Viața la 21 de ani după o operație la coloană

Tânără de 21 de ani, după o operație complexă la coloană: „E important ca medicul să-ți construiască încredere, ca să nu te prăbușești“

Camelia Hip are 21 de ani. În toamnă, niște dureri mai vechi de spate au început să se agraveze, iar partea stângă a corpului a început să-i amorțească. Avea un chist anevrismal osos, adică o tumoră benignă care, prin faptul că era plasată la nivelul coloanei vertebrale și crescuse mult în dimensiuni, risca să o lase paralizată. Nu e ușor să ai 21 de ani și să te imaginezi în scaun cu rotile, mai ales când toți cei din jur sunt mai dărâmați decât tine. Cel care a ajutat-o pe Camelia a fost dr. Dan Negoescu, medic primar neurochirurg la Spitalul Premiere din Timișoara, din cadrul Rețelei Private de Sănătate REGINA MARIA. El e cel care, printr-o operație la coloană, a îndepărtat tumora, a reconstruit structura osoasă afectată și i-a fost alături tinerei ca un părinte, într-o perioadă delicată, în care vizitele în spital sunt interzise.

„În august am alunecat pe scări, am căzut și m-am lovit la spate. În septembrie nu am avut nimic, în octombrie m-a durut spatele și mi-a amorțit piciorul stâng, dar ușor, se simțea ca la o întindere. Mergeam la facultate și aveam impresia că nu merg corect, normal, aveam impresia că îmi trag piciorul după mine. Nu puteam să-l îndoi, îl aruncam cumva drept în față.“

Camelia e studentă în anul al treilea la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În urmă cu trei ani, la petrecerea de majorat, s-a urcat cu mai mulți prieteni pe o masă. În timpul dansului, s-au dezechilibrat și au căzut cu toții, dar ea s-a lovit destul de rău la spate. După ceva timp, au început durerile în zona omoplaților, mai mult spre omoplatul stâng. Nu le-a băgat în seamă, și-a spus că e normal să mai ai și dureri de spate, mai ales după o astfel de căzătură, și le-a tratat cu medicamente antidurere luate din farmacie.

În urmă cu o jumătate de an, Camelia nu bănuia că durerile ei de spate sunt atât de serioase.

A dus-o așa de la 18 la 21 de ani, când o a doua căzătură a readus durerile de spate. De data aceasta, mai severe și, mai grav, însoțite de o amorțeală a piciorului stâng. În scurt timp, amorțeala i-a afectat aproape toată partea stângă a corpului: picior, abdomen, braț.

„Îmi simțeam corpul amorțit, chiar m-am lovit și nu am simțit durere, iar chestia asta m-a pus puțin pe gânduri, mi-am zis că nu e normal.“

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

Cum, la final de septembrie-început de octombrie, Camelia a avut COVID-19, primul medic la care a apelat a suspectat sechele ale acestei boli, așa că i-a recomandat să facă o investigație imagistică prin rezonanță magnetică (IRM) la nivelul capului. Cu acest prilej, Camelia și mama ei au decis să investigheze prin IRM și zonele cervicală și toracală, ca să afle care e cauza durerilor de spate.

O tumoră de 5,8 centimetri

Cu recomandarea de la medic, s-a dus la Centrul de imagistică Telescan din Timișoara, unde a făcut IRM cerebral, cervical și toracal. A primit prin e-mail rezultatele, cu tot cu interpretare, după care mătușa ei, medic de familie, le-a citit.

„Inițial, mătușa nu a vrut să-mi spună mie, a sunat-o pe mama și din întâmplare am auzit conversația lor la telefon. Mie nu au vrut să-mi spună, au zis că mă sperii. La cap și la coloana cervicală nu am avut nimic, dar la cea toracală, în urma rezultatului, a ieșit că aveam o tumoră de circa 5,8 centimetri. Mama – că doar pe mama o am – a început să plângă.“

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

O tumoră la nivelul coloanei vertebrale nu e puțin lucru și nu e o veste pe care să vrei să o afli nici din postura de pacient, nici din cea de mamă. Chiar dacă s-a speriat și ea, Camelia a rămas totuși mai rațională decât cei din jur.

Ce anume te-a alertat din discuția mamei cu mătușa ta?

Riscul de a rămâne paralizată.

Ai auzit asta din discuția lor?

Da. Spuneau că trebuie să fiu operată de urgență, că deja merg foarte rău. Și că, dacă deja nu îmi simt corpul e foarte rău și că pot să rămân paralizată. Spatele mă durea foarte rău, iar piciorul și mâna erau amorțite, nu-mi simțeam întreg corpul cum îl simte un om normal.

Nu puteam să stau mult în picioare. Aveam momente când, dacă voiam să cobor din pat, trebuia să-mi iau piciorul cu mâna ca să-l dau jos.  

În căutarea celei mai bune soluții

Pentru că era o problemă medicală care trebuia rezolvată rapid, a doua zi, rezultatul IRM-ului a fost trimis unui medic de la Spitalul Județean Timișoara. Acesta a decis să o interneze de urgență pe Camelia și deja îi programase operația pentru a doua zi, dar mătușa ei, medic de familie, s-a opus. „Voia să mă opereze a doua zi fără să îmi mai facă analize, fără embolizarea de care – după cum s-a dovedit ulterior – am avut nevoie. Mătușa mea a zis că e imposibil așa ceva“, își amintește Camelia.

Prin urmare, familia a decis să refuze operația de urgență și să caute alte soluții. „Tot atunci, mi s-a spus că există riscul să rămân paralizată, că deja dădeam semne de semi-pareză, dacă punea cineva mâna pe mine pe picior, pe abdomen sau pe mâna stângă, nu simțeam. Tumora apăsa pe vertebre și pe nervii spinali și de-asta toată lumea a fost alarmată”, spune ea.

Nu e ușor să iei decizii sub presiunea timpului. Camelia trebuia operată rapid, ca paralizia să nu avanseze, dar trebuia operată în cele mai bune condiții. După ce a luat în calcul mai multe variante de tratament chirurgical, inclusiv o operație în Ungaria, mama fetei a aflat de la o fostă pacientă despre profesionalismul doctorului Dan Negoescu, medic primar neurochirurg, de la Spitalul Premiere din Timișoara, parte a Rețelei Private de Sănătate REGINA MARIA.

Ce înseamnă medicul potrivit

Lucrurile s-au petrecut foarte rapid. Într-o miercuri a avut rezultatul primului IRM, joi s-a internat și externat de la Spitalul Județean, vineri mama ei a sunat la Spitalul Premiere și sâmbătă deja era în cabinetul doctorului Dan Negoescu.

Medicul neurochirurg își amintește că, la prima consultație, a venit doar mama Cameliei, ca să ceară o opinie medicală. „Avea o simplă investigație făcută inițial, incompletă, o radiografie. E și normal, la 21 de ani nu te gândești că ar fi o problemă atât de serioasă. După care, pentru că nu au găsit nimic, avea și IRM-ul. Mama Cameliei a venit la mine cu acest IRM, ca să-mi ceară doar părerea. Când am văzut imaginile, din start m-am mirat de agresivitatea unei leziuni cel mai probabil benigne, adică o tumoră care nu e canceroasă, dar care a ajuns să crească foarte mare, să comprime măduva și să dea un deficit neurologic“, își amintește dr. Dan Negoescu.

Discuția medicului cu mama Cameliei a fost una deschisă, iar femeia a prins încredere.

Următorul pas a fost să o cheme și pe Camelia la un consult. Deși spune sincer că ei nu-i plac spitalele și doctorii, cu medicul Dan Negoescu a rezonat din prima: „Cu domnul doctor mi-a plăcut să vorbesc, m-a făcut să râd, să ies din starea aia în care mă băgase mama, că era foarte speriată. Domnul doctor a glumit cu mine, mi-a spus să nu-mi fac griji, că se poate rezolva și că într-o lună o să-mi revin“.

Dr. Dan Negoescu, medic primar în neurochirurgie și imagistică medicală

Un alt lucru care a făcut-o să aibă încredere în medic a fost faptul că, în vreme ce alți medici îi spuseseră că va trebui să treacă prin două operații – una de îndepărtare a tumorii și alta de reconstrucție a vertebrelor afectate – medicul Dan Negoescu i-a spus că poate să rezolve întreaga problemă printr-o singură operație.

„Camelia avea dureri îngrozitoare la nivelul spatelui și un deficit, adică o pareză la piciorul stâng, care progresa. 21 de ani, studentă, practic, ea e de vârsta fiicei mele. Când am văzut imaginea, ăsta e primul lucru la care m-am gândit, e normal să te gândești. Mi-era milă de ea, din cauza acestei suferințe ciudate. Cum am spus, o tumoră benignă care ajunsese să facă foarte mult rău. Sincer, conform imaginilor, mă așteptam la un deficit neurologic mai mare.“

Dr. Dan Negoescu, medic primar neurochirurg, Spitalul Premiere

Ce e un chist anevrismal osos și de ce trebuie operat cât mai repede

Imediat după ce a consultat-o pe Camelia, dr. Dan Negoescu a cerut alte analize imagistice care să confirme suspiciunea de diagnostic: chist anevrismal osos, adică o tumoră benignă, bine vascularizată. Pentru asta și pentru a exclude eventuale leziuni maligne, adică un cancer ascuns, a fost nevoie de o tomografie computerizată (CT).  

Ce e un chist anevrismal osos? „Chistul anevrismal osos este o tumoră bine vascularizată, prin asta se și definește. Fiind o tumoră benignă, creșterea ei este lentă, însă, din moment ce a apărut o suferință a măduvei, evoluția spre deficit poate fi rapidă din cauza compresiunii, din cauza producerii unei ischemii (n.r. – deficit al circulației sangvine) în interiorul măduvei pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că vertebrele afectate de tumoră se pot fractura“, explică medicul.

Boala, mai spune neurochirurgul, nu dă semne decât foarte târziu. Depistată devreme, la dimendiuni mici, tumora ar fi putut fi îndepărtată cu o metodă minim invazivă de intervenție chirurgicală. În cazul Cameliei, însă, când a dat semne, era deja foarte mare. „Se ajunge rar la dimensiuni atât de mari. Camelia nu știu cum a suportat, nu a fost ea o fire plângăcioasă sau care să se alarmeze la cel mai mic disconfort, pentru că a suportat prea mult și prea bine suferința“, mai spune Dan Negoescu.

Prin urmare, în cazul ei, operația trebuia făcută cât mai repede posibil, însă nu în orice condiții, ci după realizarea unei alte proceduri, numite embolizare. „Asta înseamnă să fie excluse din circulație vasele mari de sânge care alimentau tumora și care ne-ar fi făcut operația dificilă sau ne-ar fi dus la un eșec, la o excizie incompletă“, explică dr. Dan Negoescu.

Practic, pentru că chistul anevrismal osos este unul bine vascularizat, operația poate deveni dificilă și chiar riscantă din cauza pericolului de producere a unei hemoragii. „Tumora poate fi scoasă în totalitate, însă te încurcă hemoragia și te limitează în calitatea actului medical. Cu alte cuvinte, excizia, îndepărtarea tumorii, devine dificilă sau imposibilă în totalitate, dacă apare o hemoragie mare“, explică medicul.

„Eu am fost stâlpul, când toată lumea plângea“

Camelia a fost curajoasă. Nu s-a lăsat pradă emoțiilor și, deși nu i-a fost ușor, nu s-a exteriorizat. A făcut ce era de făcut ca să se mențină, psihic, pe linia de plutire, când toți cei din jur erau disperați.

Chiar și medicul neurochirurg a remarcat tăria de caracter de care a dat dovadă, încă de la primul consult: „Camelia bănuia că este ceva rău, dar, când am vorbit despre intervenție, a acceptat-o mai curajos decât mama ei. La prima întâlnire, când a venit cu imaginile, mama ei a fost disperată de-a dreptul, a și plâns. În schimb, în prezența Cameliei, mama s-a comportat mai curajos, iar Camelia – exemplar“, își amintește dr. Dan Negoescu.

A fost atât de pozitivă încât, ca să se asigure că înțelege cu adevărat situația, medicul a fost nevoit să-i explice de mai multe ori despre ce fel de afecțiune e vorba și ce urmează să i se întâmple. „Nu eram sigur că a înțeles situația, pentru că părea mai curajoasă decât erau lucrurile“, spune medicul.

Mereu cu zâmbetul pe buze, Camelia i-a obișnuit pe cei din jur să fie puternică în orice situație.

Și acasă, în familie și între prieteni, tot ea a fost cea mai rațională și a încurajat pe toată lumea, inclusiv pe mama ei: „Eu am fost stâlpul, când toată lumea plângea. Înainte de operație, veneau toți prietenii mei la mine. Toată lumea era tristă, se uitau la mine ca și cum era ultimul meu drum. Eu chiar am avut o reacție pozitivă, râdeam, eram fericită, mama era cea care nu voia să vorbească cu nimeni“.

Embolizarea

După prima întâlnire cu medicul, n-a mai rămas decât să se stabilească planul de tratament. Camelia a făcut analize preoperatorii, un consult preanestezic și s-a programat pentru embolizare, pe care a făcut-o la un spital de stat. „De data aceasta, embolizarea nu s-a făcut în spitalul nostru, Premiere, dar, începând cu ianuarie 2022, vom putea face și în cadrul spitalului această intervenție de embolizare a tumorilor, ceea ce completează tratamentul pe care îl putem oferi pacienților“, spune dr. Dan Negoescu.

Pentru embolizare, Camelia a stat internată de joi până duminică. În primă fază, embolizarea a însemnat o procedură prin care, cu anestezie locală la picior, i s-a căutat artera prin care să se facă intervenția propriu-zisă. Apoi, sub anestezie generală, prin artera femurală, i s-a făcut embolizarea, adică s-a oprit alimentarea cu sânge a tumorii.

A rămas la spitalul județean până duminică, 21 noiembrie, când a fost transferată la Spitalul Premiere, unde urma să aibă loc operația.

„Nu știam dacă o să mă întorc normal.“ O operație la coloană cu riscuri majore

Chiar dacă a dat dovadă de curaj în fața celorlalți, Camelia nu a fost străină de riscurile pe care le presupuneau atât chistul, cât și operația la coloană prin care urma să treacă. „Exista riscul de paralizie nu numai prin creșterea tumorii, care apăsa pe măduvă, ci și prin fractura care putea să apară pe osul slăbit“, explică dr. Dan Negoescu.

„O astfel de tumoră, deși nu este malignă, distruge osul. La ea, afecta primele vertebre toracale superioare, T2 și T3. Cum tumora distruge osul, poate produce fracturi secundare. Sau, prin creșterea ei, tumora apasă pe măduvă și poate duce la paralizie. La Camelia era o paralizie minoră, dar poate să devină o paralizie majoră, invalidantă, să ajungă chiar în cărucior cu rotile.“

Dr. Dan Negoescu, medic primar neurochirurg

Mai mult, riscurile nu se refereau numai la creșterea tumorii sau la apariția unei fracturi, ci puteau să apară inclusiv în timpul operației. Pe de o parte, exista riscul de hemoragie, dacă nu ar fi făcut embolizarea. Pe de altă parte, operația în sine e una complexă și delicată, pentru că, atunci când sunt scoase vertebrele afectate, măduva spinării rămâne expusă. 

„Practic, puteam, în cursul intervenției chirurgicale, să lezăm măduva. Atunci când scoteam corpul vertebral și tumora din spațiul măduvei, putea exista o leziune care să afecteze învelișul măduvei, iar această leziune neurologică ar fi putut să ducă la paralizie. Ea ar fi putut să rămână în cărucior“, spune medicul.

În aceste condiții de tensiune emoțională, cu o seară înainte de operație, toate zidurile de apărare ale Cameliei s-au prăbușit și, pentru prima dată de când aflase despre tumoră, și-a dat voie să plângă: „Am clacat. Că nu știam dacă o să mă întorc normal sau dacă o să se întâmple ceva mai rău. A fost pentru prima dată când am plâns de când am aflat că am tumora respectivă“.

De la aflarea diagnosticului și până cu o zi înainte de operație, Camelia nu a vărsat o lacrimă.

Luni, 22 noiembrie 2021, ora 5.30 dimineața. Camelia e internată la Spitalul Premiere, unde o infirmieră vine să o trezească, să-i facă duș, să o pregătească pentru operație. Înainte de intervenția chirurgicală, medicul anestezist și neurochirurgul au stat din nou de vorbă cu ea și au încurajat-o. Apoi a intrat în sala de operație, i s-a introdus ceva în venă, a tras două guri de oxigen și a adormit.

Asta e tot ce știe despre operația de șapte ore condusă de dr. Dan Negoescu, dar la care a participat, ca invitat, și medicul neurochirurg Robert Veres, venit de la Budapesta special pentru această intervenție chirurgicală.

Operație la coloană pentru îndepărtarea tumorii și reconstrucție cu fixare și fuziune

În general, o operație la coloană prin care se înlocuiește un corp vertebral este considerată una agresivă și complexă. Iar cea prin care a trecut Camelia a fost cu atât mai delicată cu cât coloana a fost separată în două segmente, iar porțiunea eliminată a trebuit reconstruită.

„Se face o decompresiune, iar asta înseamnă că am scos tumora și oasele afectate. Am scos corpul vertebral afectat de tumoră, T2, și jumătate din corpul adiacent, T3. Am eliberat în mod circumferențial, roată, cordonul medular – adică măduva – în segmentul T2 și jumătate din T3, astfel încât coloana a devenit două segmente separate, neunite prin structuri scheletale normale. Practic, am lăsat o coloană fără suportul ei natural (n.r. – osul), care era invadat de această tumoră și care a trebuit înlocuit cu un material de implant.“

Dr. Dan Negoescu, medic primar neurochirurg

Pe lângă decompresiune, mai spune medicul, care se referă la îndepărtarea tumorii și a oaselor afectate cu scopul de a elibera măduva spinării, a fost nevoie de o reconstrucție a coloanei: „O reconstrucție cu fixare și fuziune. Fixare, ca să nu se miște coloana, având în vedere că am destabilizat-o, și fuziune, ca pe viitor să nu stea doar pe implant, ci și pe osul propriu”.

Operația la coloană cu decompresiune, fixare și fuziune a fost una complexă și a durat șapte ore.

„Am pus atât osul ei, cât și implant care să susțină în poziție coloana până se va vindeca. Perioada de integrare (n.r. – a osului) este destul de lungă, ea se realizează deja la trei luni, iar la opt luni putem considera că osul pe care l-am pus este complet integrat și cu o rezistență normală. Chiar și așa, sistemul de fixare prin implant va rămâne toată viața, pentru că asigură o fixare necesară completării acelui os pus de noi, acelei fuziuni“, mai spune dr. Dan Negoescu. 

În timpul operației, medicii au constatat că tumora nu numai că înconjura o porțiune din coloana vertebrală, ci se extinsese chiar și la nivelul articulației dintre coaste și vertebre. „Afecta un corp vertebral și jumătate, înconjura măduva și afecta chiar și o parte din articulația dintre coaste și vertebre, lucru care a făcut operația mai agresivă. Acest lucru înseamnă o perioadă de recuperare imediat după operația mai dificilă“, spune neurochirurgul.

„Mama, sunt bine!“ Imediat după operație

Din cauza riscului de infectare cu COVID-19, pe toată durata internării și, deci, și a operației, mama Cameliei nu a avut acces în spital. A dat ture prin fața spitalului toată ziua, așteptând să vadă ce se întâmplă cu fiica ei. O asistentă medicală a sunat-o la fiecare trei ore și a anunțat-o că operația decurge conform planului și că fiica ei e bine, dar seara, pe la 8.00, cadrele medicale au trezit-o pe Camelia, i-au pus telefonul în mână și i-au zis: sună-ți mama!

„Când m-am trezit, am văzut că eram înconjurată de asistente, au venit la mine domnul doctor cu încă o doamnă doctor, mi-au spus că lucrurile au decurs bine, că o să am dureri, dar că așa e normal, m-a vizitat și medicul anestezist. De fapt, nu am fost niciodată singură, am fost înconjurată de tot felul de doctori sau de asistente. Țin minte că am sunat-o pe mama, i-am spus mama, sunt bine! și am adormit la loc“, își amintește Camelia.

Când s-a trezit din nou, au început durerile.

„S-a văzut că are dureri. Faptul că operația a fost amplă și că am mobilizat chiar și inserția coastelor pe vertebre a făcut ca mișcările spatelui, chiar și cele respiratorii, să fie dureroase. Dar Camelia, fiind tânără, s-a comportat exemplar. În ciuda faptului că avea dureri, era bucuroasă că a trecut prin operație. Am ajutat-o cu medicație, dar, per ansamblu s-a comportat mai bine decât majoritatea pacienților, nici nu știu dacă datorită vârstei sau caracterului ei puternic“, spune dr. Dan Negoescu.

Durerile pe care și le amintește Camelia și despre care spune că au fost adevăratul calvar nu erau în zona operației, ci în zona gâtului și a umerilor. Chiar și așa, faptul că putea să-și miște mâinile și picioarele era îmbucurător.

„Puteam să mișc mâinile și picioarele, dar nu puteam să mă întorc de pe o parte pe alta, nici gâtul nu puteam să mi-l întorc. M-am speriat, pentru că eu mă așteptam să mă doară spatele după operație, dar, când am aflat cât de mare este, de fapt, operația – că pleacă din zona capului și e până unde se termină omoplații – mi-am luat puțină panică“, mărturisește ea.

„Durerile nu erau atât de mari cât era frica să nu mă lovesc“

În mod normal, după o astfel de operație, pacientul se poate ridica în picioare la 24 de ore, adică a doua zi. Pentru că, la Camelia, operația a fost mai amplă și mai agresivă, ar fi trebuit să se ridice din pat miercuri, la două zile de la operație. Însă, când a venit momentul, a opus rezistență: „Le-am spus că nu pot, că nu vreau“.

Joi, la trei zile de la operație, nu a mai avut de ales. „A venit doamna Lavinia, asistenta domnului doctor, împreună cu o infirmieră și încă două asistente și mi-au spus: astăzi te ridicăm. Eu stăteam și mă uitam: cum să mă ridicați, când eu nu pot să mă întorc singură? Adică eu eram întoarsă cu cearșaful de pe o parte pe alta“, spune tânăra.

Atunci când Camelia nu mai credea în forțele proprii, personalul medical a fost cel care a crezut. Mai întâi au ridicat-o în șezut pe pat, apoi în picioare. Deși s-a speriat din cauza durerilor și s-a opus, medicii, asistentele și infirmierele au pus-o pe picioare, fizic și moral.

„Doamna Lavinia mi-a zis, ca o mamă: Nu există nu, știu că poți și suntem aici să te ajutăm! M-au ridicat și, când am văzut că pot să stau în picioare și să fac primii pași, ținută de mâini, dar fără să amețesc, a fost Uau! Chiar dacă tot mă mai dureau umerii și gâtul, când am văzut că pot să merg cât de cât, eram așa fericită!“, mărturisește ea.

Mai târziu, și-a dat seama că, de fapt, durerile pe care le simțea erau atât de puternice pentru că nu reușea să se relaxeze, încă era într-o stare foarte puternică de încordare.

„Mai degrabă îmi era frică să nu mă lovesc decât mă durea. După ceva timp mi-am dat seama că, de fapt, durerile nu erau atât de mari cât era frica să nu mă lovesc. Eu mi-am dat drumul (n.r. – la emoții) de-abia după operație, de-abia atunci am început să plâng și să respir.“

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

Apoi, treptat, a început să se ridice din ce în ce mai ușor și să se întoarcă singură în pat de pe o parte pe alta. De joi, până la externare, s-a ridicat în fiecare zi din pat, iar faptul că toți cei din spital, medici, asistente și infirmiere, se uitau la ea cu mândrie și afecțiune a făcut-o să prindă curaj și să se pună pe picioare.

Cât a mai stat în spital, adică o săptămână de la operație, Camelia a făcut în fiecare zi analize, a primit calmante și a fost vizitată de medicul neurochirurg.

Urmărirea post-operatorie și recuperarea  

La momentul discuției noastre, Camelia încă nu fusese la controlul de trei săptămâni, când se scot firele. Făcuse însă o tomografie imediat după intervenția chirurgicală, pentru ca medicul să se asigure că a scos toată tumora și că pacienta poate să intre în procesul normal de recuperare.

Între timp, examenul histopatologic obligatoriu în cazul extirpării unei astfel de tumori a confirmat că a fost vorba despre un chist anevrismal osos, deci o formațiune benignă. „Totuși, pentru că tumora are o rată mare de recidivă, noi o să-i facem un control anual pentru următorii cel puțin doi ani“, spune medicul.

Chistul anevrismal osos are o rată mare de recidivă, dar, în cazul în care reapare, se poate opera din nou.

După scoaterea firelor, urmărirea post-operatorie înseamnă un control la o lună, la trei, la șase luni și la un an. „De acum încolo, viața ei trebuie să meargă progresiv spre bine, cu recuperare și integrare la normal. Dacă lucrurile astea nu se întâmplă, atunci facem oricând un alt control”, adaugă dr. Dan Negoescu.

În acest caz, recuperarea constă în refacerea musculaturii spatelui. „O astfel de incizie și un abord pe 10 vertebre înseamnă o leziune destul de mare. Camelia a avut nevoie de un pansament de 35 de centimetri, ceea ce înseamnă o suferință destul de mare a musculaturii spatelui. Prin urmare, după o astfel de intervenție, e nevoie nu numai de vindecarea tăieturii în sine, ci și de refacerea forței și a musculaturii spatelui prin gimnastică medicală“, mai spune medicul, care adaugă că pacienta va trebui să rămână activă și că, pe viitor, va putea fără probleme să ducă o sarcină.

„Familia“ din spital

Ca mulți alți pacienți, Camelia a trecut de una singură prin această perioadă grea din viața ei. Măsurile de protecție împotriva infectării cu COVID-19 fac imposibile vizitele în spitale și, oricât de utile ar fi, discuțiile telefonice nu suplinesc căldura unei priviri sau a unei îmbrățișări venite din partea cuiva drag. Grija cu care a fost tratată în spital a ajutat-o să treacă mai ușor peste perioada de internare.  

„M-am simțit singură. Chiar dacă am 21 de ani, tot am nevoie de mama. M-am simțit singură, dar toată lumea – de la domnul doctor Dan Negoescu și de la domnul doctor anestezist la domnele asistente și până la infirmiere – a avut grijă de mine, m-am simțit ca un bebeluș. Nici nu pot să zic că s-au comportat ca și cum pentru ei era un job, era ca și cum vorbeam cu niște oameni apropiați, cu niște cunoștințe, toată lumea mă încuraja și au fost cu toții foarte apropiați. S-au comportat extraordinar cu mine, nu m-am așteptat.“

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

Uneori, medicii și personalul medical chiar suplinesc familia, iar Camelia își amintește în mod special un astfel de moment: „Am avut surpriza că, după operație, mi-am dat seama că am fost tunsă puțin în spate. În clipa aia, nu-mi era de operație, cât îmi era de păr. Și doamnele asistente m-au pieptănat, mi-au împletit părul, a fost așa: uau, unde sunt aici? Au avut grijă de mine, m-au spălat în fiecare zi și m-au ajutat să mă mobilizez. Eu ziceam că nu pot și toată lumea: Cum să nu poți? Noi știm că poți! Și îmi vorbeau foarte frumos, mă întrebau dacă am nevoie de ceva, îmi ziceau Hai să stai cu noi la o vorbă, nici nu am simțit că am fost la spital“.

„Doamnele asistente și infirmiere au avut grijă de mine ca și cum ar fi fost mama și prietenii mei, iar domnul doctor chiar s-a comportat cu mine ca un părinte. A venit în fiecare zi să mă întrebe dacă am dureri, dacă mai am nevoie de calmante, dacă îmi place mâncarea, dacă îmi place personalul, dacă am ceva nemulțumiri, efectiv mă întreba despre orice.”

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

Când relația medic-pacient înseamnă încredere

Încrederea care se stabilește între medic și pacientul său e ca o stradă cu două sensuri. E important ca pacientul să aibă încredere în medicul pe mâna căruia își pune viitorul, dar e important și ca medicul să aibă încredere în curajul pacientului său. Altfel, fără această încredere, lucrurile pot să nu meargă la fel de bine.

„Pacientul trebuie să aibă încredere în tratamentul pe care îl face, pentru că nici boala în sine, nici recuperarea nu au o evoluție favorabilă dacă pacientul nu participă. Dacă pacientul are încredere în medicul lui, atunci participarea lui la tratament e eficientă. De fapt, tratamentul e eficient. De fapt, recuperarea e eficientă“, spune dr. Dan Negoescu.

Cât despre interacțiunea pe care a avut-o cu Camelia, acesta spune că a fost una aproape paternă.  

„Pe lângă interacțiunea normală, de rutină, dintre medic și pacient, în care medicul privește strict cazul, în situația de față – și datorită comportamentului ei curajos, și datorită faptului că are exact vârsta fiicei mele – am avut un sentiment de compasiune și de apropiere emoțională mai mare. Am fost mai implicat față de alte cazuri.“

Dr. Dan Negoescu, medic primar neurochirurg

Chiar dacă nu a știut că medicul care a operat-o are o fiică exact de vârsta ei, Camelia a simțit că îi vorbește ca un tată: „Duminică seara, înainte de operație, a venit și mi-a vorbit ca și cum ar fi fost părintele meu lângă mine. M-a încurajat, mi-a spus să am încredere, că el e acolo, lângă mine, că el are încredere că poate să mă ajute, așa că și eu să am încredere la rândul meu în el“.

„Când te duci la medic, mai ales acum, că e pandemie și ești singur, și emoția te termină. Și cred că mai important decât fizicul e psihicul. Când ești terminat psihic, fizic nu mai poți să faci nimic. În aceste condiții, un medic care îți inspiră încredere, îți vorbește cu calm și frumos te face să ai și tu încredere că o să fie bine. E important ca medicul să-ți construiască încredere, ca să nu te prăbușești.“

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

„Mi-am dat seama că o viață am și că trebuie s-o trăiesc!“

Chiar dacă medicii și personalul medical au roit în jurul ei și au încerat să-i alunge singurătatea și spaima, revederea cu mama ei a fost extrem de emoționantă. Atât de emoționată încât Camelia, care spune despre ea însăși că nu e o fire emotivă, i-a mărturisit mamei că i-a fost dor de ea.

Când a ajuns acasă, toți prietenii o așteptau. „Ajunsesem de 15-20 de minute și deja era plină camera, casa, de toți prietenii mei și toți erau fericiți că m-am întors“, spune ea.

Imediat după ce a ajuns acasă, a început să meargă. Nu poate să meargă mult, numai vreo 500 de metri deocamdată, la pas lejer, dar simte că e pe drumul cel bun. Și medicul i-a spus să nu exagereze și să o ia treptat, i-a dat o serie de exerciții pe care trebuie să le facă de două ori pe zi și i-a recomandat ca, timp de un an, să nu practice sporturi extreme. După trei luni o să poată chiar să alerge și să poarte din nou tocuri.

După ce a trecut printr-o operație la coloană, Camelia trebuie să facă gimnastică pentru recuperarea musculaturii spatelui.

Paralizia care începuse să se instaleze înainte de operație a dispărut, spune ea. „Când m-au ridicat în primele zile, îmi trăgeam picioarele după mine, nu călcam corect, mai mult cu stângul. Medicul mi-a spus că trebuie să-mi corectez mersul, iar acum e ok, acum încep să intru în ritmul meu de mers, că eu sunt înaltă și am un ritm rapid de mers. Nu mai e nicio diferență între cele două picioare“, spune Camelia.

Totuși, medicul neurochirurg e de părere că siguranța pe care Camelia o simte în picior e una subiectivă, deocamdată, pentru că deficitul neurologic nu trece imediat după operație. „Se consideră că e nevoie de o perioadă mai lungă de recuperare. 70% din finalul recuperării se obține la șase luni după un deficit neurologic“, spune dr. Dan Negoescu.

Chiar dacă ea se simte mai sigură pe picior, în realitate, forța musculară nu e încă la normal.

„Acum mă simt bine, mi-am revenit puțin cu pofta de viață și am început să-mi reiau activitățile. Încă nu am condiția fizică de dinainte, dar îmi revin. Iar cicatricea nu mă afectează, chiar mă gândeam ce tatuaj să-mi fac peste ea. În sfârșit am un motiv să-mi fac un tatuaj!“

Camelia Hip, pacientă cu operație la coloană

Acum, că totul a trecut și a apucat să-și decanteze emoțiile, Camelia recunoaște că i-a fost greu. Nici n-ai cum să nu te gândești la lucruri negative când afli, la 21 de ani, că ai o tumoră la coloană și că riști să rămâi paralizat. Cum a interpretat ea experiența prin care a trecut? Ca pe un semn că trebuie să pună mai mult preț pe sănătate.

„Ăsta a fost testul pe care a trebuit să-l trec ca să-mi dau seama de ce am cel mai mult nevoie în viață, și anume de sănătate. Cred că acum sunt mai optimistă decât înainte. Eu nu eram o persoană care să-și asume riscuri, îmi calculam mereu mișcările. Și mi-am dat seama că, uite, nu poți să știi ce se întâmplă în viitor, așa că e mai bine să fiu spontană, să nu mai fiu atât de calculată. Mi-am dat seama că o viață am și că trebuie s-o trăiesc, că uite ce poate să se întâmple!“, încheie Camelia. 

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare