreze iar și așa mai departe. E foarte greu să-și controleze și mâinile, să nu se miște stânga-dreapta. Practic, trebuie să gândească mișcările”, spune mama Teodorei. 

Așadar, Teo a început kinetoterapia la un an și două luni. Mama ei i-a explicat de ce trebuie să facă exerciții, dar niciodată nu i-a spus că ea nu poate să facă unele lucruri:  “I-am explicat ce s-a întâmplat cu ea la naștere. Că s-a sugrumat cu cordonul ombilical în timpul nașterii și nu i s-a oxigenat creierul, ceea ce a făcut să fie afectată pe partea motorie”.

“Eu de la un an știu ce am. Adică nu înțelegeam, dar am știut mereu diagnosticul meu, de tetrapareză spastică și paralizie cerebrală. Când am început să fac anatomie mi-am dat seama ce înseamnă și cum funcționează”, spune Teo.

Câteva luni mai târziu, când Teodora avea cam un an și jumătate, Neli și-a dat seama că lucrurile nu sunt atât de simple. A plâns, dar nu a intrat în depresie. A vorbit despre problema Teodorei, care era, de fapt, problema întregii familii, și apoi a acceptat situația. „A fost greu, dar, până la urmă, cred că m-am gândit că nu am timp de depresie și că nu îmi permit să fiu depresivă. La un an și șase luni am hotărât să îi luăm kinetoterapeut și acasă”, povestește Neli. 

Kinetoterapeutul care venea acasă era plătit din banii lor, adică sumele cheltuite nu erau decontate de Casa de asigurări de sănătate. 

Teo (dreapta) nu s-a lăsat descurajată de handicapul ei și și-a făcut mulți prieteni

De fapt, când Teo era mică, ea și mama ei stăteau două săptămâni acasă și două săptămâni se internau, cu bilet de trimitere, într-un centru de recuperare. În timp, numărul de copii care aveau nevoie de kinetoterapie a crescut, așa că nu îi mai internau, pentru că erau prea mulți. Se duceau ambulatoriu, adică fără internare, tot două săptămâni pe lună. Neli lua de obicei autobuzul și numai când era prea frig lua un taxi până la centrul de recuperare. Stătea acolo cu Teodora o jumătate de zi, timp în care copila făcea kinetoterapie și ergoterapie (terapie ocupaţională pentru recuperarea persoanelor cu tulburări psihice și/sau motorii), apoi se întorceau acasă. Zi de zi, două săptămâni pe lună. 

Când era mică, lui Teo i s-au prescris siropuri și niște injecții, dar nu au avut un efect vizibil, spune mama ei. De fapt, nu există un tratament pentru afecțiuni ca cea a Teodorei. 

Acum, Teo poate să stea puțin în picioare și să meargă susținută, poate să facă doi-trei pași singură. “(Picioarele, n.r.) Sunt mai ușor de controlat, pentru că nu faci atât de multe mișcări cu picioarele”, spune Teo.

A făcut kinetoterapie până recent, în clasa a XII-a, când a început să facă mai rar recuperare, pentru că a avut de învățat mult. Pe la 13-14 ani a vrut să renunțe. „La vârsta când adolescenții o iau razna și cred ei că le știu pe toate, am zis că eu nu vreau să mai fac. Mă săturasem să fac zi de zi kinetoterapie, același program, o rutină”, spune, sacadat, Teo. Făcea exerciții și acasă, unde are amenajat un spalier. „Ea nu avea liber, de luni până vineri venea kinetoterapeutul, iar sâmbăta și duminica făcea cu mine”, spune Neli. Când a intrat la liceu, s-a apucat iar să facă recuperare: „Anturajul și conjunctura te schimbă”. 

Cât de importantă e familia

Prima amintire a Teodorei e de când avea trei ani, când a mers pentru prima dată la mare. Ea și tatăl ei intrau în apă și adunau scoici, pe care apoi i le dădeau mamei. 

Nouă luni mai târziu s-a născut Luca, fratele Teodorei. Cum de-au avut curaj părinții?

„Îmi doream încă un copil. Nu e bine să fii singur, mai ales în situația Teodorei, realizam că nu o să se facă bine mâine. Ne-am gândit că noi nu o să mai fim – că așa e cursul vieții, nu ai ce să faci – și ea cui rămâne? Că statul nu se ocupă. Dacă o persoană cu dizabilități rămâne fără familie, rămâne pe străzi sau neîngrijită la domiciliu, pentru că nu există asistenți personali profesioniști. În mod normal, eu trebuia să mă duc la serviciu și să vină cineva specializat să stea cu ea, cât eram noi la serviciu. Așa merg lucrurile, în mod normal. Dar asta e, ne adaptăm legilor și condițiilor din România”.

Neli, mama Teodorei

Teo și fratele ei sunt foarte apropiați. „Eu nu cred că am a-vut vreo-dată im-pre-sia că suntem diferiți. Sau că el e mai alt-fel de-cât mine”, spune Teodora, completată apoi de mama ei: “i-am crescut pe amândoi la fel, i-am educat la fel, nu i-am spus că ea e altfel, că are un handicap, iar lui că e sănătos”. 

Totuși, la un moment dat, Teo a sesizat o diferență: “da, că el poa-te aler-ga și eu nu. Eu m-am bucu-rat pen-tru el. Eu sunt așa cu-m sunt, e normal să fiu a-șa cum sunt, sunt de când mă știu așa și nu  mai văd dife-rența din-tre mine și ceilalți. (Eu și Luca, n.r.) Sun-tem cei mai buni pri-e-teni și vor-bim desp-re tot. Îmi po-veste-ște despre fete, des-pre tot. Eu la fel lui”. 

Pentru un om care are o dizabilitate, familia nu înseamnă numai sprijin emoțional. De multe ori, înseamnă tot sprijinul. Înseamnă că, fără familie, nu ar putea rezista. În orice caz, nu în România.  

Teodorei îi place să pozeze, iar mama ei este fotograful care o ajută

Când a născut-o pe Teo, mama ei, care era vânzătoare la un magazin de lux de pe bulevardul Magheru, a stat trei ani în concediu de creștere a copilului cu dizabilități. Apoi a stat cât de mult a putut în concedii, fie medicale, fie de creștere a celui de-al doilea copil, până când Teo a făcut șapte ani. În cele din urmă, a trebuit să renunțe la serviciu, pentru că nu avea cu cine să o lase pe fiica ei. 

De la șapte până la nouă ani ai Teodorei, Neli a stat fără serviciu. „După aceea, au început angajările la asistenți personali și m-am angajat ca asistent personal”. 

Pensie de handicap de 500 de lei

Înainte de a se angaja ca asistent personal al Teodorei, mama ei lua o indemnizație de însoțitor care era de 600 de lei (între timp, a crescut la 1.200 de lei). Acum, salariul lui Neli este puțin peste 1.800 de lei, dar asta se datorează și faptului că ea are vechime mare în muncă, pentru că salariile asistenților personali au o valoare stabilită și în funcție de vechime.  

Înainte de majorat, Teodora lua o alocație de 170 de lei, care era, atunci, dublul alocației unui copil tipic, plus un buget complementar, care era până în 100 de lei. Acum, pentru că e majoră, primește o pensie de handicap în valoare de 500 de lei. “Și pen-tru mânca-re, și pen-tru facturi, și pen-tru medica-mente, și pen-tru haine”, spune Teo. Mai primește, de la Primăria Capitalei, un ajutor de încă 500 de lei. De acești bani nu beneficiază persoanele din afara Bucureștiului, chiar dacă au exact aceeași problemă pe care o are Teo. Altfel spus, statul român consideră că o persoană cu dizabilități se poate descurca având un venit lunar de 500 de lei. Fără o familie, nu poate. 

Tatăl Teodorei a lucrat mai întâi ca lăcătuș mecanic, apoi la o firmă de montat aparate de aer condiționat, iar acum este brancardier la Institutul pentru Boli Cardiovasculare C.C. Iliescu. “Acum suntem ok, pot să zic că nu mai avem datorii de la salariu la salariu”, spune Neli. “Îmi place să spun că știu eu cum să țin de bani și cum să gătesc și să fac în așa fel încât să ne ajungă și să le fac și lor mici plăceri și să nu-i spun niciodată Teodorei că nu ieșim la o cafea sau nu ieșim cu prietenele la o pizza sau un la film”.

Un copil atipic într-o clasă de tipici

Teo a fost la grădiniță când era mică. A avut noroc, ceilalți copii au acceptat-o de la început și s-au jucat cu ea. Au îndrăgit-o atât de tare, încât, la un moment dat, au început să-i dea și să mănânce. Și cadrele didactice și îngrijitoarele s-au purtat bine cu ea, mai puțin una. „Au fost super, cu excepția uneia, care îmi spunea să nu mai colorez, că eu colorez urât”. Atunci, mama Teodorei, directoarea și cealaltă educatoare au luat atitudine și lucrurile s-au rezolvat. 

Tranziția la școala primară a șchiopătat la început, dar și aici Teo a avut noroc. Prima învățătoare la care Neli a vrut să o ducă a spus, mai întâi, că o acceptă în clasa de copii tipici. Apoi s-a răzgândit, spunând că nu ar ști cum să o noteze. Cum să-i dea note, dacă Teodora nu poate să scrie? 

După acest incident, Neli a fost sfătuită să meargă cu Teodora chiar la școala de care aparține, adică la Liceul Teoretic Lucian Blaga. Directorul de acolo i-a recomandat lui Neli o anumită învățătoare, iar aceasta nu doar că a găsit metode pentru a o evalua pe Teodora, dar a și ajutat-o să se integreze printre ceilalți copii.  

„Am avut o învățătoare care i-a pregătit pe copii pentru mine, le-a vorbit despre mine, ce pot eu să fac și cum sunt, le-a spus că se pot juca și cu mine și, în următoarea pauză după ce le-a spus asta, toți colegii erau în jurul meu”, își amintește Teodora. 

La teste, Teo dicta, iar învățătoarea scria. Alteori, o evalua doar oral. Aceeași învățătoare i-a făcut, mai târziu, Teodorei o surpriză. I-a făcut legătura cu o persoană care i-a donat un laptop și o imprimată, astfel că eleva a început să-și scrie singură temele.

Pentru că era aproape de casă, Neli o ducea pe Teo dimineața la școală, se întorcea acasă, apoi mergea din nou la școală, în fiecare pauză. Ca să-i dea să mănânce, să o ducă la toaletă sau să o ajute cu orice altceva mai avea nevoie fiica ei. 

Așa au stat lucrurile și în clasele V-VIII. Doar că, după terminarea ciclului primar, Teo dicta, iar Neli scria în locul ei la lucrările de control și la teze. 

Teodora, împreună cu colegii, la terminarea liceului

La finalul clasei a șasea, pe care Teodora a terminat-o numai cu note de zece, un părinte s-a plâns, spunând că rezultatul nu este corect, având în vedere că Teo nu pictează și nu cântă la fel ca toți ceilalți elevi. Din acest motiv și având în vedere că Teo nu a avut niciodată un curriculum adaptat pentru o persoană cu dizabilități (adică programa școlară), pentru clasa a șaptea, Neli și Teo au decis să facă cerere pentru a i se aloca profesor de sprijin. „Eu am avut profesor de sprijin în clasa a șaptea și de atunci am spus că nu mai vreau. Nu sunt nici ei pregătiți, cel puțin așa a fost în cazul meu”, spune Teo. Acest profesor de sprijin ar fi trebuit să o însoțească pe Teodora la școală zilnic, să ia notițe în locul ei și să scrie la teste ceea ce îi dicta ea. Numai că, în loc să meargă zilnic la școală, acest profesor se ducea doar de două ori pe săptămână. “Din experiența noastră, eu zic nu profesorilor de sprijin”, spune și Neli. 

În general, profesorii din școala generală au sprijinit-o. Numai suplinitorii, care veneau pentru perioade scurte de timp, nu știau cum să gestioneze situația. “Profesorii nu sunt pregătiți pentru persoane ca mine, nu știu să se poarte”, spune Teo. De exemplu, profesoara de engleză dintr-a șaptea i-a spus să stea în bancă, în scaunul ei, că o trece clasa.  Asta, în condițiile în care Teo avea numai note de nouă și zece la engleză. 

Până în clasa a șaptea, Teodora și-a făcut temele la laptopul primit ca donație. Dar în clasa a opta volumul temelor a crescut și a trebuit să se pregătească și suplimentar, pentru examenul de capacitate. Așa că Teo și mama ei au discutat cu profesorii, care au fost de acord ca eleva să dicteze, iar mama ei să scrie temele. 

Chiar dacă nu le-a plăcut experiența cu primul profesor de sprijin, la examenul de capacitate n-au avut cum să îl evite. Pentru examenul unei persoane cu dizabilități se face o comisie specială. În cazul lui Teo, examenul s-a dat într-o sală separată, unde ea a dictat profesorului de sprijin, sub supravegherea altor doi profesori. De asemenea, i s-au alocat trei ore de examen, în loc de două, cât au elevii tipici. La examenul de Limba și Literatura Română a luat 9,45, iar la Matematică, 10. Cu tot cu notele din clasele V-VIII, Teo a avut o medie de intrare la liceu de 9,77. 

Cu mama la liceu

Teodora a intrat la Colegiul Național Iulia Hașdeu și a avut noroc din nou. Noroc de colegi buni, profesori buni și de dotări moderne: rampe, lift și toalete adaptate pentru persoanele cu handicap. E pură întâmplare faptul că Teo a mers la un liceu reabilitat din fonduri europene, unde constructorii au fost nevoiți să asigure condiții bune și pentru persoanele cu dizabilități. 

A optat pentru clasa de mate-info, bilingv engleză. Și-a dat și examenul Cambridge, în ciuda faptului că profesoara de engleză dintr-a șaptea i-a spus că ea n-o să vorbească niciodată engleză. 

Teodora a mers la școală și la întâlnirile cu prietenii împreună cu mama ei

La liceu, pentru că era mai departe de casă, mama ei nu mai putea să plece acasă pe durata cursurilor, așa că stătea acolo cât timp stătea și Teo. O ducea la sălile-laborator, la baie, îi dădea să mănânce. Pentru că la liceu volumul de predare era mult mai mare, Neli a trebuit să stea cu ea în clasă și să scrie ce dictau profesorii. “O duceam la școală și când era zăpadă, și când erau minus 18 grade afară. Am ieșit mereu, nu ne-am izolat. Stăteam în casă o zi, două, dacă avea ea de învățat, dar a treia zi trebuia să ieșim. Poate să fi ținut-o acasă în vreo zi în care a nins foarte tare și încă nu deszăpeziseră. Atunci e foarte greu cu căruțul. Dar în rest n-am ținut-o acasă”, spune mama Teodorei. 

La finalul celor patru ani de liceu, bacalaureatul a fost cu emoții. Nu emoții legate de examene în sine, ci de eficiența profesorilor de sprijin, de care a dat din nou. La Română, care a fost prima probă scrisă, Teodora i-a dictat profesoarei. Și, deși a avut la dispoziție patru ore și jumătate în loc de trei ore, cât au ceilalți elevi, timpul a fost la limită pentru profesoară. Teodora lucrează de obicei pe ciornă și apoi îi cere celui care o ajută să transcrie textul. De data aceasta, profesoara de sprijin – o tânără de aproximativ 25 de ani – a scris atât de încet, încât a fost cât pe ce să nu termine de transcris eseul. 

“Am plâns, pentru că mă stresa foarte tare. Îmi ieșise un eseu foarte bun și mi-ar fi părut rău să nu-l fi scris pe tot. De obicei nu am emoții când vine vorba de examene. Eu nu am probleme mari de vorbire. Dacă persoana cu care vorbesc este deschisă și are răbdare cu mine, mă relaxez și vorbesc super ok”, spune Teo. Profesoara i-a spus că o doare mâna de la scris și că ar fi bine să scurteze eseul. “E frustrant să vezi cum cineva, poate din reavoință sau nepăsare sau indiferență face așa ceva. Pentru ea nu era nimic dacă aș fi luat șapte în Bac, dar, pentru mine, era viitorul meu în joc. Între nota șapte și nota nouă e o diferență enormă, până la urmă era vorba de mine acolo, nu de respectiva profesoară”, mai spune Teodora. 

Pentru a deveni profesor de sprijin, o persoană trebuie să urmeze un curs postuniversitar. Deși este vorba despre persoane care au studii superioare, nu rareori se întâmplă ca profesorul de sprijin să nu cunoască, de exemplu, simbolurile matematice.

Vrea să facă Medicină

Cu toate emoțiile, Teodora a luat la bacalaureat media 9,13. A dat apoi la Medicină, la Universitatea Carol Davila. Anul trecut nu a intrat la facultate, dar asta nu a descurajat-o, pentru că acum se pregătește zi de zi pentru admiterea de anul acesta. 

Deși se aștepta la reacții negative din partea celor de la Universitatea de Medicină, lucrurile nu au fost deloc așa: “Mă așteptam să fiu, cumva, respinsă, pentru că au fost persoane care mi-au spus că a, tu nu poți să faci medicina, că a, cum o să scrii rețete sau cum o să termini facultatea, dacă nu-ți folosești mâinile?”. Teo spune că toată lumea, când aude de medicină, se gândește la chirurgie, dar ea știe că poate să facă și altceva după ce termină facultatea. De exemplu, imagistică: “Eu aș putea să citesc RMN-uri sau CT-uri și, mai departe, medicul specialist se ocupă de caz”. Totuși, cel mai mult i-ar plăcea să facă cercetare.  

Pentru că în timpul liceului nu a avut mult timp timp pentru relaxare, Teodora recuperează acum: “Citesc, mă uit la seriale, fac tot ce nu am făcut în timpul școlii, din lipsă de timp”. 

Prieteni și petreceri

La liceu, Teo a avut parte și de colegi buni. Unii i-au devenit prieteni. La început, când o aripă a liceului nu era încă dată în folosință, Neli ajungea în dreptul treptelor și se trezea că patru băieți, colegi de-ai Teodorei, o luau pe sus, cu tot cu scaunul rulant, ca să o ajute să urce. 

Din clasa ei, Teodora și-a serbat prima majoratul. La petrecere a primit o mulțime de lucruri, dar cel mai important e Kindle-ul, pe care poate să citească acum cărți în format digital. Înainte, Teo citea cărți obișnuite, dar pentru ea nu e ușor să dea pagina, așa că ai ei prindeau paginile cărților cu elastice. Când termina două pagini, Teo chema pe cineva din altă cameră să-i dea pagina. Așa că ideea prietenilor de a-i dărui un e-book reader a fost una foarte inspirată. 

După aniversarea ei, a urmat un lung șir de petreceri de majorat sau de ieșiri în club, în București sau la mare. Iar Teo n-a lipsit. “Am pierdut multe nopți la viața mea. Îmi place și să dansez, sunt sufletul petrecerii, ca să zic așa”, spune Teo și chicotește. 

Teo, la începutul unei petreceri de majorat

Neli a însoțit-o pe Teodora la toate petrecerile prietenilor ei și la ieșirile din fiecare an la mare sau la munte. “Am fost cu ei, numai că nu mă implicam în ceea ce făceau ei. Treaba lor dacă luau un shot. M-au primit bine prietenii ei, m-au acceptat la toate majoratele și ieșirile la mare. Nu i-am certat niciodată, am încercat să-i îndrum, dar subtil. Am fost prietenoasă cu ei, nu am fost părintele care îi ceartă sau care le face observație mereu. Le spuneam când consideram că ceva nu e bine. Băieților le-a fost teamă în clasa a noua, când au aflat că stau cu Teo, se gândeau că nu pot să mai zică nimic, că nu pot să mai înjure, cum sunt băieții în general. Ușor-ușor, și-au dat seama că nu mă duc să pârăsc dirigintei sau părinților. Bine, oricum erau niște lucruri minore, ei chiar au fost niște copii extraordinari, nu făceau prostii, s-au distrat frumos”, povestește Neli.  

Prietenii fac glume cu Teo, inclusiv în legătură cu handicapul ei. La început au fost mai rezervați, dar apoi, când au văzut că și ea și mama ei sunt relaxate pe tema asta, au început să fie mai liberi în exprimare. De exemplu, într-o zi când erau la munte, i-au zis lui Teo că ei pot să-i dea drumul la vale, prin zăpadă, să se facă bulgăre până ajunge jos, în potecă. Dar nici Teodora nu se lasă mai prejos. Uneori, când au de mers mai mult, glumește cu ei spunându-le că o dor picioarele de cât de mult a mers. 

„Sunt multe școli de masă care resping copiii cu dizabilități. Nouă ne-au spus inclusiv cei de la comisia de specialitate să n-o dăm la o școală specială. Dar nici n-aș fi ales asta. Eu cred că, dacă-i integrăm pe acești copii în școala de masă, este bine atât pentru ei, cât și pentru ceilalți”.

Neli, mama Teodorei

“Pentru ei e bine că socializează, iar pentru ceilalți e bine pentru că învață să fie empatici, să tolereze, să fie înțelegători. Teo, de exemplu, îi ambiționa pe colegii ei din generală. Vedeau că ea poate să învețe și se ambiționau să învețe și ei. Iar cei de la liceu nici nu mai țineau cont că Teodora are un handicap, atât de mult au integrat-o”, spune Neli. 

“M-am împăcat cu handicapul meu”

La 16 ani, cei de la centrul de recuperare unde mergea Teodora i-au făcut un test psihologic care viza sănătatea ei emoțională și stima de sine. Rezultatele au ieșit foarte bune, spun Teo și mama ei. Un an mai târziu, a avut însă niște stări de anxietate. 

“Am avut niște stări de anxietate în clasa a 11-a, când nu făceam față la matematică”, spune Teo. De fapt, nu că nu făcea față, ci nu se încadra, atunci când dicta, în timpul standard alocat testelor, adică același timp cu al colegilor ei. “Era frustrant, pentru că intrasem la liceu cu 10 la matematică, era una din materiile mele preferate, și ajunsesem, în clasa a unsprezecea, să am și note de patru și de cinci. Aveam insomnie, acum râdeam, acum plângeam, aveam schimbări de stare, mi-era frică, mi-era frig”, își amintește ea. 

Părinții s-au gândit, inițial, că poate e vorba despre o dereglare hormonală și au dus-o pe Teo la endocrinolog. Avea cortizolul, care este hormonul stresului, crescut, dar nu a fost nevoie să ia tratament. Medicul i-a spus că stresul era cauza stărilor ei. 

Teo a fost regina de la balul de absolvire

Stările de anxietate au durat cam o jumătate de an, adică până când a venit vacanța de vară. „M-am relaxat pe vacanța de vară și stările au dispărut. Prietenii mei au știut mereu că am anxietate și m-au ajutat să ies din starea respectivă, au fost acolo pentru mine când am avut nevoie de un sfat sau de susținere”, mai spune tânăra. 

„M-am împăcat cu handicapul meu, l-am acceptat. Face parte din mine. Până la urmă, eu sunt cum sunt. Nu am regrete, pentru că, până la urmă, toate deciziile mele au fost ale mele și nu regret nimic din ce am făcut până acum. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, tot așa aș face, m-aș comporta la fel”.

Teodora

Mama ei întărește cuvintele Teodorei și spune că fata a făcut mereu ce a vrut. A fost la olimpiade, în cluburi, la mare și la munte, a vrut să meargă chiar la un concurs de șah, deși de-abia știa regulile jocului, iar părinții au dus-o. 

“Noi nu suntem educați, nu avem spirit civic”

Anul trecut au fost în Spania și, cum Teo a vrut să se dea în roller coaster, a trebuit să se dea și mama ei. Amândouă spun că acolo infrastructura este mult adaptată pentru persoanele cu handicap, inclusiv parcurile de distracții, unde ți se indică în ce poți să te dai dacă ai probleme locomotorii. Mai mult, oamenii sunt mai obișnuiți să vadă pe străzi persoane în scaun cu rotile. La început, Teo s-a simțit ciudat când a observat că, în Spania, nu se uita nimeni lung la ea pe stradă, ca și când oamenii nu o vedeau. Nu o vedeau pentru că nu li se părea deloc anormal să întâlnească persoane cu handicap pe stradă. 

În România, oamenii nu sunt obișnuiți să vadă printre ei persoane cu dizabilități, motiv pentru care nu prea știu cum să reacționeze. “Noi nu suntem educați, nu avem spirit civic”, spune Teo, care adaugă că tinerii, care sunt mai informați, țin mai degrabă cont de drepturile persoanelor cu handicap decât vârstnicii. 

Nici oamenii de la ghișee – fie că sunt la cinematograf sau la muzee – nu știu, de multe ori, că persoanele cu handicap au gratuitate. Sau știu, dar nu le pasă. “Trebuie să te duci tu, ca însoțitor, să le spui că au gratuitate”, spune și Neli.

“De curând, am început să vorbesc cu niște fete din alte țări, să văd cum trăiesc ele, cum fac anumite lucruri și îmi place să discut cu ele”, spune Teo, care a aflat, astfel, că prin alte țări oamenii au o mentalitate diferită în legătură cu persoanele cu handicap: “Societatea privește altfel astfel de cazuri, le privește normal. La noi, încă se mai holbează lumea când vede o persoană în căruț sau în cârje sau cu o altă inabilitate”.  

Scaunul cu rotile electric, inutil în București

Scaunul cu rotile pe care îl folosește acum Teodora este la mâna a doua, o donație din partea unei fundații. E cam mare pentru ea, dar e mai bun decât cel pe care îl folosea înainte. Există scaune electrice, adaptate pentru ca oameni ca ea, care nu își pot folosi mâinile, să le poată manevra, dar sunt foarte scumpe. Pe de altă parte, spune Teodora, nici nu ar putea să folosească un astfel de scaun în București, pentru că trotuarele și bordurile în zonele de traversare nu sunt practicabile pentru o persoană cu handicap care merge singură în scaun cu rotile. 

Teo locuiește la etajul al doilea al unui bloc, are rampă și lift. “Rampa, în primă fază, am construit-o noi. Noi am fost primii pe scară, apoi s-a dat legea că e obligatoriu să ai rampă”, spune mama Teodorei.

“Scopul meu este ca Teo să nu fie un asistat social” 

Teo are camera ei, în care are un pat adaptat. Adică părinții au tăiat picioarele patului, ca ea să se poată pune singură în pat când se hotărăște să se culce, la ore târzii. Pentru că îi place să se culce pe la 1.00-2.00 noaptea. Apoi, face cam ce face orice tânăr de vârsta ei. Se trezește în jurul prânzului, mănâncă, își bea cafeaua. “În timp ce îmi beau cafeaua, ascult muzică. O dau aproape la maxim. Apoi învăț pentru facultate, mai citesc, mă uit la seriale”, spune Teo. 

Teo și-a făcut un blog și o pagină de Facebook, unde vorbește despre experiența ei

Nu a avut o relație până acum, dar de flirt nu e străină. A flirtat cu doi băieți – “băieți normali, băieți tipici”, spune ea. „Îmi place să flirtez cu băieții, e amuzant, e frumos”, adaugă ea. 

Cândva, ar vrea să aibă un copil, pentru că, medical, acest lucru este posibil: “În afară de diagnosticul de paralizie cerebrală nu am alte boli asociate”. 

Recent, și-a făcut un blog – Teo on wheels – pe care scrie despre experiența ei. Cum scrie? Cu nasul. Cu mâinile e mai greu. Când era mică, se obișnuise să scrie cu cotul și apoi cu un creion cu care apăsa tastele, dar cu nasul e mai simplu. 

Pe termen scurt, Teo nu are alte planuri în afară de admiterea la facultate. Scopul este ca Teodora să aibă un serviciu, ca să poată să aibă un salariu din care să poată plăti pe cineva care să o ajute să se deplaseze. 

Neli s-a împăcat cu gândul că fiica ei are un handicap locomotoriu, dar face tot ce poate ca Teo să se integreze în societate: „Ăsta e scopul părinților copiilor cu dizabilități, să-i ajute să se integreze ”.

„Scopul meu este ca Teo să nu fie un asistat social. Îmi doresc ca ea, mai târziu, să aibă un serviciu din care să se poată întreține. Pentru că nu e ok să trăiești cu 500 de lei pe lună, nici mâncare nu poți să-ți iei. Sunt bani pe care îi dai pe o geacă și o pereche de blugi”.

Neli, mama Teodorei

Ce sfaturi le-ar da Teo celor care au dizabilități? „Să nu se închidă în ei, să se afișeze pe stradă, să facă tot ceea ce face o persoană fără dizabilități, să se expună și să meargă la școală. Este foarte o important să ai o educație. Prin faptul că mergi la școală te educi pe tine și îi educi pe cei din jur. Dacă eu am reușit, toată lumea poate să facă orice își dorește. Societatea trebuie educată. Și cum o putem educa altfel, dacă nu ne arătăm? Și noi suntem oameni, și noi putem să facem orice fac ei”. 

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare