După 40 de operații, a intrat la Medicină și vrea să fie chirurg - SmartLiving

După 40 de operații, a intrat la Medicină și vrea să fie chirurg

Vasile Derevlean are 20 de ani și a început, toamna trecută, Facultatea de Medicină din București. Poate că nu ar fi ajuns la Medicină dacă, la doi ani, nu ar fi fost victima unui accident domestic și a unui spital de provincie. Nu se mai obosește să țină numărul operațiilor de reconstrucție pe care le-a făcut până acum, știe că sunt între 30 și 40, mai aproape de 40. A decis să se concentreze asupra vieții, nu a traumei care i-a afectat peste 45% din suprafața corpului. Pe lângă facultate, are prieteni, merge pe munte, citește și îi place să iasă din zona de confort. 

Publicat în: 27.02.2020

L-am întâlnit pe Vasile la un eveniment al Asociației Zetta, prin intermediul căreia și-a făcut ultimele operații. Îl mai văzusem în fotografii, dar față în față sentimentul e altul. E mai mult decât un om cu cicatrici pe o suprafață mare a corpului, mai mult decât un tânăr mutilat din cauza unui accident domestic și a unui sistem medical defect. E un tânăr timid, deși a mai apărut în tot felul de campanii ale Asociației sau ale Magicamp. Își ține părul lung, prins în coadă, și încearcă să acopere pe cât e posibil partea stângă a feței, cea care i-a fost afectată. Vasile are ochi frumoși și vorbește aproape în șoaptă. Când vorbim despre munte – pasiunea noastră comună – se luminează și zâmbește.

Cât durează să se schimbe un destin

Primele amintiri ale lui Vasile sunt din spital. Acestea sunt și cele mai puternice, pentru că și-a petrecut aproape toată copilăria prin spitale, dintr-o operație în alta. Când nu se opera, se recupera. „Primele mele amintiri sunt mai mult din spital. Grădiniță nu am făcut aproape deloc, pentru că trebuia să fac operație după operație și procesul de recuperare dura mult. Nu aveam voie să stau la soare sau să fac efort și, cumva, am fost mai retras o perioadă în copilărie”, spune el. Își mai amintește că, atunci când era mic, în rarele momente când avea timp și de joacă, își petrecea timpul cu verișorii și cu alți copii din sat, adică în localitatea Marginea din județul Suceava. 

Dinainte de accident nu are vreo amintire. Vasile nu a suferit arsuri, este victima unui accident domestic și a unui spital de provincie. 

Îl relaxează ieșirile în natură, motiv pentru care cele mai multe dintre fotografiile lui sunt în aer liber

Știe ce s-a întâmplat numai din cele povestite de părinți. La doi ani, într-o zi când era singur în casă, o oală cu apă fierbinte a căzut de pe sobă lângă el. Apa nu l-a atins, dar copilul a stat multă vreme în aburul fierbinte, iar pielea i s-a iritat puternic. Părinții l-au dus la Spitalul Județean din Suceava. În scurt timp, a luat un microb din spital, apoi a făcut o infecție nosocomială severă: „În cele două luni, cât am stat acolo, infecția a lucrat foarte mult negativ, adică toată partea stângă care a fost în contact cu aburul s-a agravat foarte rău”. Abia după două luni în care au încercat să remedieze situația, medicii din Suceava l-au trimis la București. 

„Dacă nu ai fi făcut infecția asta, nu ai fi fost afectat?”

„Da, nu ar fi existat semne”.     

Medicii de la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu din București i-au tratat mai întâi infecția, apoi au început operațiile pentru reconstrucție. Intervențiile erau dureroase mai ales în primele zile, după ce trecea efectul anestezicului, în special în zona feței și a gâtului, care e mai sensibilă, și cu atât mai mult cu cât era copil. „Zona feței și a gâtului sunt mai sensibile și se simțea destul de rău, era greu de acceptat și faptul că trebuia să port bandaje un timp, cu folii de silicon, tot felul de creme. Când eram mai mic îmi era greu să accept durerea prin care trebuia să trec”, își amintește Vasile. 

De obicei, stătea o lună cu bandajele, apoi trebuiau făcute masaje. La început, stătea în spital în toată perioada de recuperare, dar, în timp, mama lui a învățat care este procesul prin care trebuie să treacă Vasile, așa că ea a devenit persoana care îi schimba bandajele și îi făcea masaj, după indicațiile medicilor. Tot ea l-a încurajat să iasă în lume și să-și accepte viața.  „Școala am început-o la șapte spre opt ani. Am avut ceva probleme de integrare, dar am făcut școala în sat la mine și majoritatea mă cunoștea, așa că nu a fost atât de greu de trecut peste impasul psihologic”, spune el.

După ce a început școala, operațiile s-au mai rărit și le făcea mai ales vara, ca să nu lipsească mult de la școală. 

Îi plac adrenalina și competițiile, așa că participă des la maratoane

Numărătoarea operațiilor s-a pierdut undeva aproape de 40. Deocamdată 40

Între timp, a făcut peste 30 de operații de reconstrucție, le-a și pierdut șirul. Faptul că el nu le mai numără nu înseamnă că ele nu se mai adună. Când o să se oprească trupul lui din dezvoltare o să se oprească și intervențiile chirurgicale, realizate acum sub următorul diagnostic: sechele postcombustionale complexe față, scalp, mâini și trunchi; cicatrici retractile faciale și cervicale cu devierea structurilor faciale. „Cât timp corpul este în creștere, e nevoie mereu de reconstrucție și retușuri, pentru că partea stângă rămâne în urmă asimetric față de dreapta. Se reduce din mobilitate, pielea nu are aceleași proprietăți de elasticitate și, în timp, poate să-mi pună piedici și în activitățile zilnice”, explică Vasile cu detașare, ca și cum ar explica regulile unui joc de fotbal. 

Câte operații trebuie să mai facă nu e clar, dar medicii i-au spus că, de obicei, creșterea încetează pe la 23-24 de ani, iar el are acum 20: „Acum, câte or mai fi, or mai fi. Numărul e destul de mare, dar se apropie de final”. 

Atunci când ajunge la un nivel critic și pielea nu se mai întinde cum trebuie, își dă seama că e momentul pentru o nouă operație, de obicei la față, gât și mâna stângă. Acum recuperarea e mai ușoară, poate să plece din spital mai repede, uneori și a doua zi, dar recunoaște că, o săptămână – două, tot e greu. 

Se duce acasă, unde trebuie să urmeze un tratament și să țină cont de anumite restricții; de exemplu, nu are voie să stea în soare puternic, în căldură și nici să facă efort. Își ocupă însă timpul cu alte lucruri care îi fac plăcere, cum sunt cititul sau șahul.
Când ne-am întâlnit, tocmai terminase de citit Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari. Îi place să citească despre evoluție și știință, lucruri care îi răspund la tot felul de curiozități, și să înțeleagă viața dintr-o perspectivă amplă, după cum spune el însuși.

Vasile trebuie să facă periodic operații de reconstrucție, până când corpul lui se oprește din creștere

De altfel, trăind mai mult prin spitale, Vasile s-a maturizat mai repede decât alți copii. A văzut cazuri mai grave decât al lui și, în timp, a învățat să-și accepte situația și a înțeles că lucrurile tot trebuie să se întâmple, că viața tot curge, chiar dacă el are semne permanente pe partea stângă a corpului. Nu are de ales. Singurul lucru care ține de el e tipul de reacție pe care să o aibă. Să se revolte sau să accepte. Să fie supărat sau să învețe să trăiască. Să se izoleze sau să se deschidă oamenilor. „Mai bine te împaci cu ideea și iei ce e bun. M-a ajutat mult mama, care a fost principalul meu sprijin pe parcursul acestor ani. Ea m-a învățat să accept și să relaționez”, spune el.  

Ajută-i pe ceilalți ca pe tine însuți 

S-a dus la liceu în Rădăuți, la opt-nouă kilometri distanță de satul în care locuiește, așa că a făcut naveta zilnic acasă. Asta nu l-a împiedicat să-și facă prieteni – mulți, spune el. Reacțiile oamenilor sunt diferite atunci când îl întâlnesc pe Vasile. Unii sunt curioși și pun întrebări legate de ce i s-a întâmplat, alții sunt mai retrași și încearcă să înțeleagă pe parcurs, fără să-l iscodească. Iar Vasile încearcă să se adapteze în fața fiecărui om cu care interacționează. 

Întâmplarea cu apa fiartă și infecția nu și-a pus amprenta numai asupra felului în care arată, ci și asupra psihicului lui și a deciziilor pe care le ia. După toate experiențele trăite prin spitale, s-a hotărât, paradoxal, să nu stea departe de ele: a dat la Medicină.  Ca să îi ajute, la rândul lui, pe cei care au nevoie. La decizia asta a contribuit și o întâmplare de când intrase în clasa a noua – era în spital pentru una dintre multele lui operații și a cunoscut niște studenți la Medicină. A vorbit cu ei, iar studenții i-au propus să participe la un workshop de chirurgie plastică pe care îl organizau la facultate. „Trebuia să simulezi o operație de chirurgie plastică pe o bucată de carne de porc. Ți se explica tehnica, ți se arăta cum să faci, apoi am lucrat cu foarfeci, bisturiu, am făcut suturi. A fost o experiență plăcută, care m-a ajutat. Feedbackul primit a fost pozitiv, m-am ambiționat și mai tare să dau la Medicină după ce am intrat în contact cu ei”, își amintește Vasile. 

Participarea la un workshop de chirurgie plastică a întărit decizia lui de a da la Medicină

Așa că, în clasa a doisprezecea, și-a făcut o rutină de studiu, a încercat să mențină un ritm constant, cu eforturi mici, depuse zilnic, și a mărit volumul de muncă pe măsură ce examenul se apropia. A trebuit să răspundă la 100 de întrebări, 60 la biologie, ca probă obligatorie, și 40 de fizică sau chimie, fizică în cazul lui. A luat 84 de puncte din 100 și, anul acesta, a fost admis la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila din București. 

„Când am aflat rezultatul, am avut o ușurare cum n-am simțit niciodată. A fost singura facultate la care am dat, nu a existat niciun plan B, a fost totul sau nimic. Mă bucur că am reușit. Mi-aș dori să fac chirurgie plastică, adică axată pe tipul de traumă pe care am suferit-o eu, dar o să văd pe parcursul celor șase ani de facultate”, spune Vasile, care e de părere că, dacă tot a trecut prin acest șir lung de operații, poate să-și folosească experiența de viață ca un avantaj, pentru că el poate să înțeleagă mai bine oamenii care trec prin astfel de traume.

“Cel mai plictisitor loc = Zona de confort”

Știe că nu e ușor să devii medic, că mai are mult de tras până acolo, dar îi plac lucrurile la limită, lucrurile mai dificile. De altfel, motto-ul de pe contul lui de Facebook este “Cel mai plictisitor loc = Zona de confort”.

Acea întâmplare de la doi ani l-a dus, din start, departe de orice zonă de confort. Dar asta nu i-a fost de ajuns tânărului căruia îi plac competițiile și adrenalina. Când era mai mic, ieșea des în pădure acolo unde locuiește el, în zonă de munte. Mergea în drumeții mai ales în momentele când ajungea acasă după lungi perioade de stat în spital, iar pădurea era un loc în care își aduna gândurile. În timp, operațiile s-au mai rărit, dar el a început să iasă mai des. A început să meargă pe munte, să se plimbe cu bicicleta și să alerge, inclusiv la competiții, pentru că sportul îl ține în priză. 

Uneori, mai face și voluntariat, cum a făcut, de exemplu, la Magicamp, unde a fost mai întâi beneficiar, iar apoi a ajutat într-o tabără pentru copii care au suferit arsuri.  

Plimbările cu bicicleta sunt unul dintre lucrurile care îi dau energie lui Vasile

Îi place să petreacă timp în natură și printre oameni, nu prea stă pe Internet și nu se ascunde în spatele rețelelor de socializare, cum ar putea fi tentant pentru o persoană care are leziuni fizice vizibile: „Mi se pare mai interesant ca, decât să stai pe calculator și să te uiți la un clip sau să te joci un joc video, să experimentezi pe propria ta piele, să ai sentimente, trăiri, să ieși în natură și să te bucuri. Așa poți să crești și să te dezvolți ca persoană. Eu mă consider normal, sunt doar niște semne, iar asta nu mă împiedică să am activități ca restul oamenilor”.  

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare