EXPERIMENT: Nu am mâncat zahăr o lună. Cât am slăbit, la ce mi-a folosit?

    Era o zi din mijlocul săptămânii – nici luni când ți se pare că o să-ți schimbi viața începând, în sfârșit, să mănânci mai sănătos, nici vineri când deja nu se mai gândește nimeni la vreo schimbare fără precedent, cel puțin în privința dietei. Era miercuri, pe la vreo patru după-amiaza, după ce deja dădusem iama într-o prăjitură îngrozitoare cu vreo două creme și mult foietaj deasupra, când m-am hotărât că n-o să mai mănânc zahăr o lună de mâine încolo.

    Ca să fiu sigură că o să mă țin de ideea venită de nicăieri (oare?) am luat repede o foaie de hârtie pe care am scris: Fără zahăr începând de mâine, timp de o lună. Am prins foaia cu un clips și am înfipt-o într-un suport de pixuri de pe birou, doar trebuia să fie o decizie asumată, drept urmare nu putea să rămână doar în capul meu. 

    Normal că inițial mi s-a părut cea mai tare idee – ce fac eu nu mai face nimeni, mai ales că toți colegii păreau impresionați de hotărârea mea. Ce să mai, mă simțeam din ce în ce mai bine, pe măsură ce oamenii își devoalau propriile temeri în fața mea: sunt sigură că vreau să fac asta, o să pot să fac asta, chiar nu o să mai gust absolut nimic dulce, o să renunț și la fructe, o să-mi bag picioarele după câteva zile? 

    Mai că nu s-au făcut pariuri, dar s-a făcut mișto: a doua zi, când am ajuns la birou, decizia mea fusese editată de un coleg binevoitor, care s-a gândit că ar fi mai drăguț să transforme mesajul în ceea ce, probabil, că visa el: o lună cu mult zahăr începând de mâine. Mâine, adică azi, experimentul meu era deja în vigoare. Adio, zahăr – asta însemnând zahăr adăugat. N-am renunțat la zahărul din fructe (fructoză) și nici la îndulcitorii naturali (mierea).

    De ce? O premisă subiectivă

    De ce m-am hotărât să renunț la zahăr timp de o lună? Ca să văd dacă pot. Ca să-mi demonstrez că pot. Ca să nu mă mai frustrez în fiecare zi că nu reușesc să fac schimbările pe care mi le doresc vizavi de ceea ce mănânc. Ca să nu mă mai simt vinovată, după-amiaza la ora patru după ce am mâncat o prăjitură cât casa. Ca să mă simt importantă. Ca să am un scop.

    Recunosc, n-am făcut-o neapărat cu gândul că, gata, de mâine o să-mi schimb radical felul în care mănânc și o să fiu alt om. Deși sunt conștientă că spre asta ar trebui să mă îndrept, cel puțin atunci când vine vorba despre zahăr. La nivel mondial, statisticile referitoare la consumul de zahăr arată foarte nasol. 

    Consumul a explodat din cauza faptului că azi zahărul există în aproape tot ceea ce mâncăm – ca ne îngrozim puțin, am găsit următoarele date într-un articol mega complex despre zahăr pe site-ul articles.mercola.com: așadar, dacă acum 100 de ani un om consuma în medie cam 40 de kilograme de zahăr pe an, acum consumul s-a dublat la 80 de kilograme (asta se traduce și în 112 grame pe zi de zahăr, de om, versus 227 de grame pe zi, de om). Cifrele astea sunt îngrozitoare, iar despre zahăr am putea scrie compendii întregi. Promit că vom avea niște articole foarte mișto pe tema asta!

    Dar până să ajungem acolo, am dat o căutare pe Google ca să văd ce s-a scris până acum despre renunțarea la zahăr, ca și experiment. Nu e ca și cum înainte să mă apuc de acest experiment eram o novice vizavi de subiect, citesc și scriu despre zahăr de suficient timp încât să pot să explic de ce pancreasul începe să producă mai multă insulină atunci când ajungi să mănânci mult prea multe dulciuri. La noi nu s-a înhămat multe lume la acest experiment (poate și pentru că românii sunt cei mai mari consumatori de zahăr din Europa, potrivit unor statistici publicate anul trecut?), pe site-urile din afară, oamenii au fost mai curioși/curajoși, iar dacă dai o căutare cu “I gave up sugar for 30 days” o să primești câteva rezultate cu povești destul de interesante despre asta. 

    Eu am căutat articole legate de subiect fiindcă am fost curioasă să văd cât mă identific cu experiențele altora. Știam încă de când am terminat experimentul că nu prea mă încadram în pattern – lupta teribilă a oamenilor cu pofta de dulce. După ce am citit câteva povești, mi-am dat seama că lucrurile stau foarte diferit de la om la om. Ca în orice, de fapt. Cum a fost la mine? Altfel decât mă așteptam.

    Așadar, iată-mă joi dimineață pusă pe fapte mari. Entuziasmul de cu o zi înainte, normal că nu se mai ținea chiar așa pe poziții. Mai ales când m-am văzut în fața restricției efective, ceea ce se poate traduce în felul următor – eu, la Mega, la prima oră, la raftul cu produse bio, chinuindu-mă să citesc eticheta minusculă și să-mi dau seama dacă iaurtul lor bio cu căpșuni are zahăr în el. Ce credeți? Avea. Mi-am luat o banană și un măr verde și am luat-o către casa de marcat cu gândul că pe după-amiază, când o să mă apuce pofta de dulce, o să fie crunt. Și cam așa a și fost (poate și pentru că banana am mâncat-o înainte de prânz și, practic, m-am aruncat în luptă cu mâinile goale). 

    Prima zi din restul lunii mele

    Prima zi din restul lunii a fost (evident!) nasoală. Nu fiindcă sunt o mare amatoare de dulciuri și simt nevoia să ronțăi câte ceva non-stop. De fapt, nu obișnuiesc să-mi cumpăr dulciuri din supermarket – de la ciocolată și biscuiți până la prăjiturele și înghețată, toate mi se par extrem de dulci și nu-mi oferă nicio satisfacție. Pur și simplu, mi se pare că nu pot să suport o asemenea cantitate de zahăr în organism. Dar chiar și așa, asta nu înseamnă că mi-a fost ușor să renunț la zahăr. Când îl scoți de tot din alimentație, îți dai seama că oricât de puține dulciuri ai mânca, tot simți nevoia de dulce, tot te frustrezi, tot e greu. Vă spun și de ce.

    Dimineața trece oarecum fără probleme. Am mâncat micul dejun, deci până pe la prânz sunt liniștită. Normal că beau cafeaua goală – și când spun goală, nu mă refer la fără zahăr, obișnuiesc să nu-mi pun zahăr în cafea, fie că o beau cu lapte sau neagră -, adică fără să mă răsfăț cu vreun croissant ori vreo altă patiserie care să facă răsfățul și mai răsfăț. Cafeaua o beau pe la 10 dimineața. Până pe la 12.30-13.00, când, de obicei, mănânc de prânz, simt că mă roade stomacul și aș ronțăi ceva.
    Ce pot să mănânc decât banana cumpărată mai devreme de la Mega?

    Cu prânzul e o mică problemă. Și nu pentru că n-aș ști ce să-mi aleg din meniu, ci pentru că până să ajung în zona cu mâncare de la cantină, trebuie să trec întâi de o masă plină cu prăjiturile zilei. Azi oferta e mai bogată ca oricând (sau poate e doar în capul meu) – salam de biscuiți, papanași încărcați cu smântână și dulceață, carrot cake, amandine, orez cu lapte. Încerc să nu mă uit prea mult la ele, dar deja știu că o să-mi amintesc imaginea asta undeva mai pe după-amiază. 

    Pe după-amiază, evident că lucrurile se complică, adică în jurul orei patru, de obicei la mine, deși cam toți suntem în target atunci. Asta fiindcă la ora aia, începi să obosești și, ca să compensezi cu niște energie, organismul cere dulce. Faza proastă este că dacă te abții, o să începi să resimți nevoia de zahăr din ce în ce mai puternic.
    Vă închipuiți că mărul meu verde a fost apă de ploaie.

    Până să ajung acasă, sunt lihnită. Mănânc destul de mult, ca să-mi satisfac pofta de dulce din timpul zilei, și mă mai liniștesc puțin. După vreo oră-două de stat la TV, simt iar că aș mânca ceva dulce. Fiindcă dacă ești obișnuită să mai guști câte puțină ciocolată (cumpărată de soț, dar dacă e acolo, normal că nu o să te uiți la ea) cât stai la serial, normal că o simți nevoia asta și mai acut atunci când știi că n-ai voie sub nicio formă. Ca să scap de tentație, mă culc mai devreme.

    Concluziile primei zilei: am suferit după ceva dulce destul de tare azi, iar asta mi-a și dat o stare de agitație, mai ales după-amiaza când la un moment dat nu puteam să mă mai concentrez la altceva decât la senzația acută că vreau să mănânc ceva dulce, orice. E clar că trebuie să mă pregătesc mai bine a doua zi.

    Nu vă spun cum m-am simțit a doua și a treia zi fiindcă până la a 30-a, o să închideți pagina și evident că nu-mi doresc asta, doar trebuie să scădem bounce-rate-ul pe site (asta înseamnă timpul pe care tu-l petreci citind acest articol). O să vă povestesc cum am trăit toată experiența renunțării la zahăr în fiecare săptămână din cele patru ale lunii martie, când am pornit la drum neștiutoare și m-am întors recunoscătoare.

    SĂPTĂMÂNA 1

    Cum m-am simțit psihic: frustrată. Am început să conștientizez că nu o să mai mănânc dulce, și nu doar azi, acum, ci o lună întreagă. Mă întrebam dacă o să fiu în stare să duc experimentul vieții până la capăt fiindcă începeam să am tot felul de pofte pe care nu mi le-aș fi închipuit și pe care, în mod normal, nu le aveam (spre exemplu, m-am trezit în mijlocul unei ședințe gândindu-mă la ce mișto ar fi ca, pe seară, după birou, să mă apuc să fac o ciocolată de casă – n-am făcut niciodată ciocolata de casă, deși fac dulciuri, și n-am mai mâncat de vreo… 10 ani, de unde îmi venise ideea asta, habar n-am).

    De ce probleme m-am lovit: poftele celorlalți. Da, da. Nu a trebuit să mă confrunt doar cu poftele mele, ci și cu ale colegilor mei, care nu erau la nicio dietă autoimpusă și, normal, că mâncau lângă minte tot felul de lucruri cu zahăr.

    Care a fost cel mai greu moment: weekendul. În weekend, obișnuiesc să plec de acasă de dimineață și să mă întorc seara, iar asta înseamnă invariabil și clătite cu brânză Ricotta și căpșuni la Frudisiac ori ecler cu mango la French Revolution lângă prima și a doua cafea. Faptul că nu mai puteam să-mi ofer acest răsfăț complet, m-a făcut să mă bucur mai puțin. Dintr-o dată, weekendul nu mai era la fel de frumos și aveam senzația că nu pot să compensez cu nimic altceva “pachetul” magic în care intra cafeaua + ceva dulce lângă. Renunțarea la un obicei care-mi face plăcere, m-a dezarmat psihic. Brusc, parcă îmi fusese luată jucăria preferată din mână.

    Ce am mâncat: chestii sănătoase fără zahăr adăugat. Mi-am dat seama încă din prima zi că dacă nu mă organizez încă de dimineață cu niște gustărele, care să-mi stăpânească poftele, o să fiu într-o luptă continuă cu capul meu care vrea să se simtă mai bine mâncând ceva dulce. 

    Mi-am făcut stoc de: ciocolată neagră, din aia cu peste 75% cacao (cealaltă, știți, are zahăr), fructe uscate (noroc că-mi plac smochinele și curmalele), migdale și nuci (care chiar dacă nu sunt dulci, sunt bune când simți nevoia să ronțăi ceva), batoane Nakd (pentru care am făcut o mică obsesie), granola (pe care o fac de obicei în casă și pot să evit zahărul adăugat din variantele din comerț).

    Care a fost partea bună: un stomac fericit. Am început să mă simt mai bine cu stomacul deja după primele zile. Intuiam oarecum că așa o să fie. Nu e prima oară când încerc că mănânc mai sănătos și știu că dacă elimin carbohidrații din meniu, mă simt mai puțin balonată. Așa s-a întâmplat și cu zahărul – de când l-am scos din alimentație, am început să mă simt mai bine cu stomacul. Măcar atât!

    SĂPTĂMÂNA 2

    Cum m-am simțit psihic: nu așa de frustrată cum m-am simțit în prima săptămână. Creierul meu deja începuse să se acomodeze cu ideea că de aici încolo chiar că nu o să mai pun gura pe zahăr trei săptămâni întregi. Și nu doar că mă acomodam cu noua dietă, dar spre finalul săptămânii îmi însușisem în totalitate restricția și mă simțeam chiar bine cu ceea ce fac. 

    De ce probleme m-am lovit: zahărul existent în toate (dar în toate!!) produsele din comerț, chiar și când vorbim despre chestii sărate. Dacă în prima săptămână am încercat să fiu foarte conștiincioasă cu gustările mele și am mâncat mega sănătos, la începutul celei de-a doua săptămâni, am intrat în Mega hotărâtă să mă răsfăț (măcar) cu niște covrigei. Eșec total! Știam că mai toate produsele ambalate au și zahăr în ele, dar nu-mi închipuiam că toate snacks-urile sărate conțin zahăr! Le-am luat la rând – covrigei, grisine, sticksuri, sărățele. Ce era să fac, am plecat (iar!) cu niște caise uscate, măcar alea au zaharuri naturale în ele.

    Care a fost cel mai greu moment: masa de la Afumați, de duminică (adică de la ai mei de acasă). Oricât de sănătos am mânca în timpul săptămânii, când mergem la Afumați, e dezastru – ai noștri, ca orice părinți disperați că nu mâncăm suficient de mult, fac ospețe de zici că vine sfârșitul lumii. Iar mesele nu se rezumă doar la ciorbă, vreo două feluri principale, salate și ce-o mai fi, în funcție de sezon, sărbătoare sau, uneori, doar chef, ci și la desert, evident. Doar vin copiii la masă, cum să-i tratezi fără ceva dulce! 

    Așa că, iată-mă, duminică, încercând să-i explic mamaiei mele de ce nu vreau măcar să gust din gogoșile ei calde, cu mult zahăr pudră pe deasupra. M-am abținut cu greu, recunosc. Am pus o poză pe Instagram cu gogoșile – arătau demențial ca să nu fac asta – încercând în același timp să nu mă cert cu mama, care, pur și simplu, nu înțelege de ce mă chinui cu asemenea lucruri. A fost un weekend greu.

    Ce am mâncat: cam ce am mâncat și în prima săptămână. După ce mi-am dat seama că nu e nicio afacere cu snacks-urile sărate, am rămas la ce știam că e sigur: fructe proaspete – aici mi-am lărgit aria, și așa mi se părea că nu mănânc prea multe, și am început să cumpăr mai des mango, ananas, struguri, apoi, am continuat să mănânc fructe uscate, nuci și semințe și granola. 

    Am înnebunit de-a dreptul cu granola – nu doar că am mâncat în fiecare dimineață cu iaurt și o combinație de măr cu zmeură sau măr cu căpșuni, dar, mi-am dat seama că e bună să o mănânci și direct din pungă, pe la trei-patru după-amiaza când mă apuca pe mine pofta de ceva dulce. 

    Pentru necunoscători, granola e o combinație de fulgi de ovăz și nuci și semințe la alegere (migdale, semințe de floarea soarelui, semințe de dovleac, nuci, fistic) care se coc în cuptor, stropite cu miere și cu puțin ulei de măsline înainte. La final, se pot adăuga și fructe uscate, după gust (stafide, goji, caise, smochine, curmale). E, aceasta combinație este DI-VI-NĂ cu iaurt și fructe proaspete.

    Care a fost partea bună: faptul că mi-am dat seama cât de mișto e să-ți propui un lucru și să te ții de el, cu toate implicațiile lui, și cu alea mai puțin vesele. Pe măsură ce mi-am însușit noul stil de viață, am început să mă simt din ce în ce mai încrezătoare. Nu doar că nu-mi mai era teamă că nu o să rezist până la capăt, dar ajunsesem să cred că dacă pot să fac asta, pot să fac și alte lucruri. Așa că, înainte spre săptămâna trei! 

    SĂPTĂMÂNA 3

    Cum m-am simțit psihic: foarte tare! Reușeam să mă țin departe de zahăr fără să mi se pară calvarul suprem. Ba dimpotrivă, mi se părea că nu mai e așa cine știe ce mare chestie. Oamenii din jurul meu făceau din asta o mare chestie fiindcă lor li se părea ceva de nerealizat (așa cum mi se părea și mie înainte să mă apuc). 

    Mi-am dat seama că facem lucrurile imposibile doar fiindcă nu le facem efectiv. Credem că nu putem fiindcă nu încercăm ca să vedem dacă am putea sau nu. Pentru mine, renunțarea la zahăr a fost ca alergarea la semi-maraton – mi se părea ceva imposibil de realizat până când chiar am alergat și – cu toate greutățile cursei, oboseala, dureri fizice – am reușit să termin cei 21 de kilometri. 

    Mi-am dat seama că ne putem adapta la orice, deși credem că nu putem. Corpul se adaptează – îi dai mai puțin zahăr, va cere mai puțin. Limita lui va fi limita cu care îl obișnuiești tu. 

    De ce probleme m-am lovit: lipsa de varietate în ceea ce mâncam. După ce mănânci cam aceleași lucruri o perioadă de timp, ajungi să te plictisești. E normal, e uman, ni se întâmplă tuturor. De asta nu rezistăm prea mult nici când ne apucăm să ținem diete și mâncăm numai salate și piept de pui la grătar. Cât să reziști cu aceleași trei lucruri? Mai ales că mâncăm (și) ca să suplinim niște nevoi emoționale! Cumva am simțit că fructele și ciocolata neagră nu-mi mai sunt de ajuns. Trebuia să trec la nivelul următor. Și așa ajung la ce am (mai) mâncat!

    Ce am mâncat: dulciuri fără zahăr, făcute de mine. Nu e prima oară când fac dulciuri fără zahăr, într-o perioadă chiar mă dădusem pe prăjituri raw-vegane (făceam una dumnezeiască cu fructe de pădure, din alea naturale, zmeură și căpșuni de la Afumați), dar acum îmi propusesem să fiu cât mai conștiincioasă și să mă rezum doar la fructe. Și cum planul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg, iată-mă aici, întrebându-mă ce dulciuri aș putea să-mi gătesc ca să mai variez meniul. A fost destul de simplu având deja un background în zonă (pentru mine, să fac mâncare e o activitate terapeutică). 

    Am început cu banana bread – de obicei, fac o rețetă care are în compoziție o parte miere, o parte zahăr brun; a fost destul de simplu să adaptez rețeta la nevoile mele – am scos zahărul de tot și am mai adăugat miere, dar ca să nu exagerez cu mierea, am încercat să folosesc banane cât mai coapte care să îndulcească mai mult.

    Apoi am descoperit niște granola bars, absolut minunate. Astea sunt niște batoane făcute din ce povesteam mai sus că înseamnă granola, cu diferența că în compoziție se pune mai multă miere ca să lege granola și să o transforme în niște batoane, pe care după coacere le poți tăia. Sunt bune oricând și ușor de luat la birou. 

    Care a fost cel mai greu moment: n-a fost chiar cel mai greu moment, dar a fost un moment enervant, de care m-am lovit de mai multe ori.
    E ciudat când faci notă discordantă, chiar și în privința a ceea ce mănânci, fiindcă trebuie să dai explicații tot timpul (din punctul ăsta de vedere, cred că e nasol să fii vegetarian). Când mergi la petreceri, lumea e curioasă să știe de ce nu guști din tort, de ce ai decis să renunți la zahăr, de ce faci experimentul ăsta, cum te simți, cum te ajută, de ce nu te ajută, de ce nu renunți. E obositor să explici de o mie de ori aceleași lucruri unor oameni cu idei și back-ground-uri diferite. 

    Care a fost partea bună: mi-a scăzut pofta de dulce. Am început să mă obișnuiesc cu noul meu stil de viață – după-amiezile nu mă mai simțeam atât de leșinată după dulce, iar uneori, chiar uitam să ronțăi câte ceva; seara mă obișnuisem să nu mai mănânc absolut nimic după cină și mă simțeam bine așa. E ciudat cât de repede m-am adaptat la schimbare – am devenit imună la toate dulciurile din jurul meu, nu mai zic că imaginea prăjiturilor de pe masa de la cantină devenise brusc inofensivă.

    SĂPTĂMÂNA 4

    Cum m-am simțit psihic: deja nu-mi venea să cred că mai am o săptămână și gata. Mai că-mi părea rău că se termină. Mă așteptasem la o mega corvoadă și parcă lupta fusese înăbușită înainte să înceapă.

    Mă simțeam foarte, foarte bine. Mi se părea că descoperisem cine știe ce secret neștiut – toată lumea mă întreba cum de mai rezist sau mă încuraja să mai rezist o săptămână, iar eu eram sigură că până și mama ar fi putut să țină dieta dacă și-ar fi propus cu adevărat. Toți putem, dar știu doar cei care o fac – asta descoperisem și n-avem cum să nu mă simt foarte bine!

    De ce probleme m-am lovit: gândul că, după aceste câteva zile, totul e permis. Cu tot ce știi, cu toate descoperirile despre tine, cu toate beneficiile, nu poți să nu te gândești că, de mâine, gata. De mâine, poți să mănânci orice vrei. În plus, este, la mijloc, și o chestie de răsplată. Simți nevoia să te răsplătești pentru efortul pe care l-ai depus. Am acceptat asta, e uman să fie așa.

    Ce am mâncat: cam aceleași lucruri ca și în săptămâna precedentă, cu două new-entry-uri, mega delicioase – un mousse de avocado și ciocolată neagră, îndulcit doar cu sirop de arțar, și niște cookies cu ovăz și peanut butter. Meniul nu mai era o problemă deja, aș fi putut să o țin așa săptămâni întregi, mai ales că primeam feed-back încurajator și de la soț!

    Care a fost cel mai greu moment: n-am avut neapărat unul. Recunosc că așteptam să simt o dată și o dată efectele miraculoase ale renunțării la zahăr, efecte pe care le laudă toată lumea – mai multă energie, o scădere în greutate, o piele mai frumoasă. N-am simțit nici una, nici alta, m-am simțit ca și până mai înainte. Am pus asta pe seama faptului că oricum nu eram genul de consumatoare înrăită de zahăr nici înainte de a renunța la el și poate că din cauza asta n-am simțit cine știe ce schimbări majore în corp. 

    Care a fost partea bună: că s-a terminat? Glumesc! Partea bună a fost că joi dimineață, m-am simțit alt om. Bifasem, pe calendar, toate cele 30 de zile ale experimentului meu fără zahăr. Reușisem.

    CONCLUZII

    1. Ca să renunți la zahăr, trebuie mai întâi să-ți propui. Și să te lupți cu tine, puțin câte puțin, în fiecare zi. Nu e ușor, dar nici imposibil nu e. Normal că experiențele sunt diferite și dacă mie nu mi-a fost chiar atât de greu pe cât aș fi crezut, asta nu înseamnă că pentru tine o să fie la fel. Depinde și de alimentația pe care o ai în mod normal – dacă obișnuiești să mănânci zilnic dulce și îți cumperi o ciocolată Milka azi fără să te gândești că ieri ai mâncat o savarină, iar alaltăieri ai făcut niște frigănele cu mult zahăr la micul dejun, e posibil să-ți fie mai greu să renunți la zahăr. Asta fiindcă corpul tău deja e obișnuit cu o anumită cantitate de zahăr, dacă o tai dintr-o dată, e normal să resimți “sevrajul” mai intens (mai ales că acum studiile compară sevrajul de dulce cu cel care apare în urma renunțării la droguri). 
    2. În toiul acestui proces, e posibil să vrei să renunți. E firesc să ai idei din astea, contează doar cum scapi de ele!! La mine a funcționat să-mi găsesc o activitate pe care să mă concentrez și care să-mi ia mintea de la dulce. Într-o seară m-am apucat să-mi fac ordine în șifonier, într-o sâmbătă când eram foarte obosită și aș fi mâncat ceva dulce, am ieșit să fac o tură de parc, altă dată m-am dus la masaj. Dacă reușești să-ți păcălești mintea, ești pe drumul cel bun!
    3. E posibil să slăbești… sau nu! Eu nu am slăbit, deși am sperat că o să scap măcar de unu-două kilograme. Dar, din nou, depinde de fiecare și de ce fel de alimentație aveai înainte să te apuci de dietă. 
    4. E posibil să ai și niște stări mai ciudate. Eu am avut câteva zile dubioase, când m-am simțit tristă fără să am vreun motiv anume. La un nivel mai profund, restricția probabil că își spunea cuvântul. La un nivel mai pragmatic, lipsa zahărului se poate traduce și într-un nivel mai scăzut de serotonină (ăsta este hormonul fericirii).
    5. Citește etichetele alimentelor pe care le cumperi! Toate lucrurile pe care le mâncăm, cu foarte puține excepții, conțin zahăr. Uită-te pe eticheta iaurtului pe care obișnuiești să-l mănânci sau pe cea a măslinelor vărsate de la supermarket. Zahărul se ascunde și sub denumirile de glucoză, fructoză, sucroză, dextroză ori maltoză.
    6. Ca să nu-ți mai fie poftă de dulce atât de tare, e bine să mănânci cât mai sănătos și în rest, nu doar la gustări. Proteinele (aici mă refer la carne slabă, peste, pui, curcan, fructe de mare), carbohidrații buni (cartofi dulci, pastele integrale, quinoa, linte, năut, orez negru) și grăsimile bune (avocado, nuci, somon, păstrăv, macrou) ar trebui puse pe lista ta de cumpărături. Asta pentru că vor ajuta la eliberarea treptată a zahărului în sânge, adică își vor ține de foame mai mult și nu vei mai resimți pofta de dulce atât de acut.
    7. La ce m-a ajutat pe mine un astfel de experiment? Păi, în primul rând m-a învățat lucruri despre mine – nu credeam că pot să am atâta încrâncenare când îmi propun ceva. În al doilea rând, mi-a dat curaj să cred că pot să fac și alte lucruri mai mici sau mai mari. Între timp, m-am mai înscris la niște cross-uri montane, am mai ținut o lună fără zahăr și (în plus) fără făinoase, m-am trezit zilnic dimineața la șase, timp de o lună, ca să-mi fac micul dejun, să-l pozez și să-l pun pe Instagram. Am învățat să fac niște pași care m-au învățat să am mai multă încredere în mine.
    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook