Stai, oprește-te, respiră: fii bun cu tine și cu ceilalți

Stai, oprește-te, respiră: fii bun cu tine și cu ceilalți

Mai ales acum. Mai ales că lumea, așa cum o știam, se transformă cu forța. Mai ales că suntem asaltați cu știri din toate părțile. Mai ales că ne temem pentru viețile noastre și ale celor de lângă noi. Mai ales că ne temem de singurătate. Mai ales că ne temem de schimbările economice și financiare și mai ales că ne întrebăm, poate, din ce vom trăi. 

Este atât de ușor să spiralăm în hăul fricii și al neîncrederii! Dar atât de vindecător pentru noi și cei de lângă noi – fie și la distanță acum – să alegem în fiecare zi compasiunea pentru noi înșine și pentru cei din jur. Oricum, ele sunt legate!

Trăim zilele acestea o modificare a lumii în care trăim, dar, mai ales, a lumii noastre interioare. Și, cu atât mai mult acum, în acest tumult extern, tare bine ne-ar prinde să învățăm să facem liniște, calm, pace și iubire în interior! Știu, știu cum sună! Dar dacă te-ai surprins având o reacție agresivă citind introducerea acestui material, dacă ți-ai spus în gând: „Ce tâmpenie! Parcă de asta avem noi nevoie acum?” sau dacă ți-a scăpat vreo înjurătură ori ocară la adresa autoarei, nu abandona citirea! Dacă ai sărit la a mă judeca sau critica, ai cu atât mai mult nevoie să torni puțină iubire în tine. Nu pentru mine, eu voi fi bine și înjurată, căci știu de unde vine impulsul acesta, dar pentru tine și pentru cei din viața ta. Și pentru noi toți.

Cum îmi dau seama că în mintea mea rulează gândurile neîncrederii și ale fricii?

Știu că este firesc și natural să mă îngrijorez în fața unui viitor necunoscut în acest moment. Știu că, evolutiv vorbind, creierului nu prea îi place incertitudinea, or acum înotăm în incertitudine. De la accelerarea îmbolnăvirilor, la teama că sistemul medical va fi copleșit, de la spaima că vom trăi izolați mult timp de aici înainte până la frica legată de impactul economic. Sunt sigură că toți repetăm același refren de gânduri:

Oare voi mai avea job? Și, oare, dacă voi mai avea, salariul va fi ca înainte?

Oare cât mai durează izolarea la domiciliu și oare, cum să fac să nu mă simt atât de singur?

Oare vom avea mâncare, apă, medicamente și oare, sistemul medical va face față?

Oare mă voi îmbolnăvi? Oare ai mei se vor îmbolnăvi?  

Fără doar și poate îngrijorările sunt firești având în vedere faptul că nu avem experiența unei astfel de epidemii și nu știm la ce să ne așteptăm. E firesc ca răspunsul automat al creierului, în clipe incerte, confuze, marcate și de anticiparea celor mai negre scenarii, să fie frica. E firesc ca teama să crească în intensitate, ajungând la anxietate, chiar panică. Observ la mine mecanismele fricii și ale anxietății și în multe clipe mi se pare greu, provocator, să navighez printre ele. Sigur că am putea arunca înăuntrul și în afara noastră niște plate vorbe precum: „Ne descurcăm noi cumva! Lasă că vom fi bine! Va fi bine!”.
Dar linia dintre falsa încurajare sau falsul pozitivism ce nu are compasiune și creșterea exponențială a anxietății e foarte fină. Practic, dacă ești nefericit și tot ce faci este să îți repeți că ești fericit, fără să-ți analizezi stările tale, fără să înveți să îți vorbești cu drag, așa cum îți dorești să îți vorbească toată lumea, nu vei crea decât o stare de disonanță cognitivă. Adică mintea ta percepe o stare de confuzie și mai accentuată, deci anxietatea va crește. Rămâi cu tine, așa cum ai face-o cu un copil speriat! Calmează conștient emoțiile și gândurile ori senzațiile ce te copleșesc acum. Pe mine mă ajută să îmi observ din exterior emoțiile, șirurile de gânduri și, mai ales, comportamentele ce derivă din ele. Pentru că toți avem răspunsuri diferite la anxietate, incertitudine, neîncredere, nesiguranță. 

  1. Emoțiile predominante zilele acestea sunt anxietatea și tristețea. Anxietatea o simt în stomac, ca un ghem de curent electric. Pulsează prin mine, prin gât, prin mâini, prin picioare. Capul îmi este fie asurzitor de plin de gânduri, fie mocnește de fragmente de gânduri și idei, care fac o gălăgie surdă, presantă. De obicei, starea de confuzie, în cazul meu, vine la pachet cu zumzet surd și nedefinit în cap. Cu o stare de semi-amorțeală, paralizie, ca și cum aș capitula deja în fața necunoscutului. Este anxietatea paralizantă, care vine împreună cu gânduri de tipul: „Nu te vei descurca! Dacă nu vei avea bani? Dacă o iei razna singură? Va fi prea greu să găsești soluții dacă te îmbolnăvești!”. O stare de depresie însoțește acest gen de anxietate. O stare de deznădejde, de tristețe profundă, de abandon de sine. Comportamental, atunci când resimt acest gen de anxietate, tind să mănânc, adică să mă abandonez și mai mult. Aceasta e dependența mea, la care apelez când frica de necunoscut și teama că eu nu voi avea resursele să gestionez necunoscutul este prea intensă. Când mănânc încep să mă simt vinovată, rușinată, în plus se accentuează teama că am provizii limitate și vreau să ies din casă pentru aprovizionare cât mai puțin. Așa că mai degrabă mă amorțesc complet, uitându-mă la filme și seriale. Sigur, în tot timpul acesta capul este tot dominat de un gol apăsător. 
  2. Atunci când resimt anxietatea electrică, cea care îmi trece prin tot corpul, este de fapt un răspuns sănătos, dar exagerat al creierului. Este un îndemn la acțiune, la a găsi soluții, la a ieși din cap și a trece în corp, a acționa cumva, a face ceva. De obicei mă plimb când apare acest gen de anxietate, căci așa găsesc și soluțiile. Dar acum, în a cincea zi de izolare, nu ies să mă plimb. Dansez, fac ordine, spăl vasele. Și, în tot acest timp, stau de vorbă cu mine.
    Îmi dau seama că ambele tipuri de anxietăți sunt răspunsuri la incertitudine așa că îmi spun asta:

Văd că acum îți este greu, Iulia. Observ că ești anxioasă. Observ că te gândești că nu te-ai descurca, că ți-ar fi atât de greu încât ai claca. Observ că asta te copleșește și te face să intri în comportamente nesănătoase și în gânduri de depreciere la adresa ta. Nu îți voi permite să te abandonezi, chiar dacă îți este greu. Sunt aici și îți amintesc momentele în care te-ai descurcat de minune. Sunt aici să îți spun că am încredere în tine.

Știu că pare atât de artificial un astfel de monolog! Dar asta pentru că, de fapt, mulți dintre noi nu am primit acest gen de susținere când eram copii! La început pare artificial. Treptat devine atât de firesc! Este un fel de reparentare. Adică este ca și cum, în această clipă, ne suntem noi înșine și părinți și prieteni buni și ne susținem cu cele mai frumoase vorbe pe care ne-am fi dorit să le auzim. Ne spunem ceea ce tânjim să auzim când vorbim cu apropiații și primim doar un „Hai, mă, termină cu tâmpeniile!”.

De fapt, aici e cauza care ne face să judecăm, să etichetăm și să nu avem compasiune: am învățat multe metode de a ne susține, dar majoritatea sunt nesănătoase pe termen lung:

Termină cu tâmpeniile!

Ești copil, ce naiba?

Trebuie să fii puternic!

O să poți că trebuie să poți!

Lasă-mă cu prostiile astea!

O să fie bine, n-are cum altfel!

Ei, și dacă om muri, ce?

Așa, și dacă nu mai poți o iei de la capăt!

Parcă de sperieturi avem noi timp acum!

Ești un imbecil dacă crezi că am timp să aud asta de la tine!

Nu e ciudat că știm atât de bine astfel de „încurajări”, care, de fapt, ne fac rău? Simțim un chef de ceartă și o mică furie când persoanele dragi nu ne oferă o vorbă bună, ci o judecată! Și e firesc pentru că avem nevoie de încurajare, de prezență, de un umăr pe care să plângem și o ureche care să ne audă, fără a ne judeca. În schimb primim jigniri, critici, replici menite să stopeze disconfortul resimțit pe moment. Ceea ce simțim mascat în furie este, de fapt, nevoia pe care o avem și care nu e îndeplinită. Iar nevoia este de compasiune! De a fi văzuți, auziți, înțeleși, acceptați, iubiți.

Sigur, „mușchiul” compasiunii trebuie antrenat, pe când reproșurile ies pe gură fără efort. Simți disconfort când o prietenă ți se plânge de cât îi este de frică? E mai simplu să nu spui nimic, să te detașezi, să dispari, să nu mai dai niciun semn câteva zile! E mai simplu să îmbărbătezi eronat, toxic, să crezi că prietena ta are nevoie de o salvare, de o soluție, nu de a fi ascultată. E mai simplu să ataci, să critici, să jignești. Fie se iscă o ceartă și, să fim serioși, suntem atât de tensionați încât credem că o ceartă e exact ce aveam nevoie să mai descărcăm din stres; fie se ajunge automat, după replica ta, la aceeași poveste: „Dar chiar așa? De ce sunt așa de tont să mă sperii acum? Eu sunt puternic!”

Ilustrație: Iulia-Claudia Dumitru

Cum trec de la a judeca sau a critica la a avea compasiune 

Trebuie spus că nu devii înțelegător și plin de compasiune într-o zi. Dar fiecare exercițiu de prezență (adică să asculți cu adevărat, concentrat pe ceea ce îți dezvăluie celălalt despre el și ceea ce mesajul lui trezește în tine) te va ajuta. Așa se va diminua tendința de a judeca, critica, certa, intimida, presa, ironiza și va crește capacitatea de a asculta activ și de a oferi o picătură de iubire. Mai ales acum, când suntem distanțați, când suntem izolați unii de alții, când fricile cele mai negre ies la suprafața, avem nevoie să fim mai aproape.

Acum conexiunile emoționale dintre oameni pot fi îmbogățite. Iar pentru asta e nevoie de a asculta și de a oferi compasiune. Cum se face asta, mai exact? 

Pot să îți spun cum diminuez eu vocea agresivă, sabotoare, critică din mine. Eram obișnuită să canalizez critica, judecata, abuzul asupra mea, adică, indiferent de situație și de relație, mă gândeam automat că merit tot ce e mai rău. Consideram că nu am cum să merit ce e mai bun! „Sunt o persoană groaznică! Sunt un om rău și nedemn de iubire!”, îmi spuneam. Rar „atacam” în exterior, iar când o făceam era „cu explozie” și apoi cu rușine și vinovăție.
Cel mai des mă izolam, mă detașam, în ideea că oricum mai bine așa decât să aduc prezența mea groaznică în viețile oamenilor. Mă copleșea tristețea și atunci gândurile critice la adresa mea creșteau. Deci, și într-un fel, și în altul, eu aveam de suferit! Relațiile mele aveau de suferit tocmai pentru că nu aveam compasiune nici pentru mine, nici pentru ceilalți. De fapt, pentru ceilalți aveam în surplus, până o epuizam și mă detașam, sporind neîncrederea lor în mine.
Pentru mine nu aveam, căci ideea de la care porneam era eronată: eu nu merit! De fapt, toți merităm și ce e minunat este că efectele se observă destul de repede.


Compasiunea tocmai de aici începe: de la a identifica de ce ai ajuns să crezi că nu meriți iubire, afecțiune, apreciere, vorbe frumoase, prezență, implicare și de ce ai ajuns să crezi că meriți o ocară, o vorbă urâtă, presiune sau chiar agresivitate și bullying, tocmai când ți-e greu.
Compasiunea continuă cu ascultarea activă a celuilalt. Doare! Doare tocmai pentru că toți avem aceste stări și e mai simplu „să le băgăm sub preș”, cu argumente logice și raționalizări. Așa că alegem ruta mai scurtă: evitarea disconfortului folosind critica ori judecata.

În aceste momente putem învăța cum să avem mai multă compasiune și empatie față de cei din jur. Cum facem asta, mai exact?

  1. Începem cu auto-compasiunea. Adică încercăm să rămânem înțelegători, blânzi, umani, cu noi înșine chiar și atunci când emoțiile devin copleșitoare. E firesc să fim revoltați când oamenii nu respectă regulile, când aflăm că unii au mințit legat de călătoriile lor sau când vedem că politicienii profită de funcții pentru a se proteja, deși nu au respectat regulile de izolare ori carantină. E firesc să ne fie frică. E firesc să ne întristăm că suntem singuri, departe de cei dragi. Cu cât privim emoțiile cu firesc, cu atât vom putea tolera și la alții reacțiile lor de frică, revoltă, teamă, anxietate, neîncredere. Un prim pas de auto-compasiune este tocmai acesta: să știm că acestea sunt reacții sănătoase ale minții. 
  2. Auto-compasiunea continuă cu analiza gândurilor. E nevoie de blândețe ca să rescriem modul în care creierul s-a obișnuit să gândească despre sine sau despre lume și oameni. Blândețea și compasiunea ne pot ajuta chiar dacă suntem furioși că oamenii nu respectă regulile și îi infectează pe alții, fiind mânați de spaimă să ascundă adevărul. Nu sugerez nicicum că ei nu trebuie pedepsiți conform legii, doar cred că nu e bine să ne pedepsim noi pe noi tot accesând furia și emoțiile nesănătoase când ne aflăm în fața unui astfel de moment. Auto-compasiunea creează o limită între a simți o emoție violentă, precum furia sau revolta, și a acționa mânați de această emoție. Din proprie experiență, am observat că pot opri comportamente neplăcute precum agresivitatea sau critica la adresa mea și a altora când am avut compasiune față de ei și față de mine. Când am fost atentă și la ce gândeam, pe lângă ce simțeam. Aici, aș putea da un exemplu: zilele trecute, când alesesem să intru în izolare, auzisem de la o prietena că angajatorul ei îi sfătuia să nu se panicheze. Erau sfătuiți să meargă pe încredere în oameni, să nu presupună că ei sunt infectați și să continue să muncească, alături de oameni. Mă cuprinseseră revolta, furia. Vedeam acolo o mare gaură de logică, căci oamenii nu pot ști dacă sunt infectați și atunci la ce folosește încrederea? La a duce boala mai departe, atâta tot! Am observat că deveneam agresivă, că ridicam ușor tonul față de prietena mea. Mă simțeam mai bine, că „îi băgam eu mințile în cap” dar și mai vinovată și rușinată căci începeam să cert o persoană la care țin, valoroasă pentru mine. Când mi-am dat seama că fac asta m-am oprit. Am văzut că mă simțeam revoltată că angajatorul prietenei mele este iresponsabil social și că eram îngrijorată față de ea și față de alți oameni. Așa că am domolit vocea și i-am recunoscut că, de fapt, în spatele tentativei mele de ceartă stăteau revolta și frica. Apoi, față de mine, mi-am spus că văd că mi-a fost greu, dar că mă bucur că am avut capacitatea de a identifica o tendință nesănătoasă, care nu mă caracterizează. Mi-am spus că apreciez mult la mine că mi-am asumat reacțiile și că am reparat relația cu prietena mea, atât de importantă pentru mine.
  3. Și ajung la compasiune și felul cum modificăm comportamental reacțiile noastre. Când rămâi prezent, când îți spui că e normal și natural să simți tot ce simți și când observi la tine un anumit tipar comportamental, de care nu ești tocmai fericit și mândru, ai ocazia de a face o schimbare. Să spunem că automatismele o iau pe dinainte și, iată, începi să ridici tonul și să o mustri pe prietena ta, cum am făcut eu. Faptul că mi-am asumat comportamentul și că am spus că  îmi pare rău că asta a rănit-o sau a făcut-o să piardă din încrederea față de mine, a vindecat multe în „circuit”. În primul rând, am fost atentă la mine și am văzut ce simt, cum reacționez, ce gândesc. Apoi, mi-am asumat greșeala față de ea, fapt care este înregistrat de minte, care capătă încredere că voi repara relațiile, deci că nu voi fi singură, că merit relații frumoase și fericite. Apoi, creierul mai înregistrează că este văzut, observat când sabotează relațiile cu mine și cu alții și vede că sunt de partea lui. Mai mult, când sunt blândă cu mine și nu mă biciuiesc că am greșit, ci îmi vorbesc cu aprecieri pentru ce am reușit, creierul mai primește un mesaj: că este demn de iubire, de prezență, de apreciere, și nu de pedeapsă, de critică, de judecată. Și, nu în ultimul rând, asumându-mi toată povestea mea, de la emoții la gânduri și până la comportament, prietena mea nu a preluat durerea mea mai departe. Nu a avut ocazia să își spună în mintea ei propria poveste legată de „cearta” servită de o persoană dragă. Așa că, deși i-am produs o rană, am fost acolo să o oblojesc, să îi spun că reacția mea nu ține de valoarea ei. Așadar, și încrederea ei în mine și în relația cu mine a crescut. Căci am fost omul cu compasiune, care s-a preocupat să nu îi cauzeze o suferință. 

De ce este vital să avem compasiune pentru noi și pentru cei de lângă noi

De fapt, compasiunea și auto-compasiunea tocmai asta sunt: capacitatea de a vedea durerea simțită sau provocată și de a nu o transforma în suferință, ci de a o vindeca, cu mângâieri. Or, de asta avem nevoie atât de mare acum, când nervii sunt tensionați, când suntem copleșiți de tot ceea ce simțim și gândim. Când amenințarea singurătății e și mai mare, fiind departe unii de alții. Compasiunea ne ajută să fim mai aproape și de ceilalți și de noi înșine. Compasiunea ne ajută să ne unim forțele, în aceste momente grele. Or, asta se vede la nivel social! 

Fără compasiune ar crește frica. Ar crește furia, revolta, tristețea. Fără compasiune ar crește nesiguranța și neîncrederea în autorități, ar scădea gândirea critică și ar crește tendința de a crede în teorii ale conspirației. Fără compasiune ar crește panica. Ar crește expunerea și inconștiența. Fără compasiune s-ar îmbolnăvi tot mai mulți oameni.

Din compasiune am ales să ne izolăm, mulți dintre noi înainte de a fi declarate primele cazuri în România. Din compasiune facem cumpărături pentru vecinii noștri în vârstă. Din compasiune nu golim rafturile, ci cumpărăm cât avem nevoie, lăsând și pentru cei ce vin după noi. Din compasiune vorbim între noi, cu toți prietenii și apropiații, deși suntem departe. Din compasiune ne fuge mintea la oamenii din țările cu mii de infectați și ne simțim alături de ei, ascultându-le cântecele din balcoane sau aplauzele din case. Din compasiune pentru medici nu ne expunem și încercăm să reducem numărul de infectări. Din compasiune pentru cei de lângă noi stăm izolați, deși mulți avem sisteme imunitare sănătoase. Pe cei expuși din compasiune îi protejăm. Din compasiune consumăm mai puțin, pentru a reduce ieșirile și a rămâne în izolare cât mai des. Din compasiune pentru medici, din nou, distribuim abuzurile clasei politice sau ale altor medici. Din compasiune ne împărtășim unii altora seriale, site-uri cu teatru, operă, muzică, cărți, meditații, exerciții sportive. Din compasiune creștem. Și în astfel de perioade, avem două variante: fie creștem, fie ne prăbușim.

Am adunat câteva exemple grozave de compasiune pe care le-am întâlnit frunzărind internetul zilele acestea. Și tot ce pot să sper este că iubirea va crește în această perioadă, în pofida provocărilor. Să fim sănătoși, să fim buni cu alții, să fim buni cu noi înșine! Și să ne vedem cu bine, noi între noi, să ne îmbrățișăm, să împărțim cu bucurie același aer, când epidemia va fi stopată.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare