„Am impresia că nu pot fi oameni buni cei lipsiți de umor, cărora le lipsește autoironia.“ Ce înseamnă, de fapt, să fii bun?

Să fii bun înseamnă să fii inteligent? Să ai umor? Să faci mari acte caritabile? Să fii religios? Sau să iubești animalele? Suntem mai buni în anumite etape ale vieții? Am întrebat doi scriitori, un jurnalist, un psiholog și un antropolog.

Probabil primul semn al civilizației, bunătatea are numeroase valențe în funcție de culturi și constructe sociale, indivizii care o manifestă și cei care sunt beneficiarii acesteia sau impactul ei psihologic, așa cum am concluzionat aici: Cum să fii bun: ce ne învață un antropolog și un psiholog despre bunătate.

Pe de altă parte, numeroase studii arată că mai ales formele ei de caritate iluminează la propriu creierul uman. Astfel, întrebarea „Ce înseamnă să fii un om bun?” poate părea simplă, dar răspunsurile ei nu sunt întotdeauna cele mai facile. De aceea, am vrut să aflăm ce înseamnă bunătatea, precum și care au fost sau sunt acei oameni buni din viața lor, și pentru scriitorii T.O. Bobe și Andrei Crăciun, jurnalistul Horia Ghibuțiu, antropologul Bogdan Iancu și psihoterapeutul Iulia Barca.

T.O. Bobe, poet și prozator

Descoperă-i cărțile Bucla, Darul lui Moș Crăciun, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, Cartea neisprăvirii, Contorsionista, Bilete de sinucigaș.

Dacă mă întrebați despre personaje bune și rele, pot să vă spun că niciodată nu le-am împărțit așa. De fapt, cam în tot ce am scris eu a contat mai mult forma, și nu fondul, adică nu „despre ce scriu”, ci „cum scriu”, a contat stilul, au contat abordările. Singurele mele cărți care au o tramă externă sunt Darul lui Moș Crăciun, care e o carte pentru copii, și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, dar nici acolo nu am personaje rele decât în imaginația copilului narator – pirații, teroriștii, extratereștrii. De altfel, cred că în general bunătatea este o chestiune de perspectivă, o chestiune subiectivă.

Sigur că avem nevoie de repere de felul ăsta, dar cred că bunătatea este întotdeauna o chestiune contextuală și consensuală. Ce e bun ține de consensul societății, iar lucrurile socotite bune sunt cele făcute în general să perpetueze și să susțină viața, să susțină regulile unei civilizații sau ale unei comunități. Ca să dau un exemplu extrem, într-un trib de canibali, să zicem, de acum 500 de ani, din Africa, putea să fie bine să mănânci creierul dușmanului tău, ca să-i absorbi istețimea sau forța. În civilizația noastră nu e un lucru bun.

Prima oară când am conștientizat noțiunea de bunătate

Eram în liceu, când profesorul de filosofie marxistă, de pe vremea lui Ceaușescu, a ajuns să ne vorbească despre ce e bine și ce e rău și a dat ca exemplu un ipotetic tablou al lui Nicolae Grigorescu. Argumentul lui era că, dacă tabloul s-ar numi Turci morți, pentru noi, pentru români, ar avea o conotație pozitivă, ar fi un lucru bun un tablou care înfățișează turci morți în Războiul de Independență din 1877. Dar că nu același lucru ar fi dacă ai expune tabloul la Istanbul.

Bunătatea și sistemul nostru de valori

În general, îi considerăm oameni buni pe cei care ne confirmă așteptările, care au același sistem de valori ca noi, pe cei care nu ne contrariază. Orice lucru care aduce atingere sistemului nostru de valori și credințelor noastre îl percepem ca pe o agresiune, chiar și când este vorba despre o mini-agresiune; atunci când te contrazice cineva, când nu e de acord cu tine, când vede lucrurile altfel decât tine, percepi asta ca pe o mini-agresiune și în general tindem să nu îi considerăm oameni buni pe cei care au alte credințe decât noi. 

Este vorba despre o percepție subiectivă, cum spuneam, nu e ceva intrinsec. De exemplu, pe mine, câțiva, foarte puțini oameni mă văd ca un om bun, alții mă văd, dimpotrivă, extrem de-al dracului și de negru în cerul gurii. Mă rog, asta mă flatează într-o oarecare măsură. Sau mă flata ceva mai mult când eram mai tânăr. 

În general, cam asta înțelegem noi prin bunătate, ceva ce nu ne provoacă rău și, mai ales, ceva confortabil, plăcut. Deși sunt multe lucruri neplăcute care, de fapt, ne fac bine. Iată, ciocolata e bună, dar ne provoacă diabet sau carii, untura de pește nu o percepem drept bună. Confortul este un lucru bun suntem tentați să spunem dar, pe de altă parte, o canapea confortabilă ne poate distruge coloana vertebrală. La fel e și cu oamenii, asta încerc să spun. Câteodată dai peste oameni incomozi despre care nu crezi că îți fac bine, crezi că sunt răi. Iată, pentru că tot e o discuție lungă în perioada asta despre educație, mulți oameni recunosc la bătrânețe că au avut niște profesori mai aspri care le-au făcut bine, de fapt. Și, desigur, acum multă lume o să înțeleagă de aici că pledez pentru trasul elevilor de perciuni sau pentru bătutul cu rigla și o să mă treacă în tabăra răilor.

Bunătatea, apanajul inteligenței. „Faptul că dai dovadă de prostie emoțională este tocmai să îi rănești pe ceilalți“

Aș mai zice și că, de fapt, bunătatea poate fi asociată cu inteligența. Iată există și noțiunea de inteligență emoțională. Ce înseamnă altceva decât bunătate? Nu sunt cumva sinonime „inteligența emoțională” și „bunătatea”? Faptul că dai dovadă de prostie emoțională este tocmai să îi rănești pe ceilalți, chiar fără să vrei. 

Cred că bunătatea ține și de echilibru și de inteligență și de putere într-un fel. Bunicile despre care îmi vorbeați, cele care sunt capul familiei, care țin familiile unite, cred că sunt văzute ca oameni buni pentru tocmai pentru că au destulă putere cât să îi coordoneze pe toți, să aibă grijă de toți, să mențină un echilibru. Cineva slab cred că nu poate fi nici suficient de bun. De multe ori slăbiciunea, indiferent că-l facem pe cineva vinovat de asta sau nu (pentru că de cele mai multe ori, oamenii nu sunt vinovați de slăbiciunea lor), este asociată cu răutatea. Oamenii răniți, în general, pot să provoace rău, oamenii depresivi pot spune lucruri îngrozitoare celorlalți, să îi rănească. Dar asta nu înseamnă că sunt ei vinovați, că sunt răi. 

Să nu faci un mare bine oamenilor

Cred că bunătatea ține și de înțelepciunea de a nu-ți dori să faci un mare bine oamenilor. Ci să faci lucruri bune mărunte. Să ai grijă de grădina ta, ca să ne amintim de Voltaire. Și, ca să dau iarăși un exemplu extrem, nu cred că Hitler s-ar fi văzut ca un om rău, deși pentru noi astăzi e personificarea răului. Hitler a condus o groază de oameni pe calea Iadului, cea pavată cu bune intenții, pentru că n-avem de ce să ne îndoim că intențiile lui erau bune, că el era convins că face un bine omenirii. Să ne amintim că Hitler era vegetarian pentru că nu suporta cruzimea față de animale și că erau vegetarieni și alți naziști din jurul lui. Să ne amintim și că primii care au dat niște legi împotriva chinuirii animalelor au fost naziștii. Au interzis chiar să fie fierți homarii pentru că asta le provoca durere – sunt fierți de vii la gătit. Doar cu oamenii aveau ce aveau, altfel desigur că naziștii nu erau răi. Alcoolismul se spune că este un lucru rău, dar anti-alcoolic era și Lenin care a trimis și el la moarte nenumărați oameni, convins că face un mare bine societății. 

Toți revoluționarii credeau că fac un bine, un mare bine. De fapt, binele, așa cum îl vedem noi, este istoric și pentru că aparține învingătorilor. Nu știm sigur cum ar fi arătat binele pentru noi astăzi dacă Hitler ar fi ieșit învingător din război. Sigur, e scandalos ce spun, dar putem fi convinși, dacă e să facem istorie contrafactuală, că n-am fi trecut cu vederea masacrarea atâtor oameni? La urma urmei, în Rusia există și acum o mare parte a populației care crede că Revoluția din 1917 a fost un lucru pozitiv. Nu mai spun de nenumărații intelectuali occidentali care au trecut și încă mai trec cu vederea pogromurile din Rusia.

În plus, iată, Revoluția Franceză a biruit și lumea o vede acum ca pe un lucru pozitiv, care a dus la democrație, francezii se mândresc cu ea. Or atunci a fost o oroare, a decapitat enorm de mulți oameni. A fost un lucru bun sau rău? Ce e bine și ce e rău? Nu e oare preferabil să ne îngrijim de propria grădină, să facem câte un bine mărunt celor din preajmă, în loc să ne propunem să schimbăm lumea cu totul, după un Mare Plan General al Binelui?

Validare și auto-validare: „cercul virtuos“

Cred că orice reacție de validare sau de auto-validare ne crește stima față de sine și ne face să fim mai buni, și așa ne înscriem într-un cerc virtuos. Pe când o părere proastă despre noi, ori a altora, ori a noastră, a mea față de mine, de exemplu, mă duce într-o spirală regresivă, mă face să mă simt din ce în ce mai rău. De asta avem nevoie tot timpul de confirmări, avem nevoie să facem lucrurile care convențional sunt numite „bune”. 

Simbolul crucii și bunătatea ca ideal religios

Dacă vorbim de bunătate, religia a avut un rol istoric foarte important, și anume la stabilirea acelorași valori și la formarea societăților, fiindcă o societate este coerentă atunci când are același set de valori. Iar cuvântul „religie” vine din latinescu ligo, ligare, ligavi, care înseamnă a lega sau a uni. Religiile unesc oamenii între ei, pe de o parte, prin stabilirea unui set de valori comune, iar pe de alta fac legătura cu un plan transendent sau metafizic. Asta fac toate religiile, chiar dacă lucrul acesta este cel mai evident la creștinism, în simbolul crucii, cu cele două axe ale sale: una orizontală și alta verticală.

Întrebarea este ce îi ține pe oameni împreună, ce mai dă coerență unei societăți, în lipsa religiei. Ideologiile, dat fiind că au doar componenta orizontală, n-au cum să-i unească, să dea coerență unei societăți. Ele mai degrabă stabilesc granițe în interiorul unei societăți, în interiorul unui grup de oameni care împart același teritoriu. Cred că oamenii simt nevoia unei autorități deasupra celor lumești la care să se raporteze pentru a cădea de acord asupra unui set de valori, în interiorul căruia să se stabilească ce e bine și ce e rău. Și probabil e unul dintre motivele pentru care nu știu să existe societăți, de la triburi până la imperii, cărora să le lipsească dimensiunea religioasă.

Iar acum o să mi se spună că există societăți unde pe același teritoriu coexistă mai multe religii. Da, dar aceste religii au valori comune, compatibile între ele, cum e cazul orașului meu natal, Constanța, unde creștinii conviețuiesc cât se poate de pașnic cu musulmanii. Și, indiferent dacă sunt musulmani sau creștini, își spun că au același Dumnezeu, chiar dacă îl numesc altfel și au alte obiceiuri. În Dublin, în schimb, unde predominantă a fost sau încă mai este dimensiunea orizontală, ideologică, politică, știm că s-au omorât între ei oameni de aceeași religie.

Pentru mine un om bun a fost…

În studenție știu că îmi spuneam, împreună cu un mic grup de prieteni, că nu poate exista om mai bun decât Cristian Popescu, poetul Cristi Popescu. Nu în primul rând pentru că, foarte sărac fiind, era în stare să-și dea ultimii bani cerșetorilor, ci pentru că avea o aură de bunătate, nu știu să explic ce e de neexplicat.

Și, desigur, bunicul meu din partea mamei, alături de care am crescut și care, deși avusese o viață extrem de grea, ca majoritatea celor din generația lui, reușise să-și păstreze seninătatea și umorul și să nu se ia niciodată prea în serios. Poate că datorită lui asociez umorul cu bunătatea și am impresia că nu pot fi oameni buni cei lipsiți de umor, cărora le lipsește autoironia, cei gravi, măreți, solemni. 

Andrei Crăciun, poet, prozator și gazetar

Descoperă unele dintre cărțile lui Prietenul visătorilor și al învinșilor, Cioran, ultimul om liber, Și fericirea era obligatorie, Aleea Zorilor, Baricadele.

Sunt niște banalități, dar sunt niște banalități importante: așa cum răul se prezintă într-o infinitate de nuanțe, la fel se prezintă și binele. Mereu există o formă de echilibru.

Totodată, oamenii nu sunt decât arareori integral buni sau mereu buni sau întotdeauna răi. Natura umană e un pic mai complexă de atât. Iar cei mai mulți oameni sunt pur și simplu gri.

Eu nu cred în maniheism, nu cred în împărțirea strictă între bine și rău. Există însă un amănunt care aduce, totuși, o diferență: oamenii aceștia gri – încearcă sau nu să fie mai buni?

Pentru mine un om bun e acela care știe că totul rămâne aici pe pământ, că nu ia nimic mai departe, care nu e interesat să acumuleze capital, glorie, laude, care nu strânge doar pentru sine și pentru tribul său niciodată filtrat critic.

Totul chiar este deșertăciune, mai puțin ceea ce dăruiești. Pentru mine, oamenii buni sunt cei care dăruiesc și se dăruiesc, cei care respectă toate câte sunt pe lume și nu caută răul. Pe scurt, cei care iubesc și văd dincolo de vârful nasului.

Nu cred nici în binele făcut cu forța, nici în cei care își trâmbițează noblețea sufletească. În schimb, cred în oamenii anonimi care reușesc să fie oameni întregi, care ajută fără să ceară nimic în schimb, care caută să fie buni fiindcă știu, fără să le fi spus nimeni, că aceasta este calea.

Mai cred că oamenii sunt mai buni cu cât sunt mai aproape de începutul vieții sau de sfârșitul ei. Când sunt copii sau când sunt bătrâni. În restul zilelor, când cred că au putere sunt de cele mai multe ori nechibzuiți, meschini, egoiști.

Există ceva strâmb în om care nu se poate îndrepta. Dar există și o scânteie, n-are importanță dacă e divină sau pur și simplu doar e acolo întâmplător, pe care oamenii o pot îngriji și, astfel, se pot salva. 

Pentru mine un om bun a fost sau este…

Am cunoscut câțiva oameni în viața mea de patruzeci de ani pe pământ. Nu foarte mulți, poate nici măcar o sută. Am avut chiar și o astfel de bunică – înțeleaptă, fără să aibă carte, și bună, pentru că pur și simplu așa se născuse și se încăpățânase să nu se piardă.

Horia Ghibuțiu, jurnalist

Puteți asculta podcast-ul Rock Around The Talk în fiecare marți, de la ora 19.00, la Rock FM. 

Ca să pot defini un om bun, trebuie să știți că sunt rodul a două școli de gândire diferite: mama împărțea lumea în oameni buni și în oameni răi, tata – în deștepți și în proști. Pe măsură ce am crescut, am aflat că omul bun e prost – auzeam des expresia „cineva e prost de bun”, ceea ce mi-a nuanțat definiția personală a bunătății umane. 

Pentru mine un om bun a fost sau este…

Ai mei, cu siguranță, au fost; bunicile materne (pe bunici nu i-am cunoscut); partenera de viață, ceea ce îmi place să cred că infirmă locul comun potrivit căruia contrastele se atrag; prietenii care îmi sar în ajutor necondiționat; chinezul din „La răsărit de Eden”, cel mai cumsecade personaj fictiv care-mi vine în minte; redactorul-șef, drept și principial, al unui cotidian, care a fost salutat, în semn de respect, militărește, cu mâna la un chipiu imaginar, când a demisionat; fotbalistul care nu exultă la victorie și nu-și smulge părul la înfrângere; persoana care-și limitează șederea în oraș în funcție de cățelul rămas acasă; cel care se exprimă îngrijit; cel care acordă întâietate la coadă la înghețată; gentilomul care știe să cânte la cimpoi, dar se abține.

Iulia Barca, psihoterapeut

Un om bun pentru mine este un om capabil de compasiune, dispus să se cunoască pe sine, să învețe să corecteze anumite greșeli și să se dedice dezvoltării sale într-un mod sănătos și empatic. Deschiderea către ceilalți, către a oferi ajutor și înțelegere, acceptare și iertare, este egală cu deschiderea de a-și oferi sieși toate aceste lucruri.

Iertarea menționată aici este capacitatea de vindecare după nedreptate, de a merge mai departe fără furie și resentimente, și nu neapărat reluarea relației cu cineva care ne-a rănit.

Pentru mine un om bun a fost…

Cred că m-am înconjurat de oameni pe care îi consider buni, sunt tribul meu, sunt cei alături de care știu că sunt într-o zonă de sănătate emoțională și psihică, cei care sunt oglinzi pentru mine și care, la rândul lor, acceptă să fiu oglindă pentru ei. Sunt cei cu care pot fi vulnerabilă și care își arată vulnerabilitatea, cu care pot construi intimitate emoțională.

Am în preajmă și oameni pe care îi consider „buni” pe un anumit domeniu, dar abilitățile și dezvoltarea lor intelectuală sau profesională sunt dublate de aceleași calități în relațiile interumane. 

Bogdan Iancu, antropolog și profesor de antropologie la SNSPA

Antropologia nu este o condiție, dar este un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia eu cred că indivizii pot fi mai buni sau că poți, asimilând măcar ideile de decentrare personală pe care le propune, să privești și să raționalizezi actele indivizilor, ideea de a nu crede că sunt iraționali.

Măcar din punctul ăsta de vedere ar putea fi, cum zicea Vintilă Mihăilescu, un „instrument de antropologizare” care poate fi util unui cetățean. Îmi place să cred că noi predăm forme de încetățenire, de la cetate, „despre împreună.” 

Pentru mine un om bun a fost sau este…

Vintilă Mihăilescu era un om foarte bun. Marian Ursan este pentru mine un om bun, de la Carusel. Constantin Vică, colegul nostru de la Studii Vizuale și Filosofie. Evident că eu sunt prizonier al proiectelor de întrajutorare, și aș mai zice Ilinca Macarie de la Adăpostul Odăi, oamenii care gestionează Casa lui Patrocle.