„Nu poți să fii tot timpul numai trist”. O poveste optimistă despre cancer de sân

Liliana Vasiu are 56 de ani. Anul trecut a aflat că va trebui să se lupte cu cancerul de sân și, fără ezitare, a urmat tot protocolul medical. A făcut operație de sector, chimioterapie, radioterapie – toate, tratamente cărora le-a făcut față cu bine. Greutatea bolii în ceea ce o privește a fost mai degrabă una emoțională. Cum să o ferească pe fiica ei de trauma de a avea o mamă cu cancer, care își adună părul în pungi? Cum să-i protejeze pe părinții ei de gândul că, deși ei sunt cei în vârstă, ea, fiica lor, riscă să moară? S-a scuturat de gândurile rele și a făcut din oameni și din optimism aliații ei.  

Într-o zi din mai 2019, Liliana Vasiu – Lia, cum îi place să i se spună – stătea pe canapeaua din living și se uita la o emisiune TV. Nu mai știe exact despre ce era emisiunea, dar crede că avea legătură cu palparea sânilor, pentru că, dintr-o dată, s-a trezit că-și pipăie sânul stâng. Începuse să se amuze, că uite, a ajuns să se pipăie singură, când a simțit ceva. Ceva tare. O gâlmă ca o boabă de fasole în sânul ei stâng.

S-a speriat, dar a încercat să alunge gândul. O fi ceva pe bază hormonală, a încercat să se autosugestioneze și a păstrat îngrijorarea numai pentru ea. A doua zi, s-a palpat din nou. Boaba de fasole era tot acolo. A treia zi, iar. În cele din urmă, și-a luat inima în dinți și s-a programat la o ecografie mamară.

Ajung la ea acasă pe la ora prânzului, iar Lia mă așteaptă cu amandine făute în casă. Pregătește o cafea și ne așezăm la masa din bucătărie. Eu, Lia și fiica ei, Carmen. Cățelușa Sindy, un bichon maltez mini toy se învârte pe la picioarele noastre.

E noiembrie, e ceață și frig la Alba Iulia, dar în casă atmosfera e de stat la povești. Chiar dacă povestea Liei nu e dintre cele mai vesele, ea își presară amintirile cu râsete și optimism.

Nodulul

Când stătea pe canapeaua din living și a început să se palpeze la sâni, Lia avea 55 de ani. Până atunci, nu-și palpase niciodată conștient sânii și nici nu făcuse vreo ecografie mamară. După câteva zile în care a constatat că nodulul e tot acolo, că nu a dispărut, că nu e o iluzie, s-a programat la ecografie.

„Prima dată, m-am gândit că ar putea fi, totuși, ceva hormonal. Nemaiavând contacte (n.r. – sexuale), că nu mai stau cu soțul de câțiva ani buni, așa m-am gândit eu, speram să fie ceva hormonal”, mărturisește Lia.

În mai găsise nodulul, în iunie s-a dus la medic. În primă fază, nu i-a spus lui Dan Crainic, medicul primar în radiologie și imagistică medicală cu care a luat prima dată legătura, că a simțit un nodul.

„Nu i-am spus că am găsit un nodul, i-am spus că fac un control de rutină. Și bineînțeles că s-a oprit acolo (n.r. – în locul în care și Lia simțise nodulul). Eu l-am găsit la sânul stâng, iar doctorul se plimba cu aparatul de ecograf pe sân și se tot oprea acolo. Și mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, având în vedere că eu nu îi spusesem că am simțit un nodul. Apoi doctorul mi-a zis: aici e ceva ce mie nu îmi place și ar trebui să mergeți la un medic de specialitate. Dar mi-a zis că nu trebuie să mă sperii, că este mic și că o să fie totul foarte simplu. M-a încurajat”, spune Lia.

Carmen, fiica Liei, care are 21 de ani, intervine în discuție. Povestește cum și ea, la numai 16 ani, și-a desoperit un nodul la sân. Din fericire, unul fără probleme.

„Și eu mi-am găsit (n.r. – un nodul). Pe bază hormonală, am găsit la 16 ani la sânul drept. Stăteam pe spate și, în sânul drept, am simțit ceva tare. În secunda aia nu vreau să-ți zic cum a fost, că te duce gândul instant la ce e mai rău. I-am spus mamei, mi-a făcut programare și medicul mi-a zis că e pe bază hormonală, că e nevascularizat și că, dacă era vascularizat, era o problemă. Și mi-a zis că, dacă se mărește mai mult de atât, trebuie scos. Dar nu a fost cazul până acum, merg la ecografie la fiecare doi ani”, spune Carmen.

Totuși, acest lucru nu a determinat-o pe Lia să meargă și ea la controale.

Empatia în contactul medic-pacient

Lia a fost la prima ecografie singură. A plecat de acolo bulversată nu doar de gândul că poate să aibă ceva serios la sân, ci și de faptul că nu putea să le spună celor dragi. Nu voia să-i îngrijoreze: „Când am plecat de la ecografie, a fost nasol, că știam că nu pot să spun nimănui. Nu puteam să-i spun lui Carmen, că ei i-aș fi spus prima dată”.

Doctorul Crainic i-a recomandat să meargă la un alt medic, specializat în sănătatea sânului, așa că Lia i-a urmat sfatul. De data aceasta, s-a dus la consult cu o prietenă. Chiar dacă recomandările medicale îi indicau că acest medic ar fi potrivit pentru problema ei de sănătate, lipsa lui de empatie a făcut-o pe Lia să nu-i urmeze sfaturile.

„Acest doctor mi-a zis că 70% e cancer și că trebuie să fac biopsie. Dar m-a luat așa, direct. M-am speriat de felul cum mi-a vorbit. I-am zis lăsați-mă să cobor, să iau un pic de aer, și vin și vă spun dacă facem sau nu biopsie, că m-am emoționat foarte tare, nu mai aveam nicio putere”, povestește Lia.

A ieșit din cabinetul lui, s-a dus afară, unde o aștepta prietena ei, a reflectat și apoi s-a întors în cabinet și a refuzat biopsia.

„I-am zis că facem altădată (n.r. – biopsia), că nu sunt pregătită. Și-atunci a stat pe scaun și mi-a povestit. Degeaba a avut răbdare cu mine și a stat jos când i-am zis că nu facem biopsie. Putea să stea jos de la început și să-mi explice cu răbdare. Zice: Doamnă, nu trebuie să vă speriați, este o banală operație, nu mai sunt probleme, nu se mai moare din asta. Am vrut să zic: De ce nu mi-ai zis de la început așa?, că stăteam altfel de vorbă”, mai spune ea.

Prin urmare, Lia a făcut ce a știut mai bine. A apelat la ajutorul unui prieten, medic chirurg, și i-a cerut acestuia o altă recomandare. Astfel, a ajuns la Cluj, la Angelica Chiorean, medic primar în radiologie și imagistică medicală: „Am rezolvat să mă ia la urgență doamna doctor Chiorean, că, dacă nu mă lua la urgență, cred că abia peste doi ani mă putea programa. Și am ajuns la dânsa în aproximativ două săptămâni”.

„Scria acolo că e malign”

În iulie a ajuns la Cluj, unde a făcut ecografie, mamografie și puncție biopsică. Toate, în aceeași zi. „Cel mai nasol a fost când mi-a făcut puncția biopsică. Atunci s-a învinețit tot sânul. Știam, că mi-a zis doamna doctor. Puncția se face cu un fel de pistol, nu doare nimic. Înțeapă cu un ac mai lung, cu calculatorul în față, ca să vadă unde trebuie să ajungă. De trei ori a făcut asta doamna doctor. Zgomotul a fost mai puternic, că durere nu a fost deloc. Dar se învinețește sânul după aceea. A fost mai urât ca după operație”, își amintește Lia.

După puncția biopsică, au trecut nouă zile până când a primit rezultatele, prin email.

„Scria, acolo, printre alte informații medicale, că nodulul are 1,9 centimetri și că e malign, în stadiu incipient”.

„Doctorița Chiorean mi-a zis că, după ce primesc emailul de la ea, trebuie să îmi găsesc neapărat un medic oncolog”, spune Lia, apoi îmi întinde niște hârtii pe care pot să citesc rezultatul biopsiei: carcinom mamar invaziv NST grad Nottingham 2.

A urmat apoi căutarea unui oncolog cu care Lia să rezoneze. Chiar dacă a primit mai multe recomandări de medici oncologi în Cluj, Lia a optat, tot la recomandarea prietenului ei medic, la un oncolog din Alba Iulia, medicul Sorin Hosu.  

„Când am avut rezultatele puncției biopsice și mamografiile și tot, m-am dus la oncolog. Și oncologul a făcut ședință de medici. Mi-a zis că o să vorbească și cu ceilalți colegi ai lui medici oncologi și o să stabilească, împreună, ce e de făcut. Dar că părerea lui este că, prima dată, să facem operația. Și așa a și fost. Și, după discuția asta, m-a trimis la doctorul Georgescu (n.r. – Rareș Georgescu, medic primar chirurg cu supraspecializare în chirurgia mamară) la control, la Târgu Mureș, ca să stabilim ce e de făcut”, explică Lia.

Cum și-a anunțat apropiații

Carmen, fiica Liei, e studentă în anul al treilea la Facultatea de Drept din Sibiu. Acum face cursuri online, dar anul trecut stătea la Sibiu, la internatul facultății, de luni până vineri. Venea acasă, la Alba Iulia, doar în weekend-uri.

În perioada când mama ei a aflat că are cancerul de sân, Carmen era în sesiune. Știa că mama ei o să meargă la un control de rutină, dar Lia i-a ascuns adevărul până când a terminat examenele din sesiunea de vară.

Cele două, mamă și fiică, stau la masă una lângă cealaltă și recompun momentul:

„Eu știam că urmează să meargă la un control și, când am întrebat-o cum a fost, a zis că bine. Cumva, mi-am dat seama că ceva nu e ok, dar nici nu am dezvoltat discuția. Simțeam că ceva nu e ok, dar mă gândeam că poate mă înșel eu”, spune Carmen.

„Nu voiam nici s-o mint și nici să-i spun, nu știam cum să fac. Era în sesiune și m-am gândit că nu e ceva plăcut, nu e o bucurie să-i spun așa ceva. Deși ea e puternică, dar am zis că, dacă îi spun, o să se gândească numai la asta și n-o să mai pună preț pe învățat”, explică Lia.

„Și, când mi-a zis, într-un final, am întrebat-o de ce m-a mințit la prima discuție pe tema asta”, răspunde Carmen și zâmbește, dar parcă și acum îi aruncă din priviri un reproș mamei ei.

Când a anunțat-o pe Carmen, omul cel mai drag ei, că are de înfruntat cancerul de sân, Lia i-a atras atenția că trebuie să fie puternice și că o să fie bine.

Discuția cea mai dificilă nu a fost însă cu fiica ei, ci cu părinții. Mama Liei are 76 de ani, iar tatăl ei – 82. Locuiesc în aceeași casă, dar într-un apartament separat. Practic, din casa Liei treci printr-o ușă și ajungi în casa părinților ei. Ei sunt oamenii care au sprijinit-o mereu, dar nu mai sunt tineri, așa că Lia s-a temut să le spună că are cancer la sân. A evitat cât a putut momentul, dar, când se pregătea să plece la operație, n-a mai avut de ales.

„Mi-a fost un pic greu până le-am spus alor mei. Cred că asta mi-a fost mai greu. Oare cum să le spun? Și, când știam deja că trebuie să merg la operație, am chemat-o pe mama aici și i-am spus: Te rog frumos să fii tare, puternică, că trebuie să-ți spun ceva. Uite, mi-am găsit la sânul stâng un nodul care trebuie să fie operat. Doamne-ajută să fie bine, și-atât! Și o lacrimă nu a dat nici în fața mea și mi-a zis că nu a plâns nici după, ca să nu simt eu. Lui tata mi-a fost mai greu să-i spun, pentru că el face atacuri de panică, are și tensiune și e un pic mai plinuț.  Mi-a fost foarte greu să-i spun. I-am spus că fac o operație, dar nu i-am spus efectiv decât târziu, când am văzut că sunt bine”.

În timp ce Lia îmi povestește, mama ei intră în încăpere, pentru că are nevoie de ceva din frigider. Fac cunoștință cu această femeie zâmbitoare, cu ochi albaștri. „Dar nu ne pupăm, că nu-i voie!” mă avertizează mama Liei. „Hai, lasă-mă!”, răspunde tot ea, apoi râde, mă îmbrățișează, și pleacă dincolo, la ea, cu un castron cu salată boeuf pentru musafirii ei.

Singură la operație

La prima întâlnire pe care a avut-o cu medicul chirurg, Lia a mers împreună cu fiica ei până la Târgu Mureș, acolo unde lucrează Rareș Georgescu. Acesta i-a mai făcut o ecografie, s-a uitat peste analizele ei și a programat-o pentru operație peste două săptămâni.

În unele cazuri, medicii recomandă mai întâi chimioterapie și apoi operație. Însă la Lia nu a fost așa. Atât oncologul, cât și chirurgul, au fost de părere că trebuie să facă mai întâi operația. „La mine s-au grăbit totuși cu operația pentru că sperau să nu fie cazul să fac chimioterapie”, spune ea.

„Domnul doctor mi-a zis că e o operație ok, destul de simplă – ceea ce mie nu mi s-a părut. Zice: O să scoatem buba de acolo – exact așa s-a exprimat – și o să rotim un pic sânul, să nu fie nici gaură și să nu rămână loc. În două săptămâni, marți, 13 august (n.r. – 2019), ne vedem la operație. Dumneavoastră vă internați lunea, să facem pregătirile, desenul și tot ce trebuie făcut, iar marți operăm. Și marți, pe la 10 și un pic, am intrat în sala de operație”.

În lunea dinaintea operației, Lia s-a dus singură să se interneze, la Târgu Mureș. „Mi-am luat băgăjelul, am luat mașina și m-am dus”.

Carmen plecase în America, la tatăl ei, unde avea deja planificată vacanța, iar Lia a insistat ca fiica ei să nu-și schimbe planurile: „Biletul era cumpărat și i-am zis să nu-și strice vacanța pentru asta, că și-așa n-ar fi putut să stea cu mine în spital”.

Nici pe mama ei n-a lăsat-o să o însoțească la operație: „Mama mea s-a supărat că nu am luat-o cu mine la operație, dar nu avea ce să facă cu mine acolo. Ce să facă? Să vină să-mi aducă un iaurt? Dă-l încolo!”  

„Când vă uitați în oglindă, vreau să vă vedeți întreagă, nu pe jumătate”

Medicul chirurg a decis să-i facă Liei operație de sector, nu mastectomie totală. Adică să-i păstreze sânul și să scoată doar porțiunea de țesut afectat și ganglionii santinelă (ganglionii de la nivelul axilei care au cea mai mare probabilitate de a fi invadați tumoral, adică primii ganglioni care pot fi afectați dacă cancerul de sân pleacă din nodul către alte zone ale corpului).

„Dacă s-ar fi pus problema să trebuiască să îmi scoată sânul, făceam și aia. Că important era să mă fac bine. Fiică-mea mai zice acum: Nu știu dacă pe mama o mai interesează esteticul. Dar contează foarte mult, mi-a zis și medicul chirurg: Vreau, când vă uitați în oglindă, să vă vedeți întreagă, nu pe jumătate! Da. I-am dat dreptate. Contează”.

Luni, cu o zi înainte de operație, Liei i s-au făcut analizele și i s-au trasat, cu un marker pe piele, liniile unde aveau să fie tăieturile. „Doctorul a zis că o să fie o operație ușoară, dar mie nu mi s-a părut așa. Cum adică ușoară? Că mi-a făcut desen cu carioca cu o zi înainte. M-am speriat când am văzut desenul. Zic: Băi, frate, atâtea tăieturi?”

Între timp, Carmen primește un telefon și trebuie să plece, așa că Lia îmi arată sânul operat. Sub bluza cu maci roșii, sânul ei stâng, rotund și plin, nu ar arăta ca unul care a avut cancer, dacă nu s-ar vedea cicatricile.

Are mai multe tăieturi, vindecate frumos – dacă poți să spui asta despre un sân operat de cancer: o tăietură circulară în jurul areolei, una de la areolă spre stern, una sub sân și una în stânga areolei, spre axilă, de unde i s-au scos ganglionii-santinelă.

„Emoții n-am avut deloc”, spune Lia. „Mi-au pus masca pe față și nu știu ce povesteam, până n-am mai știut nimic. Operația a decurs ok și totul a fost foarte bine și după operație, nu am avut dureri”, adaugă ea.

Singura persoană care a vizitat-o cât a fost în spital a fost o cunoștință mai veche, care stă în Târgu Mureș, dar Lia spune că nu s-a simțit singură: „Mi-a prins bine (n.r. – că m-a vizitat prietena mea), dar nu aveam nevoie de mai mult. Și-așa era gălăgie în salon. Vorbeam cu Carmen la telefon, îmi mai trimitea poze, ne mai distram, a trecut repede timpul. Ne scriam seara și dimineața, fiind diferența de fus orar. Îi spuneam cum mă simt, mai puneam pe video”.

Recuperarea de după operație

Luni s-a internat, marți a fost operația, iar vineri Lia aplecat acasă. La trei zile de la operația la sân, a condus singură de la Târgu Mureș până la Alba Iulia, deși părinții ei îi propuseseră să trimită pe cineva să o ia.

„Am condus singură, da. Târgu Mureș – Alba Iulia îi un pic de drum. Dar mi s-a spus că, dacă nu trebuie să folosesc mâna stângă, e ok. Și n-am folosit-o, am închis ușa cu mâna dreaptă și schimbătorul era la mâna dreaptă, așa că nu am făcut eforturi. Dacă mi s-ar fi spus să nu conduc, nu aș fi încălcat. Dar, dacă nu a trebuit, am zis că ce rost are să vină după mine cu șofer”, explică Lia.

După operație, a stat acasă, ca să se recupereze. Mama ei a mai ajutat-o cu gătitul, în rest, spune Lia, nu i-a fost așa greu. „După operație (n.r. – părinții) nu m-au mai lăsat să fac nimic, că toată lumea mi-a zis că e foarte importantă recuperarea. Eu, fiind stângace, cu mâna stângă lucrez. Și poate și asta m-a ajutat, că mâna nu e umflată deloc”, mai spune ea.

La o lună de la operație, Lia s-a dus și la serviciu câteva zile. E angajată la o florărie, așa că și-a ajutat colegele în zilele aglomerate din jurul datei de 15 septembrie, când începe școala. „La noi e nebunie când începe școala, așa că m-am dus și am lucrat de dimineața până seara.  Mă operasem în 13 august și eu m-am dus la deschiderea școlilor să le ajut. Bine, nu ridicam. Și m-am mai dus de câteva ori de dor, să mai ies din casă. Că te saturi și de stat în casă, iar acolo mai vorbești cu lumea”, spune Lia.

De văzut în oglindă, nu s-a văzut foarte curând după operație, pentru că se ducea la pansat la niște prietene de-ale ei, asistente. „Mă duceau într-un salon, mă schimbau, mă legau, mă pansau și veneam acasă și eram pansată. Nu vedeam mare lucru. Nu mă pansam eu, că nu aș fi putut. M-a mai deranjat când mi-a scos ațele, atunci m-a durut un pic, dar nu insuportabil”, adaugă.

Cum a fost când s-a văzut prima dată în oglindă? „Păi mi-a făcut un sân de domnișoară domnul doctor. E mai ca lumea decât celălalt. Am fost un pic așa… Dar am avut niște medici cu care nu aveam cum să cad în depresie, nu m-au lăsat să cad în depresie. Aș vrea ca toate femeile care au problema asta să fie ca mine și să aibă noroc de medici cum am avut eu”, mai spune Lia.

Dar perioada de stat acasă de după operație nu a însemnat numai recuperare. A însemnat și așteptarea rezultatelor de la biopsia ganglionilor santinelă. În funcție de aceste analize, urma o decizie importantă: să facă sau nu chimioterapie.

„Speram să scap de chimioterapie”

Dacă între mamografie și rezultatul puncției biopsice nu și-a făcut iluzii că nu ar fi cancer de sân, de data aceasta spera ca nodulii de la axilă să nu fi fost afectați.

„La operație, medicul mi-a extras patru noduli santinelă de sub braț. Speram să fie curați, dar nu au fost, trei dintre ei au fost afectați 1%. Speram să scap de chimioterapie, dar, fiind afectați 1%, a trebuit neapărat să fac chimioterapie”.

De data aceasta, și ea, și fiica ei s-au simțit puțin descurajate. „Norocul meu a fost că m-am dus la domnul doctor. Că i-a trimis dânsului rezultatele de la operație și m-a chemat la el. Mi-a zis: Uite care e treaba, am primit rezultatul de la noduli și trebuie, totuși, să facem chimioterapie. M-a luat frumos, mi-a explicat detaliat și mi-a zis să nu mă sperii. Mi-a spus care sunt reacțiile adverse de la chimioterapie, dar mi-a explicat că nu e obligatoriu să le am și eu. Și așa a și fost”, își amintește Lia.

Oncologul Sorin Hosu i-a mai spus Liei să nu se sperie și să nu citească pe internet, pentru că fiecare organism este unic, iar tratamentul funcționează diferit pentru fiecare. „Și mi-a mai zis să nu ascult părerea nimănui. Nici a celorlați pacienți, nici a altora. Și mi-a mai zis: Doamna Vasiu, văd un om puternic, dacă dumneavoastră ascultați ce vă spun eu și faceți cum vă spun, nu vor fi probleme. Și așa am făcut și cred că mi-a ajutat foarte mult”.

Ce știai despre chimioterapie înainte să începi tratamentul?

Știam că te simți foarte rău, că faci afte în gură și nu mai poți să mănânci. Știam ce auzisem de la unul, de la altul. Știam că se poate să nu mai ai nicio șansă, știam multe lucruri negative. Dar, cu timpul, m-am liniștit și am văzut că nu e așa.

M-au mai încurajat și doctorii, și prietenii. Și m-am mai liniștit un pic. Nu a fost ușor, dar nu a fost nici greu. Am încercat să fiu optimistă și asta m-a ajutat foarte mult. Mă gândeam că trebuie să fie bine, nu are cum să fie rău.

În noiembrie 2019, Lia a început chimioterapia. Ceea ce ar fi trebuit să fie opt perfuzii, patru roșii și patru albe, s-au transformat în 16. De ce? Pentru că pe ultimele patru, cele albe, medicul i le-a împărțit în câte trei, ca organismul să le poată suporta mai ușor.

„În perioada chimioterapiei aș fi mâncat încontinuu!”

Când a început chimioterapia, Lia se ducea la Spitalul Județean, la secția de Oncologie, la fiecare trei săptămâni. Ajungea acolo la 7.30 dimineața, i se recolta sânge pentru analize, după care trebuia să aștepte vreo două ore rezultatele analizelor, ca să poată intra la perfuzie. „Dacă imunitatea era prea scăzută, nu făceai tratamentul. Dar la mine nu a fost cazul niciodată”, explică ea. Apoi intra la perfuzie, unde stătea până în jurul orei 5.00 după amiaza.

„Ce mi-era groază după ce am început chimioterapia era să nu fac afte în gură, că nu poți să mai mănânci. Am avut așa o poftă de mâncare! Aș fi mâncat încontinuu. De cum mă trezeam, abia așteptam să-mi facă analiza, ca să pot să mănânc”, spune Lia, și râde.

Tratamentul a modificat felul în care percepea gustul mâncării, dar asta nu i-a micșorat pofta de mâncare. „N-am mai avut gust la mâncare, toate trăgeau a fier și gustul nu mai era cum trebuie, nici măcar la apă nu mai aveam gust. Nu mai aveam gustul la fel, dar îmi era foame încontinuu. Abia așteptam, când mă duceam în dimineața perfuziei, să îmi recolteze sânge pentru analiză, ca să mă duc să-mi iau un covrig și să mănânc cu iaurt. Dup-aia, în timpul perfuziei, mâncam sandvișuri, clementine, portocale sau ce fructe aveam la mine”, adaugă ea.

În timp, și-a făcut chiar un mic ritual în zilele în care mergea la chimioterapie. Un lucru mic, aparent lipsit de importanță, dar care îi ridica moralul.

„Îmi făcusem un obicei și, între analiză și perfuzie, mergeam la cafea. Mai venea o prietenă de-a mea, a venit o dată și mama. Era o cofetărie peste drum de spital și repede mergeam și îmi luam o prăjitură și o cafea, să nu cumva să pierd!”.

De cele mai multe ori, bolnavii de cancer slăbesc în perioada chimioterapiei, iar asta este una din marile lor temeri. Din nou, la Lia, lucrurile nu au fost deloc așa: „M-am îngrășat șase kilograme! Șase! Chiar a zis domnul doctor la un moment dat că ajunge, că nu e bine să mă îngraș”.

Cum a fost în rest chimioterapia? „Bine”, spune Lia, „a fost ok, nu mi-a fost rău, n-am avut probleme”.

„Pe la 9.30-10.00 îmi puneau perfuzia și dura până pe la 4.30-5.00 după amiaza. Îmi luam la mine sandvișuri, apă și un fruct, ceva. Îmi luam la mine rebus, integrame, mai citeam câte un articol pe telefon. Eram cam 16-20 de persoane în sală, iar eu cred că eram singura mai optimistă. Și era greu, că trebuia să-i încurajez pe toți. Doi-trei erau mai rău, în fază mai gravă. Și asistentele îmi ziceau că eu sunt mai puternică și să-i încurajez și pe ceilalți. Dar încercam să îmi văd de treaba mea, să nu mă las copleșită de ce vedeam în jur”.

Partea neplăcută a chimioterapiei, dar pe care o uiți

Lia spune că, în cazul ei, chimioterapia nu a fost așa greu de suportat cum a auzit pe la alți bolnavi de cancer. În afară de oboseală, pe care o ține bine minte, pare să fi uitat alte inconveniente. S-a descurcat bine. Se ducea și se întorcea singură de la perfuzie, apoi venea acasă, mânca, făcea un duș, după care se relaxa în fața televizorului sau mai făcea integrame. Când se simțea în formă, gătea sau făcea un pic de ordine prin casă. Pentru că a făcut chimioterapie în lunile reci și evita să stea în frig, ca să nu răcească, a avut și zile în care s-a plictisit, așa că, uneori, își ruga colegele să-i mai aducă de lucru acasă.

„Mă simțeam mai obosită, dar în rest… nici nu îmi mai aduc aminte exact ce a fost rău. Au fost zile și zile, dar s-au dus. Cel mai rău era când aveam mai multă treabă și trebuia să stau mai mult în picioare, că oboseam. Și a doua zi după chimioterapie aveam așa niște stări de somnolență. Mai mult eram pe canapea decât în picioare. Pe urmă iarăși îmi reveneam”, spune ea.

Dacă o asculți povestind, pare că lunile de chimioterapie au fost o simplă perioadă de pauză, nimic mai mult. Da, se simțea obosită, da, avea uneori stări de somnolență, da, apărea și senzația de greață, pentru trei zile după fiecare perfuzie, dar cam atât. Totuși, trecând de la una la alta, Lia începe să-și mai amintească și alte neplăceri din perioada tratamentului cu citostatice.

De exemplu, că, din cauza tratamentului, era mai nervoasă: „Eu nu sunt nervoasă de felul meu. Dacă mă supăr, în cinci minute mi-a trecut, nu țin supărare. Dar atunci aveam o stare de…. nimic nu era bine”.

De exemplu, că i se uscase mucoasa nazală atât de tare, încât uneori avea sângerări și nu putea să doarmă bine. „Singura problemă pe care am avut-o, printre altele mai mărunte, e că mi se usca foarte tare nasul. Eu mă tot frecam cu șervețelul și, la un moment dat, sângera. Am consumat cutii întregi de șervețele. Din cauza nasului, nu puteam să respir și mă trezeam noaptea”. Iar uneori tușea de se auzea noaptea din camera fiicei ei.

De exemplu, că i-au amorțit degetele de la picioare, care nici acum nu și-au revenit complet.

De exemplu, că venele de la mâna dreaptă, unde i s-au făcut perfuziile, i-au fost arse, de se observă și acum mici adâncituri longitudinale pe brațul ei: „S-au ars venele, având în vedere că am făcut perfuziile la o singură mână. Erau șanțuri ca lumea, acum s-au vindecat. Mă durea un pic atunci, că venele s-au ars, nu știu cât o să-și revină, dacă o să-și revină complet”.

Când ți-a fost cel mai greu?

Nu cred că mi-a fost foarte greu. Nu am avut dureri. Ba da, uite, am avut într-o zi, după prima sau a doua perfuzie, când mi se pusese o durere în piept de mi se părea că gata! Ca să nu deranjez medicul (n.r. – oncolog), l-am sunat pe prietenul meu – tot medic – și el mi-a zis ce pastile să iau. Am trimis-o pe Carmen la farmacie și mi le-a luat. Am luat o pastilă în seara aia și mi-a luat durerea. Și am mai luat și dimineața și în a doua seară. Atunci mi-a fost frică. Pentru că a fost o durere de simțeai că te termini. O durere groaznică. Nu mă mai puteam ridica, așa, dintr-o dată m-a luat. Atât a fost, pe urmă nu am mai avut problema asta.

Lia pare că a trimis toate inconvenientele chimioterapiei undeva în subconștient. Acolo unde a trimis și cuvântul cancer, pe care îl rostește doar acum, în prezența mea. Ba chiar și acum îl pronunță rar. De cele mai multe ori, vorbește despre cancerul de sân ca fiind chestia asta.

„Eu acum pronunț cuvântul cancer, că sunt cu tine, dar eu am evitat tot timpul să pronunț cuvântul ăsta. Nu știu de ce, mi se pare că e un cuvânt greu de acceptat”.

Dacă, la început, pe durata perfuziilor roșii, pe care le făcea la interval de trei săptămâni, apuca să-și revină complet de la o ședință de chimioterapie la alta, când le-a început pe cele albe și le făcea săptămânal, abia își revenea, că trebuia să se ducă din nou la spital. „Celor care fac la trei săptămâni le rămâne timp și de zile foarte bune, dar la mine timpul era foarte scurt când am început să fac săptămânal. Eu făceam lunea. Până lunea cealaltă, de-abia îmi reveneam și iară făceam”, spune Lia.

De ce spune că, în cazul ei, chimioterapia a fost foarte ușor de suportat, deși au existat și inconveniente? Pentru că e conștientă de cât de diferit reacționează organismul la tratament. A vorbit și cu alți oameni despre chimioterapie și știe că unora le este mult mai greu să suporte tratamentul.

„Mama prietenului lui Carmen a avut și ea aceeași problemă, dar la sânul drept, cam în aceeași perioadă cu mine. I-au extirpat sânul și i-au făcut implant. Dar ei i-a fost foarte rău de la chimioterapie. Depinde foarte mult de organism, pentru că am înțeles că tratamentul de chimioterapie pentru cancerul de sân e cam la fel peste tot, dar depinde foarte mult de cum reacționează organismul”, explică Lia.

Nu și-a tuns părul, a așteptat să-i cadă

De cum a auzit că trebuie să înceapă tratamentul cu citostatice, Lia a știut că o să-i cadă părul. Părul ei lung, des, cu fir gros și frumos. Părul pentru care multe femei o invidiau. Părul pe care unii îl atingeau doar ca să se convingă că nu e perucă. Părul pe care l-a avut lung aproape mereu.

„Medicul mi-a spus că în două săptămâni de la prima ședință de chimio începe să cadă, și așa a și fost. Mi-a zis că ar fi bine să mă tund, că o să fie o problemă când o să cadă părul. Zic: Domnu’ doctor, dacă cade, cade. Nu am avut curajul să îl tund, am așteptat să cadă. Nu mi-a căzut tot, îmi mai rămăseseră câteva fire. Și mi-au căzut și genele, și mi-au căzut și sprâncenele, dar mai făceam haz cu fiică-mea, îi ziceam Uite, mami, acum trebuie să mă usuc cu foehn-ul? Trebuia cumva să-i ridic și ei moralul”, spune Lia.

„Ți-au mai rămas trei-patru fire”, spune Carmen, care între timp s-a întors la discuție. Apoi, către mine: „Avea părul foarte des și tot timpul l-a avut lung, probabil că și de-asta a avut impact căderea lui. Și tot timpul i-a plăcut, că o întinerea”.  

„Când îl adunam în pungi a fost un pic mai nasol. Băgam mâna prin păr și luam un smoc, îl puneam în punguțe de-alea de un leu și îl aruncam la container. La un moment dat a trebuit să îmi pun baticul, că era jenant, era păr prin toată casa. A fost un pic nasol, da. Nu-mi era totuna când mă vedeam cheală, știindu-mă ce păr am avut”.

În cele două-trei săptămâni în care i-a căzut părul, a avut puternice dureri de scalp. „Nu știu dacă toată lumea are durere de scalp. Dar eu aveam o durere de scalp de-mi venea să-mi smulg eu părul. De multe ori, făceam duș numai ca să cadă cât de mult. Presupun că durerea aș fi avut-o și dacă m-aș fi tuns. Am presupus eu că, având firul de păr gros și rădăcina groasă, aia durea. Dar mă trezeam noaptea din somn de durere. Și era enervant. După ce mi-a căzut părul, nu am mai avut dureri de scalp”.

A avut două peruci. Una primită și una comandată. Dar nu le-a purtat deloc: „N-am putut. Când am pus peruca aia în cap, m-am gândit Doamne, nu sunt eu!”. „Am încercat să iau o perucă de culoarea și lungimea pe care le avea părul ei. Eu i-am propus să luăm din păr natural, dar a zis că nu are rost să dăm atâția bani, că o să-i crească la loc”, intervine și Carmen.

Și în cazul Lilianei, ca și la Alexandra Loșonți și la Jenica Sătmărean, alte paciente care au avut cancerul de sân, chimioterapia s-a desfășurat în lunile de iarnă, așa că nu a fost prea complicat să-și acopere capul. „Aveam o căciulă de blană de vulpe pe care nu o purtasem niciodată, că mie oricum nu-mi prea plac și nici nu putusem să o port, că mi se ridica, având părul lung. Și zic, uite, ce noroc, port și eu vulpe argintie! Mai făceam și haz de necaz. Îmi stătea bine. Îmi mai aluneca pe față, că eu fiind cheală, ea având pe interior mătase… mai râdeam. Nu poți să fii tot timpul numai trist”.

În casă, purta ori căciula de blană, ori o șapcă roșie sau niște batice mici, rămase de când era Carmen copilă. „Și niște căciulițe care îmi țineau de cald, că îmi era frig, eu eram învățată să am păr mult”, adaugă Lia.

Pe lângă greutatea de a se privi în oglindă fără păr, o povară și mai mare a fost faptul că a trebuit să se ascundă de ceilalți. Doar pe Carmen a lăsat-o să o vadă fără păr, de părinții ei s-a ferit, ca să nu le provoace o supărare prea mare: „Așteptam creșterea părului, că mă gândeam tot la ai mei, mă gândeam că vine căldura și trebuie să dau căciula jos. A fost greu când am dat căciula jos, deja aveam păr, dar era scurt și mă gândeam că ei mă știau cu părul lung. Deși știau că mi-a căzut părul, nu știam cum or să reacționeze. Dar tata s-a bucurat când mi-am desoperit capul: vai, ce bine-ți stă cu părul așa! Am văzut că stă bine treaba, așa că m-am bucurat”.

Medicul o atenționase pe Lia că, după chimioterapie, părul îi va crește creț, nu drept, cum îl avea ea. La început, când i-au dat primele fire, nu și-a dat seama că părul ei s-a ondulat, dar acum se bucură, pentru că e mai ușor de aranjat decât înainte.

O rog pe Lia să-mi trimită câteva fotografii cu ea, pentru ilustrarea articolului. Îmi spune că nu are fără păr: „Le-am șters. Așa mi-a venit mie, mă gândeam de ce să-mi mai aduc aminte acum, că a trecut?”.

Radioterapia

Lia a început chimioterapia în septembrie 2019 și a terminat-o în februarie 2020. Tot în februarie a început și tratamentul hormonal, care înseamnă o pastilă pe care o ia zilnic, la aceeași oră. La puțin timp după ce a terminat perfuziile cu citostatice, a început și radioterapia. A făcut cele 25 de ședințe la clinica Amethyst de lângă Cluj. Pentru că ședințele aveau loc în fiecare zi de luni până vineri, Lia se ducea lunea la un văr de-al ei din Cluj și stătea la el până vinerea.

Ședința de radioterapie nu dura mai mult de două minute. Înainte să începi, ți se tatuează niște puncte mici sub piele. Apoi, te duci acolo la fiecare ședință, stai întins, iar un disc trece pe deasupra ta și te iradiază, ghidat de punctele tatuate.

În martie 2020 a terminat și radioterapia. Chiar dacă a făcut acest tratament la o clinică privată, el a fost decontat de Casa de Asigurări de Sănătate.

Ai fost vreodată la psiholog, în toată perioada tratamentelor?

Nu, nu am avut nevoie. Cât am făcut chimioterapie era acolo (n.r. – la spital) o doamnă psiholog, dar m-a văzut că sunt bine.

Când am fost la radioterapie, acolo pachetul includea și o întâlnire cu un nutritionist și un psiholog. Dar am avut o simplă întâlnire cu ei și, tot așa, psihologul m-a întrebat cum sunt și, dacă a văzut că sunt optimistă, zice: Mă bucur pentru dumneavoastră, tot așa să fiți!

Nu, nu am avut nevoie de terapie. Poate că dacă aveam căderi psihice solicitam chiar eu un psiholog, dar nu a fost cazul.

La șase luni de la terminarea radioterapiei, Lia și-a făcut prima verificare. Mamografie, ecografie abdominală, marker tumorali. A trimis rezultatele la oncologul Hosu și la medicul specialist în radioterapie Anamaria Șipoș, iar aceștia i-au confirmat că e bine. În primii doi ani de la diagnostic, va trebui să-și verifice starea de sănătate prin analize la fiecare șase luni. După primii doi ani, verificările se vor face anual.

Tot după ce a terminat tratamentele, a mai slăbit. „M-am abținut puțin, că nu se mai putea”, spune ea. „Că mi-e foame încontinuu, aș mânca și-acum. Cred că și de la tratamentul hormonal, am auzit că-ți face poftă de mâncare”.

„Aud că se poate face și pe bază de stres, iar eu am avut stres în viața asta”

Dacă ar fi să se gândească la ereditatea cancerului, Lia nu-și explică de s-ar fi îmbolnăvit. Doar n-a avut pe nimeni cu cancer în familie. Dar, dacă se gândește că stresul ar putea fi o cauză, atunci, da, apariția cancerului în viața ei pare să aibă sens.   

„Nu-mi dau seama de unde l-am făcut. Pentru că în familie n-am avut pe nimeni. Până la urmă, aud, de la unii și de la alții, că se poate face și pe bază de stres. Iar eu am avut stres în viața asta foarte mult. Și s-ar putea să fie asta”, spune ea.

În 1995, Lia și soțul ei au câștigat la Loteria Vizelor și au plecat în America. Stresul traiului într-o țară străină, unde nu avea pe nimeni, cumulat cu faptul că relația de cuplu nu a fost vreodată așa cum și-ar fi dorit, au însemnat o viață de frâmântări și neliniște.

„Am plecat în America în 1995, aveam 32 de ani. N-am avut o viață fericită nici cu soțul, pentru că este un om foarte sâcâitor, genul de om care crede că numai el face lucrurile bine. Și probabil că toate astea s-au strâns. Eu n-am fost bolnavă, n-am avut probleme până la găsirea nodulului, dar probabil că s-au strâns toate și, acumulându-se, acum s-au declanșat”. 

„Ca să pleci în America, trebuia să ai pe cineva la care să te duci acolo. Îți căutai chirie, că pe urmă îți dădeau ei locuință. Aveai dreptul la muncă, dar nu prea știam engleză, abia după aceea ne-am dus la cursuri. Așa că mi-am găsit un serviciu de noapte, la curățenie, unde nu trebuia să vorbești cu nimeni. Pe urmă, mai avansezi, cum mai înveți puțină engleză, te mai duci în altă parte. Am mai lucrat și la un magazin unde făceam curățenie pe raion, apoi am lucrat într-o grădiniță, apoi am făcut curățenie la americani, ce se putea face. N-aveai ce să faci, că bani îți trebuiau. Nu e ușor să ajungi acolo, într-un necunoscut, și să nu știi limba. Că noi nu făceam engleză la școală”, explică Lia.

Când s-a întors în țară, nu i-a fost prea ușor să își găsească un serviciu, mai ales că avea deja 42 de ani.

„Am vrut să văd America și să fac un copil”

Cei doi soți au decis să plece din țară ca să vadă America, așa cum și-ar fi dorit oricine în 1995, și pentru un trai mai bun. Dar nu doar pentru asta. Aveau șapte sau opt ani de căsnicie și ea nu reușea să rămână însărcinată, iar America părea, atunci, tărâmul tuturor posibilităților. Și, din acest punct de vedere, a și fost.

„Am vrut să văd și eu America, că toată lumea își dorea să vadă America, și de ce să nu merg, dacă tot aveam posibilitatea? Și să fac un copil, că știam că acolo sunt șanse mai mari decât aici”, explică ea.

Înainte să plece în SUA, Lia a fost, la acea vreme, la un medic din Sebeș despre care umbla vorba că e foarte bun. Medicul i-a spus că are trompele uterine înfundate, „dar nu a fost așa”, spune ea, după care completează că tratamentul făcut atunci în România nu a dat rezultate.

„Pe Carmen am născut-o târziu, la 35 de ani, după ce am ajuns în America și urmând un tratament, că nu aveam ovulație și nu puteam să am copii. Aia era singura problemă, ovulația, dar aici nu au știut să-mi spună. Simplu tratamentul, dar, până am ajuns la diagnostic, a durat un pic. După ce am născut-o pe Carmen am ținut neapărat să rămân acolo cât să-i fac toate vaccinurile, dar eu, când m-am dus, m-am dus cu ideea că n-o să rămân în State”.

După ce a născut, în SUA ar fi avut dreptul la un concediu de numai două săptămâni. Numai că, pentru că nu și-ar fi permis o bonă, nu s-a mai dus deloc la serviciu. A rămas acasă, să o crească pe Carmen și, în paralel, mai îngrijea fetița unor prieteni, care o plăteau.

După zece ani de stat în America, s-a întors în România. Mai întâi Lia și fetița de șase ani, apoi și soțul ei: „Am vrut eu neapărat să mă întorc în țară, pentru că sunt singură la părinți și rămâneau părinții mei singuri. El (n.r. – soțul Liei) a venit, a stat aici un an sau doi și nu s-a putut acomoda. N-am putut nicium să ne înțelegem, nu s-a înțeles nici cu părinții mei, așa că a decis să plece”.

Singurătatea în cuplu, mai grea decât de unul singur

După ce soțul ei s-a întors în SUA, lăsându-le aici pe Lia și pe Carmen, povestea s-a mai repetat de vreo două ori. Bărbatul s-a mai întors în țară, dar, văzând că tot nu reușește să se acomodeze și că relația de cuplu nu funcționează, a plecat, din nou, în State. Ultima dată, în urmă cu șase ani. De atunci, Lia și cel care încă îi este soț în acte nu au mai vorbit deloc.

„Tot timpul a fost așa, a mai plecat de vreo ouă ori, dar tot el s-a întors, că a văzut că totuși cu mine nu-i rău. Dar, dacă nu poți să te-nțelegi, nu poți să stai așa. Avea el problema asta, că ținea supărarea câte două luni de zile. Nu mai vorbea cu tine nimic, până te săturai. Să stai cu un om în casă și să nu vorbești nimic… N-am divorțat, că n-am avut de gând să mă mai mărit. El fiind acolo, eu aici, nu mă deranjează cu nimic. Și s-a dus acolo (n.r. – în SUA), a zis că vrea să mai stea până termină fata facultatea, că o ajută”.

După ce a plecat ultima dată din țară, în urmă cu șase ani, Lia l-a sunat pe soțul ei să-i spună la mulți ani de ziua lui. Apoi, când a văzut că el nu o sună de ziua ei, a renunțat complet să mai încerce să păstreze legătura cu el.

„Nu ne vedem deloc, nici nu vorbim la telefon. Noi, când ne-am despărțit, am avut de gând să rămânem prieteni. Și el a zis: Rămânem prieteni, ieșim la o cafea. Având în vedere că avem un copil împreună și tare multe ai putea povesti numai despre copil, nu despre tine, dar nu ai cu cine, e un om foarte dificil și nu poți să comunici cu el. Iar comunicarea e foarte importantă într-o relație”, spune Lia.

Nici măcar nu știe dacă soțul ei a aflat că a avut cancer: „Nu pot să știu concret. Nu am vorbit deloc de șase ani. Am tot zis că o întreb pe Carmen (n.r. – dacă i-a spus) și, tot așa, ca să nu deschid discuția despre chestia asta, am zis mai bine… Dar mi-ar plăcea să știu dacă știe. Însă, și dacă știe, probabil că acum îi e greu să mă sune, după atâta vreme. Deja e mai bine de un an de la operație. Dacă o fi aflat, într-un târziu, mă gândesc că i-ar fi și greu să mă sune acum”.

„Eu n-am zis că nu mi-aș reface viața, dar nu a apărut nimeni”

Lia e singură, fără un partener. S-a învățat așa, cu singurătatea, nu se plânge de ea, dar nici nu spune că nu i-ar plăcea să întâlnească un bărbat mai potrivit. „Greu găsești bărbați care să fie mulțumiți. Nu mi-am găsit pe cineva care să… nu știu. Care-s buni sunt luați. Care nu, unde-s? Dacă ar fi toți bărbații cum este tatăl meu, ar fi numai miere și lapte peste tot”, spune ea.

Ți-a fost greu să treci prin povestea cu cancerul fără un partener?

Cred că nu, că eu sunt singură de câțiva ani, nu de-acum. Și m-am obișnuit cu chestia asta. Chiar mă gândeam că, dacă ar fi fost unul ca soțul meu, nu m-ar fi ajutat cu nimic. Că e felul de om care, dacă zici că te doare capul, te-ntreabă dacă nu te doare și stomacul. E genul ăsta. Nu știu dacă m-ar fi ajutat, că e o fire mai rece. Nu cred că mi-ar fi fost de ajutor. Mai bine singur și ți le pui tu în gând așa cum consideri.

Eu n-am zis că nu mi-aș reface viața, dar nu a apărut nimeni. Și, nu știu, parcă mi-e greu, am și o vârstă, dar mă gândesc că ar fi bine pentru mai târziu. Că alta e (n.r. – dacă ai un partener), poți să mai ieși la o plimbare, poți să mai faci ceva. Că fiică-mea se mai duce cu prietenul, mă mai duc cu ei, dar nu pot să stau în cârca lor.

E rău că eu sunt felul de om care pune la suflet. Și nu e bine, dar asta sunt. Acum cu atât mai mult, că am o vârstă la care nu te mai schimbi. Ar fi bine să nu pui la suflet toate lucrurile și altfel ar merge viața, dar uite că nu poți.

Să reziști de dragul celorlalți

Când ai cancer, vrei să trăiești. Vrei cu orice preț să trăiești și asta e tot ce contează. Miza e și mai mare cu cât ai în jur oameni dragi, al căror bine depinde de tine. Vrei să trăiești nu numai pentru tine, vrei să trăiești ca să nu-i faci pe cei dragi să sufere, să nu le sfâșii sufletul, să nu-i lași singuri. Când ai copii, te agăți de viață cu toate puterile, ca să le poți fi alături și să-i sprijini cât mai mult timp.

Când a aflat că trebuie să facă chimioterapie, Lia a fost descumpănită. Spera să nu ajungă în acel punct, știa și că unii nu fac față tratamentului. „Nu mi-a fost ușor, dar m-am întărit singură. Mă gândeam la ea, la Carmen, că trebuie să trăiesc, nu pot să o las așa”.

Cred că e o presiune mare să te gândești că trebuie să reziști pentru cel de lângă tine.

„Este. Numai cine nu trece prin asta nu știe. E o presiune mare. Eu mă gândesc la mine, că sunt conștientă că, într-o zi, o să-i pierd pe părinții mei, că asta e legea. Dar tot nu o să-mi fie totuna. Dar ea, că, vorba aia, e încă tânără și are nevoie de mine în continuare. Și m-am gândit că trebuie să fiu tare și să trăiesc și să trec peste toate astea. Dacă a fost să fiu eu aleasă… Ce să fac? Bine că am găsit (n.r. – nodulul) la timp. Că putea să fie în fază mai avansată și să fie mai greu.

Ai plâns vreodată?

„De două-trei ori, dar așa, să nu mă vadă nimeni. Cred că atunci când făceam tratamentul a fost mai greu. Nu de durere, ci la ideea că să treacă totul și să nu se întâmple nimic rău. Că, normal, cine vrea să moară? Ai câte o zi când îți vine să plângi și ești căzută. Dar asta s-a întâmplat de două-trei ori, nu mai mult. Mă trezeam și ziceam că sunt ok, sunt aici, nu am voie să cad”.

„Contează foarte mult să vorbești cu oamenii despre boala asta”

Două dintre lucrurile care au ajutat-o mult pe Lia în lupta cu boala au fost, crede ea, oamenii și optimismul: „Am avut noroc că am dat peste oameni deosebiți și asta contează foarte mult! Cred că am plecat cu dreptul de la început, nu am plecat cu gândul că o să fie nasol, am plecat cu gândul că o să fie bine”.

Totul pleacă de la cap, sunt de părere Lia și Carmen. Amândouă cred că gândirea pozitivă e un factor-cheie în vindecare. Amândouă cred că e bine să vorbești despre boală cât să nu te ascunzi și să te mai eliberezi de gânduri, dar nici prea mult, pentru că, altfel, riști să te îneci în negativism.

„Contează foarte mult să vorbești cu oamenii despre boala asta. Să nu ții în tine, să povestești cu toată lumea. Pe mine cred că m-a ajutat că am povestit cu toată lumea ce mi s-a întâmplat. Îmi spuneau medicii că 50% din boală se tratează fiind optimist și gândind pozitiv. Și eu așa sunt, la mine nu există nu se poate. Sunt optimistă de felul meu”.

Lia și-a căutat resurse de optimism în toți oamenii din jur. A păstrat legătura cu prietenii și nu s-a ferit să le ceară sprijinul atunci când simțea că se demoralizează.

„Am o prietenă cu care povesteam foarte mult, ne beam cafeaua dimineața împreună, e o femeie foarte de treabă. Dacă îi ziceam: Hai acum, că am acum nevoie să vii să mă încurajezi!, venea în secunda doi. Hai la mine, hai să bem o cafea, că nu-s chiar bine, venea sau zicea să mă duc eu la ea și schimbam discuția, nu vorbeam numai despre asta. Vorbeam altceva, mă mai făcea să râd, să trec peste, mai povesteam despre fete”.

Astfel și-a petrecut și Revelionul 2019-2020. În ziua de Ajun avea chimioterapie, dar după amiaza, când a ajuns acasă, o așteptau prietenele ei venite de la București să petreacă trecerea dintre ani împreună. „Mi-au venit prietenele să fie aici, cu mine. Eu m-am întors de la perfuzie pe 31 decembrie, pe la 5 seara, și ele pregătiseră de toate. A fost și Carmen, și părinții, am făcut Revelionul aici și a fost frumos”.

Cancerul nu i-a schimbat viața

Lia nu simte că boala i-a schimbat viața. „Atâta doar că obosesc mai repde”, spune ea, dar pune oboseala și pe seama faptului că nu a mai făcut mișcare. Inițial, din cauza cancerului de sân, apoi din cauza pandemiei de coronavirus.

Cum a fost povestea cu cancerul? Nu i-a fost nici prea greu, nici ușor, dar a trecut. „A trecut foarte repede timpul. Foarte repede! Deja am un an jumate de când am descoperit”.

În martie 2021 ar trebui să se întoarcă la serviciu, dacă o lasă pandemia. S-a săturat de cât a stat acasă, vrea să se ducă să lucreze, să se mai vadă cu oameni, să mai vorbească, să mai schimbe o părere. În rest, așteaptă momentul în care Carmen se va căsători și va avea un copil.

„Eu vreau s-o văd mireasă, în primul rând. Și, în al doilea, să-mi cresc nepoții. Nu ne lăsăm! Sunt bine, am trecut foarte ușor peste toate, probabil și datorită voinței mele, și ca să nu-i fac pe cei din jur să sufere. M-am ținut puternică, deși am avut și zile când… no”, spune Lia și i se umezesc puțin ochii.