Munca de acasă: despre singurătate, disciplină, limite, izolare și alți demoni

    Freelancing. Sau, altfel spus, capacitatea de a lucra în mai multe proiecte, de oriunde. Eu lucrez predominant de acasă. E mai simplu, mai confortabil, mai ieftin și muuult mai liniștit. Am încercat și cafenelele în trecut. Se potrivesc doar atunci când gândeam campanii, dar dacă scriu povești ori reportaje, atunci gălăgia e prea mare și îmi pierd gândurile. Am încercat din natură și este, poate, spațiul în care scriu cel mai bine. Deseori, însă, am preferat să nu sacrific timpul ce s-ar irosi pe drumul către parcuri, și rămân acasă. Mulți suntem acum acasă. Însă, pentru mine, acasă…

    Acasă, însă, se ivesc mulți demoni. Nu din casă. Nici de la proiecte. Ci din mine… Oh, cât de multe m-a învățat jobul acesta de freelancer despre mine! Nici nu aș ști cu ce să încep. Dar mai bine, să spun care au fost provocările și cum le-am gestionat!

    Care sunt provocările lucrului de acasă pentru mine?

    Acasă am confort total. Lucrez din vârful patului. Mai scriu ceva în timp ce mă joc cu câinele. Mai scriu ceva și mai gătesc ceva. Mai gândesc o campanie și mai fac curat. Oh, și comoara cea mai mare sau avantajul suprem: lucrez din pijamale dacă vreau. Și vreau destul de des, recunosc.

    Am dat costumul office pe pijamale. Biroul meu e adesea pe canapea sau în pat. Nu mai investesc atât de mult în cosmetice, deodorante, machiaje, pantofi, genți și haine. Nu mai pierd timp cu naveta prin București. Acestea sunt câteva atuuri deloc de neglijat! Dar există câteva mari dezavantaje în a-ți instala biroul în viața personală. Sau, mai degrabă, în a-ți separa bine timpul de la muncă și cel de acasă.

    Pentru freelancerii aflați la început de drum, care nu vor să investească bani în cafea și transport sau chiar o masă la un local, de câteva ori pe săptămână, munca de acasă poate fi ideală. La fel și pentru aceia ca mine ce preferă să alterneze lucrul de acasă cu acela în deplasare, pentru a sparge monotonia. Sau pentru cei chibzuiți cei vor să economisească timp și bani. Adică pentru noi toți aceia care am ales viața de liber-profesionist, căci uneori, există perioade în care suntem nevoiți să economisim. Mai multe despre asta ceva mai târziu în material! Acum să povestim despre adevăratele provocări: acelea ale minții!

    Delimitarea spațiului personal de acela de job

    Nu aș renunța nicicând la libertatea aceasta, decât dacă aș fi presată în vreun fel. Ori poate dacă aș concluziona că ar fi mai bine pentru mine să revin la programul de la 9 la 5. Totuși, aș perverti povestea dacă nu aș spune câte presiuni există și pentru un freelancer. Sau, mai exact, cum s-au simțit ele pentru mine! Știți ideea aceea cu diamantele care se nasc sub presiune? Cam așa e! Doar că la oameni se aplică numai când indivizii rezistă sub acea presiune. Dacă rezistă…

    O piedică în structura de rezistență psihică când lucrezi de acasă este tocmai faptul că lucrezi de acasă. Mintea e confuză. Rolurile sunt în ceață. Când ești acasă? Când ești la birou?

    Rememorez și acum – pentru că izolarea generată de Covid-19 m-a ajutat să mă întorc la stările de la începutul drumului meu ca freelancer – amestecul din creierul meu. Nu reușeam să trasez clar limita biroului și pe aceea a casei. Nu mă puteam concentra și depășeam timpul investit „pentru muncă”. Apoi, deconectarea mentală de job și trecerea la sentimentul că sunt acasă, că mă pot relaxa se producea târziu în noapte. Deci, ieșeam în pierdere la capitolul somn. În plus, partenerul meu de cuplu nu respecta deloc spațiul meu de lucru. Nici părinții când veneau în vizită. Pentru ei, eram acasă. Mă întrerupeau des și pentru cele mai aberante motive:

    „Mănânci cu noi?”

    „Ia uite ce spun ăștia la TV!”

    Ajunsesem chiar să mă gândesc să îmi fac o plăcuță pe care să fi scris: „Sunt la birou! Nu sunt acasă!”. Fantasmam să o agăț pe spătarul scaunului. Dar cel mai des ajungeam să îmi pierd răbdarea. Fitilul era scurt cu fiecare încălcare a spațiului meu, și așa șubred delimitat în mintea mea. Așa că, adesea aveam o singură replică:

    „Dacă aș fi fost la birou, mă sunai acum să îmi spui ce spun ăștia la TV?”

    Așa ajungeam să lucrez până târziu. Nu mă simțeam apreciată, validată. Nu simțeam că aveam susținere. Și dacă era cazul să impun limite, pendulam între a mă face preș și a mă victimiza sau a delimita spațiul meu, precum lupii teritoriali, scoțând dinții și atacând. Oricum eram epuizată și mă îndreptam către un burnout.

    Era cazul să învăț să separ bine spațiul de muncă de cel de acasă. M-au ajutat metodele propuse de psihoterapeutul meu. Atât să îmi construiesc încrederea în mine, cât și să știu că merit să lucrez în tihnă și apoi să trăiesc la fel de relaxată.

    • M-a ajutat să stabilesc un loc drept birou. Chiar dacă acum am zile când pot să lucrez și până la miezul nopții, de oriunde din casă, fără să mă cuprindă anxietățile, atunci aveam nevoie de acea delimitare. De altfel, o păstrez și acum de cele mai multe ori. La fel cum încerc să păstrez recomandarea de a lucra 50 de minute și de a lua pauză 10 minute la fiecare oră. 
    • Apoi, m-a ajutat să îmi iau un interval de timp între muncă și casă. Fie să citesc ceva, fie să ies să mă plimb, fie să merg cu câinele, fie să meditez puțin. Astfel, reușesc să las munca închisă în ziua ce se termină.

    Disciplina și motivația nu sunt suficiente dacă nu ai încredere!

    Dacă lipsesc încrederea și susținerea (a ta și a celor dragi) e foarte greu să fii disciplinat și să te tot motivezi când apar provocări. Și apar! Când am început să lucrez de acasă, acum șapte ani, aveam un singur proiect. Câștigam în jurul sumei de 600 de lei. Și acum când mă gândesc la acea sumă, mă înfior. Totuși, câtă încredere am avut în mine! Ceilalți nu prea aveau încredere în acest stil de muncă și mă sfătuiau să caut un job full-time. Acum pot înțelege temerile lor.

    Atunci mă dărâma faptul că mă simțeam singură și presată să aleg ceva ce le-ar aduce lor confort mental. Fiecare discuție menită să mă convingă că e o tâmpenie să lucrez de acasă părea o luptă. Și asta îmi seca puterile. Dar, deși nu aveam susținere și deși aveam un salariu infim, mi se părea soluția optimă să lucrez de acasă. De abia mă mutasem într-un apartament nou și printre sarcinile de muncă (care, deși erau foarte prost plătite, se întindeau pe patru-cinci ore pe zi) supravegheam echipa de muncitori de acasă și făceam curățenie.

    Porneam treptat pe acest drum al freelancingului. Și pentru că eram precaută. Trecusem timp de doi ani prin schimbări ale locurilor de muncă și concedieri după perioadele de probă. Așa că mi se părea ideal să fiu freelancer, căci îmi cam pierdusem încrederea în angajatori. De fapt, îmi cam pierdusem încrederea în mine.

    Trăiam cu sentimentul că sunt o impostoare, o nepregătită și că, oricum, și de la acest proiect voi fi concediată. Nu puteam vedea cât fusesem folosită sau cât fusesem amăgită în joburile anterioare. Sau, pur și simplu, cât de incompatibilă fusesem cu echipele sau cerințele de acolo. Nu puteam înțelege multe despre mine dar munca de acasă m-a ajutat să mă văd clar.

    Ai nevoie de rezistență emoțională, căci alții s-ar putea să nu te poată susține

    Pentru a fi freelancer și mai ales pentru a lucra de acasă ai nevoie de încredere în tine. Să știi clar că meriți să ai viața personală, oricât te-ar suna clienții la 12 noaptea! Da, există și acești clienți. Pe ei te-aș sfătui să îi lași altora dacă poți. Ai nevoie să știi clar că, dincolo de stările de îndoială de sine și neîncredere în tine, ce sunt firești uneori, poți să îți readuci aminte ce te face valoros. Eu am nevoie de astfel de reasigurări, când sunt copleșită emoțional și tind să lucrez dezechilibrat, fie procrastinând, fie lucrând peste program.

    O parte din a găsi soluții este să îmi aduc aminte iar și iar câtă încredere am că livrez un serviciu de calitate. Mă ajută să îmi amintesc cu liste toate proiectele în care am fost implicată și am contribuit satisfăcător. Mă ajută să îmi aduc aminte de calitatea muncii mele. Dar și de clienții fără de care credeam că nu mă voi descurca, dar a fost minunat să îi las să plece, pentru a face loc unora mai potriviți.

    Aș zice că această încredere că urmează ceva mai bun pentru tine, ceva mai potrivit pentru tine, este vitală pentru un freelancer.
    Vor fi clipe când familia te va presa să păstrezi un client cu resurse financiare mari, dar care te distruge pe dinăuntru.
    Dacă ar fi să îmi permit să îți dau un sfat acesta ar fi: ai tu grijă de tine, fii atent la tine! La cum te simți când lucrezi în anumite proiecte și cu anumiți oameni! Explică apropiaților, care poate își fac griji pentru lipsa banilor sau își doresc mai mult timp cu tine, că ai nevoie să renunți la un anumit client. Reasigură-i că ai încredere că vei fi bine, că veți fi bine. Spune că ai aprecia susținerea lor și lucrează să ai tu, cu adevărat, încredere în tine.

    Ai nevoie să știi că, dincolo de job, dincolo de cei ce te susțin, tu vei fi bine, orice ar fi. Cea mai bună modalitate de a începe procesul este să fii prezent în toate stările tale. Astfel, creierul tău va înregistra mesajul că ție îți pasă de tine și va avea încredere în tine. Ca într-un prieten sau părinte ce te poate sprijini. Apoi, caută să livrezi cele mai bune servicii. Caută să fii onest cu tine: să alegi o nișă, un domeniu în care ești bun și acolo să strălucești!

    Extra pont: învață să spui „NU” și „nu pot, nu ține de mine”. Deși pare că vei pierde un client, vei câștiga respectul unui om care caută un profesionist într-un anumit domeniu. Când ești suficient de asumat și de matur să știi ce poți oferi și ce nu, câștigi recomandări!

    Este nevoie de asertivitate, de limite sau te pierzi pe tine!

    E vital să știi să impui limite clare când lucrezi de acasă. Și pentru asta e important să îți cunoști nevoile. Asertivitatea și capacitatea de a impune limite oamenilor ce te vor exploata, chiar fără intenție, sunt adevăratele provocări ale muncii ca liber-profesionist. Sau, cel puțin, în cazul meu așa a fost.

    Primele mele tentative de a trasa niște limite și de a comunica asertiv au fost dezastruoase. Dar ușor-ușor m-am antrenat. Îți recomand să pornești cu un pic de compasiune și răbdare pentru tine. Eu am pornit cu presiune uriașă pe mine:

    „Trebuie impui limite perfect din prima! Ah, nu ți-a ieșit? Ești o incapabilă!”

    Ei, aș! Era ca și cum susțineam un bolovan care venea la vale peste mine, doar cu un deget. Sau cu o scobitoare. Ori eu trebuia să învăț să construiesc garduri.

    Ce m-a ajutat? Cel mai bine, să vorbesc despre mine și nevoile mele, așa încât celălalt să nu se simtă atacat de limitele mele. Chiar și așa vor exista colaboratori care au în plan să te exploateze. Pentru ei orice limită, oricât de sănătoasă, va fi percepută drept ceva ce li se ia lor. Acei oameni ce cred că au drept suprem asupra ta pot să plece. Acei oameni care cred că nevoile tale împlinite înseamnă automat nevoile lor anulate, aceia pot să dispară din viața ta. Deși nu pare așa de moment, când poate ai nevoie de bani și de clienți, e mai bine să rămâi fără cei de mai sus. Pe termen lung nu pierzi, ci mai degrabă câștigi. Câștigi energie și stimă de sine! Câștigi oameni ce te apreciază.

    Prin limite clare și cunoscând ce e prioritar pentru mine am putut vedea cine e dornic de o colaborare și cine are nevoie de domina din motive nesănătoase. Cine e deficitar la capitolul comunicare și cine are așteptări nerealiste de la mine. Ce înseamnă să impui limite asertiv, vorbind despre tine și nevoile tale? Eu aleg să comunic astfel:

    „Înțeleg că acest task este prioritar. În acest moment, pentru a prioritiza sarcina X voi lăsa pe locul doi sarcina Y. Vă rog să confirmați că este bine și pentru voi.

    Pentru mine este important să stabilim clar prioritățile acestui plan. Pentru mine este important să alegem ce sarcina este prioritară. De asemenea, este important să aflu din timp eventuale modificări, pentru a nu sacrifica din calitatea muncii. Pentru mine este important să vă pot oferi cele mai bune servicii.

    Astfel se vor „cerne” oamenii care nu țin la sănătatea ta fizică și emoțională și nici la proiecte. Tot din experiență pot spune că, atunci când am ajuns la burnout, a fost găsit un înlocuitor pentru mine. Business-ul a mers înainte, așa cum e firesc. Așa că, dacă alegi freelancingul, ia sfatul cuiva care nu a știut să îl implementeze atunci: „Ai tu grijă de tine, ești singurul care o va face!”

    Freelancingul, respingerea și rezistența la critică

    Munca de acasă, deși nu părea, a venit cu multă stabilitate. Cel puțin la început, căci trebuie spus și acest lucru. Clienții au rămas aceiași timp de trei ani și asta îmi dădea încredre. Apoi, ușor-ușor, nu a mai fost așa. Una dintre firme se restructura și mă chemau in-house, full-time, pe același salariu și volum de muncă crescut. Ca un făcut și ceilalți colaboratori reduceau costurile. Nu am văzut nimic bun în condiționarea clienților ce mă chemau la birou să păstrăm colaborarea. Așa că am început eu să caut activ clienți. Astfel, am mai aflat ceva despre mine: am o teamă de respingere imensă.

    Frica de respingere și de abandon se resimțeau cu fiecare „NU” sau cu fiecare client ce dispărea din peisaj, fără să știu de ce. Au existat multe proiecte care s-au oprit de azi pe mâine. Au existat mulți colaboratori care au zis „Nu mai continuăm!” fără explicații. Au existat și aceia care mi-au spus „Nu ești ce căutăm, de fapt!”. Or, pentru un om cu teamă de respingere feedback-ul negativ este nu o provocare, ci o anulare a stimei de sine. Nu auzeam „Nu suntem compatibili!”, ci „Ai tu o problemă! Ești tu greșită, aia e!”

    Munca de acasă, anxietățile legate de incertitudini și fluxul de emoții negative

    La început, în primii trei ani nu doar că nu am fost concediată, dar, gradual, am mai primit sarcini în plus. Planul salarial și proiectele au crescut. O dată cu ele și stima de sine. Iar pe măsură ce lucrul de acasă devenea ceva serios, au crescut și anxietățile și emoțiile negative.

    Anumite stări de frică erau legate de faptul că nu știam să impun limite. Nu comunicam clar ce așteptări am și ce pot oferi, întrucât nu aveam încredere în mine și anticipam, oricum, să mi se spună „adio” sau „ești incapabilă”. Adesea renunțam la a-mi exprima nevoile și așteptările pentru că îmi era teamă că dacă aș fi îndrăznit aș fi pierdut proiectele. Ce însemna, de fapt, părerea mea proastă despre mine însămi? Pe lângă burnout emoțional și epuizare fizică.

    Perpetuam crezul meu de viață „eu nu merit nimic bun, ce bine că își fac alții milă de mine!” și nu vedeam că era cazul, uneori, să spun „Ajunge! Mi-a părut bine dar adio!” Mai mult, fiindcă îmi era teamă de provocările viitorului incert, alegeam să ofer și mai mult unui prezent toxic. Supracompensam. Depășeam orele de muncă. Deveneam frustrată că banii nu erau pe măsură. Mă irita că între finalul programului de muncă și cel de casă nu rămânea timp de deconectare.

    Anxietățile se adunau. Mă speria viitorul și mai ales gândul la incapacitatea mea de a gestiona acel viitor. Depresia anilor anteriori când nu avusesem job stabil nu se vindecase și contribuia negativ să nu impun limite. Tot de teama de a nu ajunge iar în poziția de a-mi pierde independența financiară.

    Atunci și relația de cuplu venea cu provocări și nu găseam înțelegere. Ba chiar îmi sporeau anxietățile legate de capacitatea mea de a crește ca freelancer. Vocile celor din jur mă sfătuiau să mă angajez pe un salariu fix, indiferent de job, dacă îndrăzneam să caut un umăr pe care să plâng. În mod bizar, dacă ei se plângeau de munca lor nu era același lucru.

    Neîncrederea în mine lua amploare. Îmi spuneam că toți ceilalți au dreptate iar eu chiar sunt o incapabilă. Că oricum fac numai alegeri proaste de viață, precum munca de acasă, de pildă. Îmi spuneam că eu trebuie să pot și fără să mă plâng, altfel nu sunt iubită. Nu puteam vedea că nici apropiații nu puteau gestiona incertitudinile sau emoțiile negative.

    În plus, munca de acasă vine cu un fel de izolare. Nu auzi și nu vezi alți oameni. Nu ieși cu colega de birou la cafea să îți verși oful că partenerul nu e alături de tine. Ci stai cu tine, cu toate gândurile și emoțiile doar în capul tău. E un ping-pong amețitor, doar tu cu tine. E greu să nu poți „descărca”, să nu poți exprima niște trăiri altui om, prin banalul obicei de a vă lua pauzele împreună. Faptul că eu alegeam izolarea, fiindcă mi se părea că oricum nimeni nu mă aude, a contribuit mult la emoțiile negative prin care am trecut.

    Munca de acasă mai are o provocare: izolarea ca stil de viață

    Uneori, când volumul de muncă era mare sau au intervenit alte complicații în viața personală (relație, casă, concedii, probleme de sănătate) am „tăiat” de unde mi se părea că pot. Am renunțat la interacțiunile cu prietenii și cu oamenii, în general. Oricum stăteam acasă în timpul programului de muncă! Și oricum, aveam antrenament de copil când nu prea aveam voie pe afară. Nu îmi dădeam seama că mă retraumatizam.

    Pentru mine a fost un sacrificiu major să renunț la socializare dar asta și pentru că interacțiunile sociale, relaționarea, activitățile cu oamenii și mai ales cu cei apropiați, sunt esențiale pentru echilibrul meu. Poate pentru o persoană introvertită, cu o nevoie mare de detașare și solitudine, un astfel de job nu prezintă pericolul izolării și al singurătății. Eu aveam nevoie de conexiune. Dar aveam și fondul perfect să mă izolez complet de lume, ceea ce am și făcut o perioadă.

    Apoi, m-a ajutat, pas cu pas, să mă asigur eu că nu sunt singură. Că îmi fac prieteni. Că reiau prietenii mai vechi. Că reiau legăturile cu familia. Că merg la seminarii, evenimente, grupuri de suport. Că ies din carapacea mea. Atunci când eram într-o relație de cuplu, era obositor pentru partener să vorbesc doar cu el la final de zi. Iar pentru mine era destul de monoton. El venea de la job și își atinsese nivelul de socializare pe acea zi. Eu abia ce căutam interacțiunea și contactul. Preferam să îl las în pace, chiar dacă asta însemna pentru mine tot singurătate. Eram codependenți și nu vedeam opțiunea de a investi în relații de prietenie.

    După ce am ieșit din relație, cu atât mai mult am simțit nevoia de a socializa și de a nu mă izola. Așa că a devenit prioritar să mă văd săptămânal cu prietenele. Aproape în fiecare zi ies cu câte o prietenă sau avem ieșiri de grup. Întrețin relațiile cu ele și la telefon și în variantă online (n.a. acum pe perioada pandemiei obiceiurile sociale s-au limitat la varianta online). La fel cum întrețin relațiile cu părinții, familia și cu colegii cât pot de des. De asemenea, plimbările cu câinele sunt un prilej minunat să interacționez cu oamenii, în acest moment. La fel și plimbările pe jos, la care apelez des, să mă deconectez.

    Izolarea poate crea o deconectare de propria persoană

    E cu atât mai simplu de observat asta acum, în pandemie, când suntem izolați acasă. Vedem mai clar că suntem ființe sociale și că avem nevoie de contact și relaționare ca de aer. Totuși, înainte de această perioadă, sunt sigură că mulți dintre freelanceri găseau că e firesc să trăiască departe de oameni cu zilele. Eram unul dintre ei. Însă, pericolul unei astfel de îndepărtări este că mă distanțam și de natura mea umană, de mine însămi, de nevoile mele.

    În cazul meu, este important să fiu atentă la stările mele și la vocea interioară care îmi spune să mă izolez, când nevoia mea nu este aceasta. Mintea găsește multe jutificări:

    „Ai terminat munca târziu și nu are sens să mai ieși în oraș.

    Ai vorbit toată ziua cu colaboratorii, pe altă dată discuțiile cu apropiații. Ești obosită!”

    Și poate că nu ar fi problematic dacă aș vorbi de o zi-două pentru mine. Devine problematic, însă, când aleg să cred că fuga de oameni e mai bună pentru mine. Am tendința să cred că interacțiunea socială mă epuizează când, de fapt, îmi încarcă bateriile. Cu cât evit oamenii și aleg izolarea, cu atât îmi e mai greu să mă apropii de ei după aceea.

    Am tendința să mă izolez, să aleg singurătatea când simt că am dezamăgit un client și toată lumea de pe stradă va vedea „cât sunt de defectă”. Am tendința să mă însingurez dacă la nivel emoțional îmi vine greu să procesez o stare, deci mă retrag în mine, să analizez. Am tendința să mă izolez când există provocări în viață pentru că atunci când am încercat să mă deschid în situații similare, oamenii mi-au spus că nu au timp sau energie de „ale mele”.

    Atunci, pare că orice om întâlnit poate fi un pericol pentru mine sau mă poate judeca ori respinge. Dar știu bine că în aceste clipe am nevoie exact să ies și să nu fuzionez cu stările mele. Să nu îmi resping nevoile sănătoase de conexiune. Să văd că toți suntem la fel, cu bune și cu rele. Să simt oamenii dragi lângă mine. Sau, dacă e chiar foarte greu, să chem pe cineva drag la mine, să mă sprijine. Trebuie menționat că am ajuns de la fugă de oameni la conexiune în cățiva ani, expunându-mă treptat, întrucât nivelul meu anxietate era foarte mare.

    Cum te disciplinezi când lucrezi de acasă? Sau despre limitele cu tine

    Probabil că am atins acest aspect și în sfaturile de mai sus. Pentru mine aceasta este cea mai mare provocare. Uneori sunt cel mai dificil „angajat”! Alteori, îmi fericesc atât de mult „șeful”, încât uit de mine. E o linie fină între a stabili că într-o perioadă vrei să te odihnești mai mult și ajungi să lenevești.

    La fel cum este o linie fină între a-ți da voie să lucrezi în weekend pentru beneficiile unui anumit proiect, și a derapa, ajungând să lucrezi fără un program. Pe mine m-au prins un timp avantajele materiale: câștigam mai mult, călătoream mai des. Din păcate, uitam de restul vieții mele. La un moment dat ajunsesem să călătoresc des, dar fiecare vacanță devenise o fugă din viața mea de acasă.

    Acasă munceam mult, relația de cuplu era pe ducă și de prieteni nu mai aveam timp. Nici de mine! Așa că părea reconfortant să călătoresc. Acum, știu sigur că acolo nu vreau să mai ajung și am grijă să construiesc viața din care să nu simt nevoia de a evada. Și totul se rezumă la limitele pe care mi le-am impus mie.

    Când ești freelancer, dacă vrei să ai un ritm sănătos, ce poate susține cândva și o relație, și dacă vrei să nu sacrifici familia, dacă vrei să ai energie pentru copii și prieteni, e bine să fii asertiv și cu tine. E un fel de responsabilizare cu compasiune. Un fel de a fi părintele tău, în unele cazuri, căci e necesar să te crești altfel. Un fel a fi profesorul tău și șeful tău, căci este necesar să te disciplinezi. Eu reușesc să mă disciplinez tot mai bine pe măsură ce mă cunosc mai bine și știu ce comportamente nesănătoase pot avea.

    • Când nu termin ce am planificat într-o zi risc să am comportamente nesănătoase de supracompensare

    Pentru mine e important ca la final de program să nu rămână munca neterminată în „mijlocul casei”. Cu atât mai mult dacă rămâne un task neterminat, încă am provocări în a accepta că nu am putut mai mult în acea zi. Încă am tendința de a munci peste măsură, doar ca să nu trăiesc cu disconfortul de a nu fi terminat ceva și cu frica că voi fi judecată pentru asta.

    Și, dacă nu intru în mecanismul meu de supracompensare, atunci mă detașez și aleg să cred că „sunt obosită” tot mai des, renunțând la tot felul de task-uri. Și iată un alt lucru important pe care l-am învățat freelancer fiind: să fiu atentă la ce comportamente am în funcție de stări și de gânduri. 

    • Am nevoie de limite clare să nu procrastinez

    Simțeam adesea că nu reușeam să mă deconectez de job, tocmai pentru că în timpul  programului de muncă pierdeam timpul. Procrastinam sau nu eram implicată 100% în ceea ce făceam și mă pierdeam printre gânduri. Capcana lui „Am timp și mai încolo”! cum îi spun eu. Mai încolo venea și s-ar fi făcut programul de a „pleca” de la muncă dar mă prindea noaptea la PC sau la laptop. Nu mă opream sub formă de pedeapsă că am tras chiulul. Apoi adormeam târziu, căci aveam nevoie de pauză ca mintea să proceseze că jobul s-a terminat.

    Mă ajută să am un calendar bine stabilit în avans cu o săptămână. Așa am grijă să am un orar de somn, să iau în calcul și restul pauzelor la care apelez uneori, în timpul zilei de muncă. Dar, ca să mă țin de orar am nevoie să știu când mă păcălesc. Uneori, accept că lucrez până târziu, dacă ies la prânz cu o prietenă, dar negociez cu mine să nu fac din asta o rutină. La fel cum uneori, negociez cu mine că într-o zi, pur și simplu nevoia mea este să mă relaxez, pentru a adăuga o oră de muncă în fiecare zi, după aceea. Cel mai important este să știu că eu sunt bine cu mine și restul se așează.

    Ar fi bine să fii atent la felul cum relaționezi

    Relaționarea începe oricum din felul cum relaționăm cu noi înșine. Eu oscilez. Încă. Uneori îmi ofer toată compasiunea și înțelegerea din lume să procrastinez, dacă asta am nevoie. Apoi mă pedepsesc, mă agresez verbal, mă critic și mă judec aspru.

    În trecut concluzionam des, și încă se întâmplă, că „uite, sunt o incapabilă”. De fapt, acesta era oricum discursul meu interior. Comportamental așa funcționam: fie mă detașam și mă gândeam că găsesc altădată o soluție, amânam și evitam, fie intram în vrie și mă presam, mă biciuiam să trag tare. Și aici, e o linie fină în a ști să negociezi cu tine zilele sau orele când ai nevoie de relaxare, deși ar fi program de muncă, și a trasa ferm niște limite. Cel mai mult m-a ajutat să fiu atentă la mine și la nevoile mele:

    • De fapt, când simt nevoia să amân, să evit, să procrastinez, ceva mi se pare copleșitor în sarcina pe care o am de dus la capăt. Cel mai des îmi este teamă că voi greși și că voi pierde un client, că voi dezamăgi.
    • Uneori proiectul îmi displace și nu mă „hrănește” spiritual și inconștient mă opresc din a-l continua.
    • Când mă presez să fac ceva perfect, sunt atentă la circumstanțele din viața mea și la interacțiunea cu clientul. Este vorba tot despre frici. Resimt teama de respingere, teama că acel client va descoperi că eu sunt o impostoare și se va retrage sau nu va plăti. Resimt teama de a livra un produs prost și de a fi umilită sau ridiculizată. Și da, aceste temeri nu au legătură cu rezultatul final al muncii mele sau cu colaboratorii  uneori, ci efectiv cu relația mea cu mine. Cu mecanismele mele de apărare.
    • Uneori munca rutinieră sau interacțiunea cu clientul nu sunt unele sănătoase. Pentru că îmi e greu să procesez aceste stări de anxietate ce mă determină să evit ori să trag de timp în timpul muncii, fixez un interval de discuții cu mine, la final de zi. Și am grijă să mă prezint la acea întâlnire, ca și cum ar fi cu un bun prieten.

    Am grijă ca, atunci când mă simt copleșită, fie când evit, fie când mă presez, să stau puțin cu mine. Intervalul mai sus menționat funcționează de minune. Astfel nu uit să îmi simt stările, senzațiile, să îmi dau seama ce a anume a declanșat un comportament și ce soluții am. Dar nici nu îmi sabotez munca.

    Un plan de economii te salvează de multe anxietăți

    Viața de freelancer presupune uneori multe proiecte. Atât de multe, că nu mai ai timp să respiri. Alteori, atât de puține colaborări încât te întrebi dacă vei avea bani de întreținere. Dacă ești la un job full-time dar te gândești să treci la liber-profesioniști, ar fi grozav să ai niște bani puși deoparte. Dacă ești deja freelancer, atenția la economii este vitală. 

    Eu am învățat asta „the hard way”. Adică rămânând fără clienți și minimizând cheltuielile, deci renunțând la multe plăceri. Sau, și mai grav, rămânând fără clienți și începând colaborări pe bani buni dar care mă făceau să încep ziua cu dezgust și fără chef. Ori, cel mai grav, rămânând fără clienți și apelând la împrumuturi de la părinți. Așa că, acum prefer să mă bazez pe un fond de economii. Nu unul mare, dar, eventual, unul din care să mai iau bani la nevoie. Astfel, confortul psihic este mai mare și nu deraiez mult de la parcursul meu sau de la nișa care „mă hrănește” spiritual, care mă face să mă simt valoroasă.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook