Viața cu insuficiență renală. „La ecografie nu-mi găseau rinichii”

„La ecografie nu-mi găseau rinichii.” Când viața depinde de dializă și de transplantul de organe

Până în octombrie 2019, viața lui Radu însemna ca, trei zile din săptămână, să meargă la o clinică de dializă. Marți, joi și sâmbătă, se trezea dimineața la 4:40. Pleca la București, unde un aparat sofisticat făcea ceea ce rinichii lui nu mai reușeau: îi filtra tot sângele din corp ca să elimine toxinele. În octombrie, Radu a făcut transplant de rinichi. El și încă un bolnav de insuficiență renală cronică trăiesc astăzi aproape normal pentru că familia unei actrițe din Sibiu a ales să doneze organele.

Radu Preda avea 30 de ani, abia se căsătorise de un an și nu apucase să facă un copil când a început să aibă, aparent din senin, diaree, stări de vomă, au început să i se umfle picioarele la glezne și să se simtă nefiresc de obosit pentru vârsta lui. „Dacă urcam două etaje, trebuia să mă odihnesc cinci minute, ca să-mi revin”, își amintește Radu, acum în vârstă de 38 de ani. 

A încercat să ignore simptomele, pentru că nu-i plăceau medicii și spitalul era ultimul lucru unde ar fi vrut să ajungă. După două săptămâni, a început să se îngrijoreze și s-a dus la camera de gardă de la Spitalul Județean din Târgoviște, orașul unde locuia.

„Mi-au făcut niște analize și o ecografie, iar la ecografie nu-mi găseau rinichii, era ca și cum nu i-aș fi avut. Într-un final, i-au văzut, dar erau foarte mici. Mi-au zis că, la cum arată analizele – creatinina și ureea – în mod normal trebuia să fiu în comă, nu pe picioare. Atunci m-au trimis cu ambulanța la Spitalul Floreasca din București”. 

Nu l-au lăsat să plece cu mașina lui, pentru că, spuneau medicii, în starea lui, putea să facă oricând un stop cardio respirator și ar fi putut avea nevoie de resuscitare.

Tot atunci, analizele lui arătau că avea creatinina 24, în condițiile în care un om sănătos o are până în 1,2-1,4, iar ureea era 400, deși normalul e de maximum 45. Dar Radu nu știa, atunci, nimic despre ce înseamnă toate aceste valori ale analizelor lui de sânge.

viața cu insuficiență renală. Radu Preda, la scurt timp după diagnostic
Radu, la scurt timp după ce aflase că are insuficiență renală cronică

A ajuns în București, la Spitalul Floreasca, în aceeași zi. Era un caz de urgență. Aici au urmat aceleași proceduri: camera de gardă, analize, ecografii. „M-au internat și cred că a doua sau a treia zi mi-au spus diagnosticul: insuficiență renală cronică”, spune el.

Care sunt cauzele pentru care a ajuns la 30 de ani la insuficiență renală cronică? Nici până în ziua de azi nu știe. Teoretic, cauzele pot fi mai multe, iar printre ele se află tensiunea arterială și diabetul. Dar la el nu e cazul de așa ceva și nici medicii nu i-au spus care ar fi cauza bolii lui.

„Mi-au spus că rinichii s-au atrofiat în timp, în ani întregi, și că organismul s-a descurcat cu ce avea până la un punct, când n-a mai putut. Insuficiența renală cronică nu are simptome sau durere, te duci la medic în ultimă instanță. Nu poți să previi”, spune Radu.

Ce e dializa. Primul contact

Prima grijă a medicilor de la Floreasca a fost să-l stabilizeze, iar pentru asta avea nevoie de transfuzii de sânge. Inițial, i s-au pus trei pungi cu sânge, iar peste încă două zile a mai primit o transfuzie. Pentru a primi sânge, Radu a trebuit să-și mobilizeze cunoscuții ca să doneze, la rândul lor, sânge pentru rezervele spitalului. Nu a primit sânge de la donatorii lui, dar cei care au mers să doneze trebuiau să menționeze că donează în contul lui „Preda Radu de la Spitalul Floreasca”. Este felul prin care medicii se străduiesc să convingă cât mai multă lume să doneze.

A doua sau a treia zi de la internare, a început dializa. Să faci dializă înseamnă că ești conectat la un aparat care face ce nu pot să mai facă rinichii tăi: îți filtrează sângele și scoate din el toxinele.

„Sângele intră într-un aparat și ajunge la niște filtre care blochează apa și toxinele pe care rinichii tăi nu le mai filtrează. E un fel de rinichi artificial. Ce face un rinichi normal în 48 de ore, tu faci, prin aparatul ăla, în patru ore. E un efort fantastic pentru organism”.

În cele patru ore, mai mult sau mai puțin, cât durează o ședință standard de dializă, tot sângele din corp este filtrat de mai multe ori. „Se filtrează undeva între 22-23 până la 30 de litri într-o ședință de dializă”, îmi explică Radu. Iar un adult are, în mod normal, între 4,5 și 5,7 litri de sânge.   

Pentru prima ședință de dializă, medicii i-au pus un cateter femural. Cateterul e un tub care se introduce prin artera femurală și, practic, locul pe unde îți iese și îți intră din nou sângele în organism, filtrat prin dializă. Cateterul femural se folosește doar la început, pentru o dializă la urgență, pentru că, ulterior, procedura se realizează prin venele de la nivelul brațului.

Dependent de dializă. În spital trei zile pe săptămână

După două săptămâni, Radu a fost externat. Pleca acasă cu tot cu cateter în picior. În cele două săptămâni petrecute în spital s-a stabilizat. Tot atunci, a aflat că viața lui va depinde de dializă. În trei zile din săptămână avea să meargă la spital, câteva ore bune, ca să fie conectat la aparatul care îl va ajuta să trăiască, scoțându-i toxinele din corp. Și asta se întâmpla săptămânal. Până când? Până când găsea un donator de rinichi, dacă avea să găsească vreodată.

Astfel, Radu a făcut dializă prin cateterul femural vreme de două luni. Nici n-ar fi putut să stea mai mult cu el, pentru că zona e greu de păstrat sterilă și se poate infecta. „Puteam să merg, nu e un deranj așa fantastic, dar nici nu puteam să mai am aceleași activități, nu puteam să alerg. În afară de faptul că mă dezinfectau ei când mă duceam la dializă, din două în două zile, mă dezinfectam și eu zilnic și mă pansam acasă. Mă dezinfecta Bianca, soția mea”, îmi explică Radu.

În plus, cateterul femural e o soluție temporară, până când ți se face fistula. Fistula arterio-venoasă presupune o intervenție chirurgicală realizată sub piele, prin care o venă se unește cu o arteră. Această intervenție ajută la creşterea cantității de sânge care curge prin venă, facilitând astfel dializa. În plus, întărește vena, ca ea să facă față introducerii repetate a acelor pentru tratatmentul de dializă.

În locul în care a fost înțepat pentru dializă i s-au umflat mult venele.

„E o operație pe care eu am făcut-o la mâna stângă, prin care mi-au unit o venă cu o arteră pentru ca fluxul de sânge să fie mult mai puternic, ca să se poată face o dializă mult mai eficientă”, explică, mai simplu, Radu.  

După ce i s-a făcut fistula, de fiecare dată când mergea la dializă, asistentele îl înțepau în braț. Cu două ace, pe aceeași mână. Din acele ace pornesc niște tuburi prin care trece sângele care ajunge, astfel, în aparatul pentru hemodializă.

După doi ani și jumătate de dializă la Floreasca, s-a mutat, la sugestia medicului lui nefrolog, la clinica privată Diaverum, centrul de dializă Splai. Radu nu a avut ce să le reproșeze celor de la Floreasca și spune că a întâlnit, și în spital, și la clinică, numai profesioniști. La clinica privată, tratamentul era, în continuare, acoperit de asigurarea de sănătate.

„Am început dializa la 30 de ani și am terminat-o la 38”

Ajuns acasă după ieșirea din spital, Radu a trebuit să facă niște schimbări în viața lui. După șocul de a deveni peste noapte dependent de dializă, a trebuit să renunțe la afacerea pe care tocmai o începuse și să se mute, împreună cu soția lui, în casa de la țară a părinților lui. În plus, nu mai avea voie deloc să consume sare și lichidele trebuiau să se limiteze la 450 de mililitri în 24 de ore. Dar acestea erau probleme minore pe lângă schimbarea drastică a stilului lui de viață.

A luat zilele una după alta, fără să se gândească prea mult la viitor. Pentru că locuia la 70 de kilometri distanță de București, Radu se trezea, de trei ori pe săptămână, la 4:40 dimineața. Se îmbrăca, mânca, iar în jur de 5.00 pleca de acasă, de obicei cu o ambulanță de transport pentru dializați.

„Făceam o oră și ceva pe drum, pentru că eram mai mulți pacienți de luat cu aceeași mașină, ajungeam pe la 6:05-6:10 în fața clinicii. Intram, mă schimbam, mă cântăream mereu și mă duceam în pat. La 6:30 mă conectau la aparat. Dializa propriu-zis dura 4 ore și 10 minute. Apoi te deconectează, trebuie să mai stai încă 10-20 de minute să ți se oprească sângerarea, după care ieși și aștepți să iasă și ceilalți pacienți și pleci cu ambulanța. Ajungeam acasă pe la 1 – 1:30 după-amiaza”, își amintește el.

A făcut același lucru marțea, joia și sâmbăta. Săptămână după săptămână. An după an. Opt ani la rând. De 1248 de ori.

Când ajungea acasă după dializă, uneori putea să mai facă diverse treburi pe acasă, dar avea și zile când se simțea obosit și voia să doarmă. „În primii ani de dializă nu simțeam așa mult nevoia de odihnă, dar apoi, ușor-ușor, cam devenise o regulă să vin acasă după dializă și să mă odihneasc. Ori am îmbătrânit, ori ceva scârțâia”, glumește el.

„Mai erau cazuri când se întâmpla să îmi scoată mai mult lichid decât ar fi trebuit și atunci mă simțeam slăbit, obosit, aveam dureri de cap”. Asta se întâmpla când îi scoteau mai multă apă din sânge decât surplusul acumulat de la o sedință de dializă la alta.

Ca să nu se întâmple acest lucru, procedura este să te cântărești la începutul ședinței de dializă și apoi la finalul ei: „Când începi prima dată dializa, ți se stabilește o greutate, care se numește greutatea uscată. Adică greutatea pe care o ai fără surplus de apă în organism. Se face diferența între greutatea uscată și greutatea cu care vii în dimineața zilei de dializă. Și, la finalul procesului de dializă, tu trebuie să nu ai mai puțin decât greutatea ta uscată. Diferența dintre greutatea uscată și cea cu care vii la dializă poate fi de câteva sute de grame, un kilogram, două, patru, unii aveau și o diferență mai mare între cele două tipuri de greutate. Dar nu e indicat să fie prea mare diferența, pentru că, cu cât ai mai multe lichide în organism, pe care nu le poți elimina natural, cu atât forțezi organismul și inima mai mult. Dacă tu ai 65 de kilograme greutatea uscată, dar te duci la dializă cu 67, în mod normal, trebuie ca, prin dializă, să îți scoată 2 kilograme de apă cu toxine din sânge. Și să revii din nou la greutatea uscată”.

Tânăr și dependent de un aparat

De cele mai multe ori, vorbim despre dependență ca fiind o problemă psihică sau emoțională. Dar ce faci când dependența ta e una fizică? Ce faci când viața ta ajunge să fie, brusc, dependentă de un aparat medical? Îl întreb pe Radu ce a însemnat pentru el faptul că a devenit dependent de dializă la 30 de ani. Nu vrea să-și dezvăluie prea mult sentimentele și vorbește ca și cum n-ar fi vorba despre viața lui, ca și cum s-ar privi de undeva din exterior și ar vedea numai faptele concrete, nu și emoțiile prin care a trecut.

 „Pe plan profesional, abia începusem atunci o afacere și a trebuit să mă opresc, n-am mai avut nicio șansă. A fost destul de aiurea, mi-a schimbat total viața. Dar, după un an, mi-am reluat viața profesională și am început să lucrez. Mergeam o zi la dializă, o zi la serviciu. Am avut șefi indulgenți care mi-au permis să lucrez în trei zile cât alții în cinci. Fiind contabil, am putut să îmi fac treaba și acasă sau în weekenduri”, spune el.

Având insuficiență renală cronică, Radu a fost încadrat ca persoană cu handicap și avea, conform legii, dreptul la un însoțitor. Pensia lui de handicap era, atunci, în jur de 300 de lei, iar indemnizația de însoțitor pe care o lua soția lui era vreo 700 de lei. Acum, pensia a crescut la 500-600 de lei, iar indemnizația e 1.300 de lei. „Oricum nu sunt un om normal, oricât aș vrea eu”, spune Radu.  

„Am avut momente în care îmi venea să-l iau pe Dumnezeu de gât”

Insist și merg mai departe cu întrebările. „Dar cum a fost pentru tine pe plan personal?”. „Nu am simțit că mi-a afectat viața pe plan personal, dar, când făceam dializă la Floreasca, era un tip care avea nunta programată și cea care urma să-i fie soție l-a părăsit când a aflat că are insuficiență renală”, spune Radu. Glumim puțin pe seama faptului că el apucase să se căsătorească înainte de a se îmbolnăvi.

Treptat, se deschide puțin. Îmi spune că defulările lui au venit mai târziu, la un an-doi de la diagnostic.

„E frustrant. Eram nervos. Mai ales că nu am avut niciodată o viață prea dezorganizată, nu am avut vicii, e enervant. Am avut momente în care îmi venea să-l iau pe Dumnezeu de gât și să dau cu el de pământ. Mă ofticam foarte tare. Am avut niște momente care, culmea, nu au apărut chiar atunci când am fost diagnosticat. La vreun an-doi, am avut niște ieșiri destul de serioase. Eram cu soția mea în mașină și am început să înjur, să dau cu pumnii în volan. Mai și conduceam când făceam chestia asta. Te oftici, când știi că nu fumezi, nu bei, nu pierzi nopțile și să ți se întâmple aiurea, așa…”

Dincolo de frustrarea bolii, a faptului că știi că nu ești sănătos și că organismul ți se degradează pe zi ce trece, mai e și frustrarea faptului că libertatea ta capătă alte conotații. În cei opt ani de dializă, Radu nu a putut să plece în vacanțe prea lungi sau prea de parte de casă. „Nu poți să pleci niciodată mai mult de două zile, când faci dializă. Trebuie să te gândești mereu că ești legat de locul ăla, că trebuie să vii înapoi ca să-ți faci dializa”, spune el.

În mod normal, dacă îți planifici vacanțele, poți să te înscrii pentru dializă la clinici sau spitale din alte orașe. Dar Radu s-a ferit, în primii ani, să facă dializă la Constanța, de exemplu, ca să poată să stea măcar mai multe zile pe litoral. Apoi, când a decis să o facă, n-a găsit locuri libere. „Când m-am hotărât eu să fac acolo dializă, nu prea găseam locuri libere, pentru că mereu mergeam la mare destul de spontan și nu îmi planificam din timp vacanța. Eu nu puteam să le zic cu trei luni înainte că am nevoie de ședințe de dializă, pentru că nu știam când vreau să merg la mare. De obicei, anunțam cu o săptămână înainte și deja locurile de dializă erau full în sezonul estival”, spune el.

S-a descurcat cum a putut și a improvizat. În unele vacanțe la mare, a sărit și câte două ședințe de dializă. Ca să reziste și să mai elimine totuși din toxine, a găsit o soluție inedită, despre care medicii n-au aflat vreodată: „Când mă duceam la mare, mă băgam în mașină, unde era foarte cald, și stăteam acolo câteva ore ca să transpir, să fac un fel de saună și să mai elimin din lichide și toxine prin piele”.

Nu au fost singurele dăți când a sărit peste ședințele de dializă. Au fost și situații când a făcut-o fără voia lui, când ambulanța de transport pentru persoane dializate nu reușea să ajungă să-l ia din cauza zăpezii prea mari. „Nu era foarte grav că săream o ședință, cel puțin la început, când organismul era mai puternic. Dar pentru persoanele mai în vârstă sau care fac dializă de mai mult timp, e posibil ca organismul să cedeze dacă trec mai mult de trei zile între ședințele de dializă”, spune Radu.

Uneori, și el se simțea rău când nu reușea să ajungă la dializă. Simțea că se sufocă și nu mai putea să respire, mai ales dacă se punea la orizontală: „Apa migra către gât, către căile respiratorii și nu mai puteam să respir normal. Au fost dăți când am fost atât de încărcat (n.r. – cu lichide și toxine) încât, ca să pot să respir cât de cât ok, trebuia să stau mai ridicat în șezut când dormeam. Mi s-a mai întâmplat iarna, când nu reușeam să ajung la dializă”.

Frica de transplant

Îl întreb pe Radu când s-a gândit prima dată serios la transplant. „Serios nu m-am gândit niciodată”, îmi spune și apoi începe să râdă. Și-a căutat tot felul de scuze pentru care să nu se înscrie pe lista de așteptare pentru găsirea unui donator. Mai întâi, își spunea că vrea să aibă un copil înainte de a face transplantul. Apoi, după ce a avut un copil, că trebuie să-și rezolve problemele dentare. Și tot așa, a găsit tot felul de pretexte sub care și-a mascat frica de operație și de ceea ce credea că înseamnă perioada de după transplant.

Radu, împreună cu fiica lui care are, acum, cinci ani.

„Întotdeauna mi-a fost frică de operație și frică de ce se poate întâmpla după transplant. Consideram că perioada de după transplant e una foarte delicată, pentru că trebuie să te protejezi foarte bine. Poți să te infectezi cu diverse chestii mult mai ușor decât dacă nu faci transplant, din cauza medicamentelor imunosupresoare, care îți slăbesc sistemul imunitar. Poți, de la o banală răceală sau de la o măsea, să dai în alte complicații”, spune el.

„Medicii și familia întotdeauna m-au încurajat și m-au bătut la cap să mă înscriu pe lista de transplant. Și câteva luni dacă îți funcționează transplantul tot e un lucru foarte bun pentru organism, îmi spuneau medicii. Că eu le spuneam că mi-e frică să nu îmi respingă organismul rinichiul transplantat”, adaugă Radu.

Abia la șapte ani după ce a fost diagnosticat cu insuficiență renală, Radu s-a trecut pe lista de transplant. Dar nici atunci nu a fost decis.  

Cum a ajuns, totuși, pe lista de transplant renal

În august 2018, Radu s-a dus la Cluj ca să viziteze orașul și împrejurimile, cu gândul să treacă și pe la Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca, acolo unde se fac cele mai multe operații de transplant renal de la noi din țară. Voia să afle care sunt condițiile de înscriere pe lista de transplant, ca să se întoarcă ulterior pentru formalități și analize.

„M-am dus acolo și era o doamnă doctor – Alina Elec, medic primar nefrolog – care mi-a spus în mare despre ce e vorba. Mi-a zis apoi că, dacă tot am venit, să îmi recolteze și pentru analizele de sânge. Eu, ca un catâr, am refuzat inițial: nu, doamnă, eu am venit să vizitez Clujul, nu să fac analize! Și doctorița a insistat: haideți, domnule, dacă tot ați venit din Dâmbovița, haideți să vă recoltăm și apoi ne trimiteți restul analizelor pe care le faceți la București prin e-mail! Și le-am făcut, până la urmă”.

Doctorița Elec i-a spus atunci că numai după ce va avea toate analizele la dosar – adică și pe cele pe care urma să i le trimită de la București – va fi înscris pe lista de așteptare pentru găsirea unui donator de rinichi.

O șansă refuzată, o șansă acceptată. Găsirea unui donator

Radu și-a văzut mai departe de vacanță și nu s-a gândit nici măcar o secundă să trimită și restul de analize la Cluj. Din nou, teama de operație și-a spus cuvântul și l-a făcut să amâne decizia: „Mi-a trecut vag prin minte o dată, dar erau foarte multe analize. De la RMN la consult stomatologic total, EKG cu interpretarea medicului, erau multe. Așa că am renunțat la idee”.

Dar, la un an după vizita la Cluj-Napoca, în iulie 2019, Radu a primit un telefon.

„M-au sunat la 12:00 noaptea. Bună seara, suntem de la Institutul de Transplant Renal de la Cluj, domnul Preda? Puteți să ajungeți până mâine dimineață la ora 8:00 în Cluj? Că sunteți compatibil pentru un transplant. Nu dormeam, dar am fost șocat de telefon. Le-am spus că îi sunt în cinci minute. Am stat și m-am gândit, am vorbit și cu soția mea, care mi-a zis că facem cum consider eu. Și am refuzat”.

Așa că Radu a sunat înapoi la Institutul de Transplant și a anunțat că nu se va prezenta: „Nu știu de ce, de frică, din cauza șocului că m-au sunat și eu nici nu știam că sunt trecut pe listă, pentru că nu terminasem formalitățile. Le-am și spus la telefon că eu n-am trimis toate analizele, iar ei au zis că e în regulă și că pot să le fac acolo, la fața locului, că se rezolvă. În fine, am refuzat. După care, două săptămâni, mi-am făcut zilnic procese de conștiință, că de ce am refuzat, că am fost fraier, că trebuia să mă duc. Și asta a fost”.

Patru luni mai târziu, pe 28 octombrie 2019, Radu primește un nou telefon. „De data asta, aveam numărul de telefon, îl băgasem în memorie. M-au sunat la 8:00 dimineața. Am văzut că scrie Cluj și mă uitam la telefon și mă gândeam: să răspund, să nu răspund. Încă mai aveam ideea de a refuza. Până la urmă am răspuns, m-au întrebat dacă pot să ajung până la orele 14:00-15:00 la Cluj și le-am spus că da”, își amintește el.

În perioada respectivă, Radu avea permisul auto suspendat, așa că și-a sunat un văr din București să vină să îl ia din Târgoviște și să se ducă cu el la Cluj. A urmat o cursă contra cronometru. Dacă ar fi depășit ora la care trebuia să fie la spital, putea să piardă șansa de a se opera.

Din fericire, a ajuns la timp. După șase ore de mers cu mașina, era la spital. Când a ajuns, acolo se mai aflau deja alte cinci persoane, contactate pentru transplantul renal. Urma să ajungă și a șaptea.

Rinichii unei actrițe din Sibiu

În cazul unui transplant, sunt contactate mai multe persoane compatibile, iar organul se transplantează celui care are compatibilitatea cea mai crescută cu organul donat. În cazul acesta, chemaseră șapte persoane.

„Foarte curios este că am avut o încredere ce nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Știam care e procedura, știam că există riscul să nu mă aleagă pe mine pentru transplant, dar am fost convins că o să mă duc să fac transplantul. Știam că poți să te duci degeaba și să nu te aleagă dacă alte persoane sunt mai compatibile cu organul donat. Am fost atât de sigur în fața unul lucru care nu e sigur deloc”, mărturisește Radu. 

Când a ajuns la Cluj, a fost trimis la EKG, RMN și să facă restul analizelor pentru completarea dosarului de transplant. „Apoi am așteptat. Am stat în aceeași sală de așteptare cu celelale persoane cu insuficiență renală care așteptau și ele decizia. Nu știam atunci că sunt doi rinichi, credeam că unul singur dintre noi va obține transplantul”. Totuși, la selecția pacienților, au ales doi oameni. Însemna că vor fi doi rinichi.

„Din șapte, au fost aleși doi pacienți. Eu și încă o doamnă de peste 60 de ani. Pe la 20:00 seara au ajuns rinichii. Atunci am aflat că sunt doi și de unde au venit. Deja apăruse știrea că familia unei actrițe din Sibiu, care murise într-un accident, a decis să îi doneze organele. Așa că știam că de la ea sunt rinichii. O asistentă mi-a confirmat apoi”, povestește Radu.

„Te trec niște emoții, știam că tânăra care a murit era de-o vârstă cu mine. Am fost recunoscător părinților tinerei, că au acceptat donarea de organe. Știi cum e, bucuria transplantului e mult mai mare decât tristețea față de cel care nu mai e”. 

De fapt, n-a avut timp să se gândească prea mult la acest lucru atunci. Imediat, au început pregătirile pentru operație.

Operația și recuperarea

Cele două operații de transplant renal – a lui și a celeilalte persoane alese – au avut loc simultan, în săli de operație alăturate. Pe Radu l-a operat o echipă condusă de doctorul Liviu Constantin, medic primar urolog, iar operația a durat trei-patru ore.

După operație, l-au dus într-un salon special pentru post transplantați, unde a fost consultat de Adriana Muntean, medic primar nefrolog: „Acolo stai până ți se reglează urina, până când medicii se asigură că rinichiul începe să funcționeze bine. Dar eu am stat trei-patru zile în plus decât ar fi fost necesar. Primele 48 de ore nu m-am dat jos din pat deloc. Nu m-am alimentat și nu m-am hidratat altfel decât prin perfuzii”. Primele zile au fost foarte stresante.

„Am auzit cazuri în care rinichiul începe să funcționeze normal în două-trei-patru zile și cazuri în care au stat și câte 60 de zile în spital și rinichiul tot nu a început să funcționeze cum trebuie. Depinde. Și eu am avut emoții, pentru că se măsura câtă apă bei și cât urinezi și cantitățile trebuiau să fie oarecum egale, iar la mine, primele dăți nu a fost ok”.

Radu venise la transplant nedializat, adică după două zile de la ultima lui ședință de dializă, așa că avea un surplus de patru litri de lichide în organism. Rinichiul cel nou dădea semne că ar funcționa și elimina o parte din lichidele pe care Radu le consuma atunci, în primele zile de la operație, dar nu reușea să elimine surplusul cu care se dusese înainte de operație.

„Mă tot întrebam dacă o să ajung iar la dializă sau nu. N-ar fi fost ceva grav, că eram obișnuit, dar psihologic nu a fost deloc simplu să mă gândesc la asta”.

Dar, ușor-ușor, după nouă-zece zile de la transplant, a început să elimine și acel surplus și a ajuns la greutatea lui normală. În total, a stat internat 15 zile, din care 10 zile la terapie intensivă.

A rămas impresionat de atitudinea cadrelor medicale de la Cluj: „Sunt profesioniști cu toții, de la infirmieră, la doctorul care operează. Unii medici sau rezidenți veneau și mă consultau, se interesau de starea mea, cu toate că nu eram pacientul lor și nu aveau obligația asta”.

Tratament pe viață

La externare, i s-au recomandat 30 de pastile zilnic. Imunosupresoare, un protector pentru ficat, un protector pentru stomac, antibiotice, probiotice, o pastilă care trebuia să-l protejeze de virusuri, încă ceva pentru tensiune arterială și vitamine. După trei luni de la operație, i s-a mai redus numărul de pastile. La șase luni de la transplant, Radu mai lua în jur de 20 de pastile. La unele dintre ele va putea să renunțe pe parcurs, dar imunosupresoarele vor rămâne toată viața.

Ajuns acasă, a trebuit să fie extrem de atent să nu intre în contact cu persoane bolnave. O simplă răceală ar fi putut să-l omoare în primele trei luni, când avea organismul foarte slăbit.
„Mi-au zis că minim trei luni să pot mască mereu când ies din casă, să încerc să nu merg în locuri aglomerate, gen cinema, la piscină, unde pot fi fel de fel de bacterii”, spune el. Chiar dacă au trecut șase luni, trebuie să fie în continuare atent să nu intre în contact cu persoane bolnave, pentru că imunitatea lui e scăzută din cauza tratamentului. Din același motiv, se află printre persoanele cu risc în caz de COVID-19.

Nu are voie să cunsume deloc sare. Nici dulciurile și nici carnea nu îi fac bine, așa că încearcă să le evite și, per total, să mănânce cât de cât sănătos. Cu toate astea, după operație s-a îngrășat. Spune că Prednisonul – un imunosupresor – îi dă poftă de mâncare.

Zilnic, trebuie să bea trei litri de apă. „În primele luni, am stat numai în casă și am băut cei trei litri. Când am început să ies, n-am mai ținut la fel socoteala. Dar încerc să beau. Dacă mi se pare că am băut mai puțin într-o zi, seara, când ajung acasă, îmi iau sticla de doi litri cu apă și încerc să beau cât mai mult, uneori beau și peste noapte. Mă trezesc și beau, chiar dacă nu simt nevoia. Că, dacă opt ani m-am mulțumit cu puțină apă, m-am dezobișnuit. Pe durata dializei, nu aveam voie să beau mai mult de 450 de mililitri de lichid în 24 de ore”, spune el.

Din cauza înțepăturilor repetate la nivelul brațului, din cei opt ani de dializă, Radu a rămas cu niște umflături la mână. Teoretic, acum ar putea să își facă o intervenție chirurgicală prin care să scape de ele, dar nu vrea. „Că nu se știe dacă o să mai am nevoie de fistulă”, spune el, cu gândul la cei care se întorc la dializă, chiar dacă au fost transplantați.

O viață nouă, fără dializă

„Cum a fost, când ai plecat din spital, să nu trebuiască să te mai duci la dializă din două în două zile?”, îl întreb. „Ciudat. Am avut, dintr-o dată, foarte mult timp liber și, contrar așteptărilor, n-am făcut nimic cu el. În șase luni, nu am simțit că am făcut ceva cu timpul ăla”, spune el.

De fapt, nici nu a apucat să se bucure prea mult de libertate, că a început pandemia de COVID-19, care l-a ținut pe loc. S-a izolat din nou în casa de la țară, ca măcar să poată să iasă în curte, cu familia.

Ar fi trebuit să meargă la Cluj, la controale, în fiecare lună de la operație, în primele șase luni. Din cauza epidemiei de COVID-19, nu a reușit să mai meargă în lunile martie și aprilie, așa că a ajuns abia în mai la medic, pentru analize.

„Nu m-au mai primit, pentru că spitalul a fost în carantină. E destul de aiurea, că eu fac niște analize la Târgoviște, dar nu sunt complete, sunt și unele pe care pot să le fac doar acolo. De exemplu, o anumită substanță din corp o pot verifica doar acolo și, în funcție de ea, mi se schimbă doza medicamentului Advagraf. Prin dozarea de Advagraf se vede ce procent din substanța care se regăsește în medicament am eu în sânge. E o substanță pe care trebuie să o ai permanent în organism la un anumit nivel, ca să nu îți respingă organismul organul transplantat. Dacă doza pe care o ai în organism e prea mare, poți să faci o intoxicație, dacă doza e prea mică, se poate să îți respingă organul”.

„Ce rost are să-ți putrezească organele în pământ aiurea, când ar putea să salveze una sau mai multe vieți?”

Radu nu știe cât va rezista noul lui rinichi. Poate să reziste câteva luni sau zeci de ani. Spune că depinde foarte mult de cum te protejezi, de cum reacționează organismul tău, dar și, probabil, de starea organului dinainte de transplant.

La noi în țară, încă e subiect de știre faptul că familia unei persoane aflate în moarte cerebrală alege să doneze organele. Cu atât mai mult cu cât a trecut prin această experiență, Radu e conștient de importanța donării de organe și crede că ar trebui să nu mai fie un lucru atât de rar întâlnit, ci o normalitate.

„Eu aș semna că sunt de acord să mi se doneze organele, dar ale mele nu cred că sunt sănătoase. E un lucru destul de wow, de rar în zilele noastre, dar poate că ar trebui să fie o normalitate. Pentru că se salvează vieți. Să zicem că eu, pentru că făceam dializă, aveam posibilitatea să mai trăiesc și fără transplant, dar sunt cazuri de bolnavi de inimă sau de plămâni care nu au altă șansă decât transplantul. Ce rost are să-ți putrezească organele în pământ aiurea, când ar putea să salveze una sau mai multe vieți?”

De când a făcut transplantul de rinichi, Radu se simte mai încrezător și mai liber.

Radu e fratele meu.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare