Povești dramatice, dar purtătoare de speranță, sunt, de cele mai multe ori, poveștile italienilor care au luptat cu Covid-19 și l-au învins. Eu trăiesc aici, cu ei. Sunt jurnalistă, româncă, trăiesc în Italia și am căutat spusele lor tocmai pentru a arăta că se poate. Că lupta asta nu e total pierdută.
Sunt povești ascultate la telefon de jurnaliștii italieni; altele, adunate de pe rețelele de socializare. Unele, la limita imposibilului, altele, ceva mai puţin complicate. Toate cu final fericit, de vreme ce sunt relatate. Unele pline de frică și pe culmile disperării, altele spuse cu încredere și relativă siguranță, în funcție de experiența trăită și de intensitatea simptomelor.
Vă las mai jos povești ale medicilor care au contractat virusul exercitându-și profesia în prima linie a frontului, dar și ale altor oameni care s-au trezit cu el nu se știe de unde. Medicii ieşiţi din tunel abia așteaptă să scape de virus ca să se întoarcă pe baricade, în timp ce pentru restul pacienților nevoia cea mai mare e să-și îmbrățișeze familia.
De la medic de reanimare, la pacient în reanimare
„Când am început să nu mai pot respira, mi-a fost teamă că n-o să-mi mai revăd niciodată soția și pe cei patru copii ai noștri. Până în acel moment, îi îngrijisem pe ceilalți care căzuseră pradă virusului. Văzusem pacienți murind, știu cât poate fi de agresiv virusul, așa că mă gândeam că poate îmi venise și mie ceasul”.
Nu ascunde că i-a fost frică de moarte Angelo Vavassori, 53 de ani, un medic de la reanimare de la Spitalul din Bergamo, intervievat de ziarul La Repubblica
„În interval de câteva ore am ajuns de la 15 respirații la 40 pe minut. Nu îmi mai intra aer în plămâni și eram aproape mort. Dacă mă aflu acum aici, o datorez colegilor mei medici, eroi, fără falsă retorică. În momentele cele mai grele m-au făcut să mă simt în siguranță. Povestea mea poate ajută mulți oameni să nu își piardă speranța, atunci când li se pare că e totul pierdut”, spune Angelo.
Sâmbătă, 29 februarie, își terminase tura în spital, urma să revină duminică. Luni, spre seară, termometrul indica deja o stare febrilă, 38,9. De aici decizia de a se izola într-o cameră acasă, conștient fiind că în terapie intensivă nu mai e loc. Timp de două zile, soția sau unul dintre copii îi lăsa mâncarea în fața ușii închise, apoi el deschidea încet, o lua, protejat cu mănuși și mască, după care dezinfecta totul. Comunica doar prin telefon cu familia și restul lumii. Însă toate acestea nu au fost suficiente: soția și fiul de 18 ani au fost și ei infectați, din fericire gemenii de 14 ani și fetița mai mică, de 11 ani, nu. „Deocamdată”.
Testul făcut apoi pe 4 martie a confirmat prezența virusului, moment la care febra depășise deja 39 de grade. „În acea seară începusem deja să respir greu. În câteva minute, îmi pierdusem mirosul și gustul și vedeam tot mai greu. Din cauza lipsei de oxigen, m-a luat și durerea de cap și a apărut și diareea”, explică în continuare medicul. Transformat din medic în pacient, a înțeles că nu mai e de așteptat și a sunat în spital. Unde nu era loc în terapie intensivă. Pentru ca apoi, la ora 23, să primească un telefon, că se eliberase un loc.
A ajuns pe mâinile colegilor în stare deja critică, de respirație compromisă, motiv pentru care a fost imediat nevoie de ventilație mecanică. Spera că nu va ajunge să fie și intubat și, în final, ventilația s-a dovedit suficientă.
Chiar și așa, și-a pierdut cunoștința, mai povestește medicul: „zgomotul pe care îl face ventilatorul este asurzitor, fluxul de oxigen, cald. Se transpiră mult și senzația de sufocare devine și mai puternică. Însă, puțin câte puțin, dacă tragi puternic în piept, simți că aerul intră. Fiind medic de reanimare, zile in șir îngrijisem pacienți în aceeași situație și faptul că le urmărisem reacțiile m-a ajutat să rezist.”
Medicamentele admnistrate au fost o combinație de antivirale prevăzută de protocol, necesare ca să dea timp anticorpilor să se formeze, a mai explicat el. Timp de câteva zile a fost practic absent, nu înțelegea prea mult ce i se întâmplă. „Auzi ca prin vis niște medici și realizezi că niște aparate îți dau oxigen și te hidratează. Timpul devine clipă: acum știu că acest timp condensat anulează trecutul sau prezentul, este granița dintre viață și moarte”.
Apoi, s-a trezit. „Îmi părea că sunt acasă, că adormisem. Însă în patul de lângă mine am văzut un pacient pe care eu însumi îl tratasem împotriva virusului. Fiecare lucru îți pare nou, extraordinar, ca unui copil. Această drama m-a învățat ce valoare are fiecare lucru, cât ar fi de mic”.
La momentul la care poveseste, medicul se află internat la gastroenterologie, secție care, ca toate celelalte, cu foarte mici excepții, a fost transformată în timp record şi destinată tratării pacienților infectați cu coronavirus. „Respir cu o mască de oxigen care eliberează circa 12 litri/minut. Lângă mine sunt pacienții mei și sunt uimiți când înțeleg că acum sunt și eu unul dintre ei.”
„Trebuie să rămânem liniștiți și să avem încredere în medici. Medicii te pot salva, orice pneumonie dă înapoi. Când mă gândesc la medicii și asistenții din țara noastră mă cuprinde emoția. Suntem epuizați, dar lupta o să fie de durată. Le cer tuturor să ne ajute rămânând acasă. Asta înseamnă să ne fim aproape unii altora. Sper ca de luni să mă pot întoarce la muncă”. Acest mesaj a dorit să-l transmită medicul trecut de pe o partea cealaltă a baricadei virusului.
„Și medicii se îmbolnăvesc”
O poveste similară, dar mai puțin dramatică vine de la un alt medic de la Bergamo, zona cea mai critică actualmente, contactat de cotidianul L’Eco di Bergamo .
Alberto Zucchi, medic epidemiolog, 59 de ani, a început într-o zi să se simtă rău. Se simțea ca și cum ar fi fost răcit, îl durea gâtul și era foarte obosit. „A doua zi, am început să tușesc foarte tare și aveam febră, 38,8. Din fericire, nu am avut nici un fel de complicație pulmonară. Febra a scăzut cu paracetamol. A fost suficient ca să o țin sub control. În schimb, nu puteam dormi cum trebuie de tuse. Am rămas în carantină două săptămâni, conform legii, o carantină controlată, în sensul că eram sunat în fiecare zi ca să se verifice evoluția bolii”, a povestit el pentru cotidianul local.
Febra a durat circa o săptămână, dar nu a crescut îngrijorător, exceptând momentul inițial. „De altfel, după vreo 5-6 zile am început deja să lucrez de acasă. Am folosit toate precauțiile posibile ca să n-o infectez și pe soția mea sau pe fii mei, unul de 21 de ani, altul de 17. Am dormit în altă cameră, am folosit o baie separată, am mâncat în momente diferite. Deocamdată ei nu au nici un fel de simptome”.
Poate și pentru că boala s-a manifestat mai ușor în cazul lui, medicul epidemiolog spune că nu i-a fost frică. „Nu sunt în vârstă și am o sănătate bună. Problema nu este atât virusul în sine, cât efectul lui, care tinde să agraveze starea pacienților cu alte patologii și care sunt în vârstă, deci prin definție mult mai fragili. Se poate scăpa de această boală fără probleme, nu e un virus precum Ebola sau Sars. Să zicem că am trăit o experință neplăcută, dar am trăit-o fără să îmi fac mari probleme. E ceea ce se întâmplă în cea mai mare parte dintre cazuri, în contextul în care starea generală de sănătate e bună și vârsta nu foarte înaintată, chiar dacă e adevărat și că au ajuns în terapie intensivă și oameni care nu sunt în vârstă. Vorbim de un 5% persoane pozitive fără simptome, iar la alți 15-20% s-a manifestat cu durere în gât și puțină febră. În cea mai mare parte a cazurilor pacienții se vindecă. Medicii se îmbolnăvesc și ei, boala nu alege”, glumeşte Alberto.
E un virus pe care nu-l cunoaștem bine, concluzionează: mai ales la început, probabil deja în ianuarie, când începea să se răspândească în Italia, simptomele celor infectați erau luate drept gripă sau, cel mult, o simplă pneumonie.
Și el avertizează că izolarea socială e singura cale de a opri transmiterea exponențială a virusului, destul de simplu de practicat atât timp cât există viața socială online.
Un fotomodel cu febra 39,7
Bianca Dobroiu, un fotomodel cu origini române, rezidentă la Bologna, este primul pacient din oraș ajuns în spital cu Covid-19. A povestit ce i se întâmplase cotidianului local Il Resto del Carlino.
„Noaptea pe la ora 3 am început să tremur, să am amețeli, febra urcase la 39,7. A doua zi la prânz am ajuns la spital. Am sunat la urgențe la 6.40 dimineață, apoi mai mulți medici m-au sunat să mă întrebe cum mă simt, să afle în ce locuri fusesem și cu cine mă întâlnisem. Mi-au spus să nu intru în panică pentru că vin să mă ia să mă interneze în spital. Unde testul a ieșit pozitiv. Mi-au fost administrate paracetamol și antibiotic în primele două zile, apoi tratamentul s-a redus treptat pentru că mă simțeam tot mai bine”, a explicat.
Ea crede că a luat virusul la Milano, pentu că participase la niște evenimente la Săptămâna modei, adică exact în perioada apariției primului pacient în Italia. Și asta, cu toate că în ultimele zile ale Săptămănii prezentările s-au făcut fără public și s-a preferat transmisia în streaming, deși nu erau încă restricții legale.
Întrebată cum a organizat carantina la domiciliu, dat fiind că a rămas în spital puține zile, ea a spus că folosește mască și mănuși de câte ori intră în contact cu ceilalți din casă și le dă jos doar la ea în cameră.
Izolarea unei actrițe, „singurătate astrală”
O mărturie emoționantă vine de la o cunoscută actriță de la Napoli, Giuliana De Sio, care a povestit din camera de spital starea de epuizare din cele două lungi săptămâni petrecute izolată la spitalul Spallanzani, de boli infecțioase, din Roma. Fusese în turneu la Cremona cu puțin timp în urmă, un alt punct de focar, și probabil acolo contactase virusul.
„Am rămas până acum în tăcere pentru că nu aveam nici voce, nici cuvinte ca să povestesc oroarea. Sper ca într-un moment ulterior să găsesc cuvintele și energia necesare ca să pot descrie această situație imposibil de trăit și de imaginat, care mă chinuie de săptămâni”, a scris ea pe pagina de Facebook, din spital.
„Credeam că e gripă și am avut febra mare timp de zece zile. Apoi medicul meu de familie s-a gândit că ar putea fi Covid-19 și am fost internată la Spallanzani. Au urmat două săptămâni în izolare completă, cu oxigen, pentru că făcusem între timp pneumonie. Oxigen și multe medicamente. Din fericire, nu a fost nevoie de terapie intensivă, dar e o situație de o singurătate astrală, totală. Nu poate intra nimeni în cameră, nu poți vorbi cu nimeni. Ești aici, singur. E încercarea cea mai grea prin care am trecut vreodată. Izolarea poate e chiar mai grea decât boala în sine”, a povestit ulterior pentru agenția ANSA, amintind că e la al treilea test negativ și asteaptă să meargă în curând acasă.
Soț și soție, ambii medici, ambii pacienți
Câteva experiențe au adunat și reporterii de la Corriere della Sera, printre care cea a doi doctori, soț și soție, ambii infectați, și a unui medic chirurg, cu toții luând virusul, probabil, de la un pacient, și dându-l mai departe altora.
Angelo și Daniela, medic de familie el, medic pediatru ea, ambii pozitivi și care, fără voie, l-au transmis și altor pacienți. A acuzat ea întâi primele simptome, febră care nu scădea, tuse puternică, a făcut o radiografie care a scos în evidență pneumonie la ambii plămâni, pentru care soțul i-a prescris un antibiotic.
Dar zilele treceau și situația se înrăutaţea. Ba chiar, după o săptămână, se îmbolnăvește și soțul. Aveau să afle că acolo unde soția făcuse radiografia fusese „pacientul 1“ în Italia, adică la spitalul din Codogno.
Au fost internați timp de o săptămână, la Pavia, le-au fost administrate antibiotice și antivirale, apoi trimiși acasă în carantină după ce testul ieșise negativ pentru amândoi. Au descoperit între timp că aproape toți cei 15 pacienți pozitivi din orășelul lor erau dintre cei care trecuseră prin cabinetul lui Angelo, însă cu toții sunt fără simptome grave și cu toții le-au trimis încurajăr, iar alți colegi i-au înlocuit în perioada absenței.
Un medic chirurg de 57 de ani din Alzano Lombardo, din zona de focar de lângă Bergamo, a așteptat cu nerăbdare certitudinea că virusul a dispărut ca să poată întoarce la muncă, după cum a povestit el tot în Corriere della Sera.
„O să găsesc un spital nou la întoarcere, dedicat în totalitate tratării Covid-19, cu 80 de paturi, mai multe decât înainte. Tuturor pacienților, tineri și bătrâni, le voi spune același lucru: o să facem tot ce putem ca să îi vindecăm!”, și-a expus nerăbdarea de a contribui la efortul general pe care îl fac toate structurile sanitare implicate. „La urma urmei, am avut noroc, febra nu a depășit niciodată 37, îmi e puțin teamă să nu duc și acasă virusul și să îl dau soției și fetelor, o să păstrăm distanța. Vreau să mă întorc imediat la muncă pentru că mulți medicii sunt în carantină și e nevoie de mine”.
„Am trecut prin infern”
„Vindecarea e posibilă, dar am văzut infernul”, și-a început povestirea fotograful Luigi Tommasini, 59 de ani, rezident tot în zona „pacientului 1”. Când a vorbit cu reporterul Corriere era pe punctul să fie trimis acasă, în carantină, de la spitalul din Lodi, după șase zile de spitalizare, dintre care una pe o targă, pe un culoar și alte cinci în secție, cu ventilație mecanică și pe tratament.
Nu a ajuns în terapie intensivă, dar spune că infernul au fost cele șapte zile petrecute inițial acasă cu febră foarte mare, când nu putea respira. Vorbește de altfel încă foarte greu și preferă să comunice cu ziariștii scriind pe Whatsapp.
Tommasini are un studio foto și colaborează cu un ziar local, motiv pentru care s-a dus la spitalul din Codogno să facă fotografii în contextul situației. La puține zile după, a început să se simtă foarte rău, cu tuse și febră insistente, până când temperatura a urcat la 39, timp în care a încercat să se trateze singur și să evite spitalul. Ceea ce a fost însă imposibil.
„Ca fotograf de presă sunt obișnuit să văd multe situații grele, dar ce am văzut la spitalul din Lodi e ca un avampost de război. Bolnavi ținuți pe targă unde te uitai cu ochii, până și din cei în vârstă. Eu am așteptat rezultatul testului într-o cămăruță de serviciu împreună cu alți doi bolnavi”, a descris el situația.
„Personalul din spital luptă efectiv ca într-un război, felul în care suntem îngrijiți este impresionant”, a mai spus așteptând să fie externat și să meargă la izolare într-un apartament separat, unde urmează să rămână cel puțin alte zece zile. „După care voi putea să-mi îmbrățișez soția și copiii”.
„Și bunicii se fac bine!”
În fiecare dimineață, un pescăruș se așeza pe pervazul de la fereastra camerei unei doamne de 75 de ani, Lorenza, internată la spitalul din Genova, prima pacientă din Liguria. „Când m-am făcut bine, n-a mai venit”, povestește emoționată reporterului, amintindu-și de companionul ei înaripat.
A revenit alături de familia numeroasă în apropiere de Milano, unde și-a îmbrățișat cei patru copii și șase nepoți, printre care Valentina, care e însărcinată. „O să fiu bunică din nou. Pescărușul poate era o barză”, glumește.
„Când m-au adus la spital și mi-au spus ce am, simțeam că o iau razna. Nu suport ideea. Familia mea are nevoie de mine. Mă gândeam că o să mor fără să-i mai văd. M-am rugat mult”, își amintește Lorenza.
Ajunsese în Liguria cu gândul să facă o scurtă vacanță, a fost într-unul din cele două hoteluri intrate imediat în carantină. Nici nu își desfăcuse bine bagajele și nici nu apucase să vadă marea, că a început să facă febra, să nu mai poată respira și să simtă că nu se mai poate ține pe picioare. „M-au îngrijit medici și asistenți fantastici. Parcă erau copiii mei”, ține să mulțumească, în timp ce medicul primar care a avut-o în grijă o dă exemplu în semn de speranță: „Și bunicii se pot vindecă!”
Cea mai în vârstă pacienta vindecată până acum de coronavirus este Armanda Bottini Campolunghi, de 81 de ani. A stat o săptămână la spitalul din Pavia, iar o dată ajunsă acasă, în zona Lodi, a izbucnit într-un plâns eliberator. A fost întâmpinată de fiica ei Mariastella și de nepotul său Mattia, și ei izolați la domiciliu. Vorbește cu greu, e încă foarte slăbită, dar s-a salvat: „nu îmi amintesc nimic, dar acum mă simt mai bine”.
