#CevaFrumosDeAzi: exercițiul recunoștinței care mi-a salvat viața în depresie

#CevaFrumosDeAzi: exercițiul recunoștinței care mi-a salvat viața în depresie

Eram în depresie și lumea devenise un spațiu gri, dureros, ca un vid de viață. Un gol ce se simțea apăsător. Un gol plin și greu. Nu reușeam să mai văd nimic bun în jurul meu. Nimic bun în mine. În oameni încă mai credeam, dar trăiam cu senzația că le stric viețile cu tristețile mele. Se repeta în minte gândul că mai bine ar fi să dispar. Nu voiam să devin o povară nici pentru mine, nici pentru ei. Speranța dispăruse din vocabularul meu. Mi se părea că e mai bine să mă adâncesc în depresie, în vidul acela interior. Cine știe? Poate speram să mă stafidesc acolo, să încetez din a exista. Sau poate speram să mă salveze cineva, căci eu nu reușeam nicicum.

Aveam numai gânduri lugubre și senzația de deznădejde mă apăsa așa de tare încât simțeam că mă aplatizează. Nu mai simțeam nimic. Nici durere, dar nici bucurie. O durere surdă, amorțită, părea că nu se mai termină. Din când în când, depresia ce mă ținea prizonieră unei vieți ne-vii era dublată de anxietate.

Anxietatea îmi susura în ureche: „Trece viața pe lângă tine! Când te apuci să trăiești?i!”. La început anxietatea era ca un ecou ce trecea prin toată ființa mea. Venea și trecea, așa că nu o luam în seamă. Apoi se făcea simțită tot mai des, zguduindu-mă, spunându-mi că merit să trăiesc.

Poate sunt, totuși, un om valoros. Poate voi face ceva ce va avea sens. Poate mă va iubi cineva.

Un timp, ideea că eram într-o mică măsură importantă și că aș putea cândva să învăț să trăiesc a fost unicul lucru ce m-a ținut la suprafață. Apoi, ușor-ușor, am început să ies prin pojghița mea, către viață. Nu a fost simplu. Dar a meritat!

Atunci când lovește, depresia nu-și alege ținta. Citește aici povestea psihologului Yolanda Crețescu. Toată teoria și toată experiența din cabinetul de psihoterapie nu au ajutat-o să evite această boală, despre care spune că este „ca o ambiție exagerată“.

Vreau să mor! Dar dacă mor?

Am oscilat între depresie și anxietate de când mă știu. Depresia mă punea la pământ și mă detașa de viață, căci viața mă obosea. Totul era prea greu, iar eu nu găseam resurse, nici soluții. Anxietatea apărea ca un șoc, ca un curent electric, să mă resusciteze. Părea că depresia îmi oprea bătăile inimii, iar anxietatea o repornea.

De la o extremă la alta. Așa trăiam. Depresia îmi spunea să termin cu viața că e prea greu, iar eu nu sunt capabilă să am grijă de mine. Anxietatea îmi spunea să încep să trăiesc. Erau unicele voci din mine. Vocea mea nu exista. Nu reușeam să găsesc resurse, să îmi demonstrez cu dovezi că merit să exist. Nu reușeam să opresc pedepsele proprii pentru greșelile mele de viață. Iar cea mai mare pedeapsă era tocmai faptul că nu îmi trăiam viața. Depresia și anxietatea îmi consumau toată energia de a trăi.

Pierderile de joburi, clipele când tata a fost la un pas de moarte, dinamica nesănătoase din relațiile cu bărbații, faptul că mă izolasem de prieteni, familie, munca de acasă, eu fiind un om cu nevoie de conexiune, cancerul de care s-a îmbolnăvit mama, dependența mea de mâncare ce mă ținea „ascunsă” de lume, căci aș fi fost dezgustătoare să mă arăt, toate îmi ofereau argumente să termin cu chinul.

Nu vedeam soluția de a schimba ceva, căci nu aveam nici încredere că voi face ceva bun, dar și pentru că eram deja epuizată. Una câte una, durerile și greșelile mele se sedimentau în mine. Însă pe lângă factorii externi ce îmi alimentau convingerile mai era ceva în mine. Ceva ce mă adâncea în tristeți, până când ele deveneau depresii. Aveam convingerea că nu merit să am un sens de sine-stătătoare.

Dependența de relații și fuga de mine însămi

Am crezut mereu că sensul meu este să trăiesc pentru alții. Acasă, cât eram copil și adolescent am trăit pentru nevoile, fericirile și confortul părinților mei. Credeam că nu am un sens să trăiesc. Mă lăsam mereu pe ultimul plan și nu mai ajungeam la mine. Eram dependentă de relații în care să mă sacrific și am făcut tot posibilul să nu fiu singură. Abia când am ales să trăiesc singură am putut înțelege durerile ce mă sfâșiau și de ce fugeam de ele. Durerile acestea lăuntrice erau atât de mari încât mintea mea credea că e mai bine să mă amorțească prin depresie decât să le simt.

Dependentă de a trăi detașată de mine și de nevoile mele am căutat cu disperare să mă agăț de un bărbat, să pot să trăiesc pentru el. I-am tot găsit pe acei bărbați ce de abia așteptau să fie „salvați”. Proiecte. Bărbați cu potențial grozav, dar care mă răneau teribil. Bărbați în care eu vedeam ceva bun. Bărbați copleșiți atât de mult de propriile dureri încât nu își dădeau seama că mai existam și eu pe lângă ei. Bărbați lângă care să simt că nu exist. Aveam nevoie de acea suferință. Durerea provocată de alții era mai ușor de dus decât suferința pe care mi-o provocam eu. Conviețuiam cu suferința de a nu fi primit niciodată iubirea de care aveam nevoie.

Tot existând pentru nevoile altora și detașată de mine, mă adânceam în depresie. Aveam această programare subconștientă: m-am născut să-i ajut pe alții să fie bine, să îi ridic, să mă ofer lor. Scopul vieții mele este să fiu combustibilul pentru alții, oameni valoroși, nu ca mine. E tot ce puteam face: să mă jertfesc ca alții, cei importanți, să devină cele mai bune versiuni ale lor sau măcar să nu mai sufere.

M-am vindecat din interior către exterior cu ajutorul terapiei

Am trăit așa până la 30 de ani. Apoi un fel de revoltă interioară m-a acaparat. Simțeam ca și cum urma să fac implozie. Aveam vizualizări și coșmaruri că pe anumite locuri pielea mea plesnește și nu reușeam să o lipesc la loc. Cândva am interpretat că aceste imagini îmi spuneau că ajunge cât am tot rupt din mine să repar găurile din alții! Atunci, însă, coșmarurile se întețeau. La fel și starea de anxietate. Depresia și detașarea de bucuria mea de a trăi erau dublate de anxietatea presantă să fac ceva, să mă trezesc, să îmi găsesc sensul de a fi.

Pe fondul acestei anxietăți am ajuns la psihoterapie și de aici a început exercițiul cu mine. Am tot fugit din terapie, pe motiv că sunt bine. M-am retras sau m-am detașat emoțional, deși continuam să merg. Sau am continuat să merg la terapie fiind concentrată pe cum să îmbunătățesc relațiile cu ceilalți și iar nu mai ajungeam la mine.

Îmi era greu! Era foarte greu să văd că găseam drumul către mine, dar ceilalți din jurul meu încercau să îmi pună piedică, să îmi saboteze mersul și așa firav. Îmi era și mai greu să văd cât mă sabotam eu. Durerea aceea surdă din mine căpăta contur. Devenea o voce tot mai puternică. O voce care îmi spunea că merit, că sunt valoroasă doar prin faptul că exist. O voce de care uneori nu puteam asculta, căci astfel mulți oameni plecau de lângă mine. Greu i-am lăsat să plece. Greu mi-am dat voie să fiu singură dacă altfel nu se putea. Greu am trăit doar cu speranța că lăsând locurile libere vor apărea oameni ce mă vor prețui. Dar magia s-a întâmplat!

Cum s-a întâmplat această magie? Mai întâi m-am regăsit în cabinetul psihoterapeutului, unde m-am simțit văzută, auzită, validată, nejudecată, indiferent de ce am spus acolo. Cineva mă auzea. Pentru cineva contau și durerile mele. Cineva mă susținea să îmi caut sensul meu și bucuriile mele.

Apoi m-am regăsit în munca pe care o fac cu mine, cu gândurile, emoțiile și comportamentele mele, când simt că mă îndepărtez de sensul meu de a trăi. Relația cu un om care nu te judecă, care te ascultă, te aude și nu fuge, care nu te abandonează, nu te respinge, aceea devine mediul în care începi să crești. Mai întâi acel om este terapeutul. Astfel, înveți să reproduci acel mediu și în tine, când rămâi doar tu cu tine, în afara cabinetului.

#CevaFrumosDeAzi: exercițiul zilnic cu mine, cu lumea mea

Unul dintre exercițiile pe care le-am făcut la terapie era să fiu atentă la ce simt, atunci când o situație de viață declanșa în mine o stare apăsătoare. Aveam tabele în care notam evenimentul ce a declanșat starea, ce gândeam automat când apărea starea și cât de gravă credeam că este situația. Apoi, analizam obiectiv, rațional, ce s-a întâmplat, dincolo de gândul automat sau de percepția catastrofică. Aceasta este o parte importantă din terapia cognitiv-comportamentală. Așa înveți să modifici gândurile, să fii atent la interpretări și distorsiuni cognitive.

Eu am simțit nevoia să dublez terapia aceasta cu aprofundarea emoțiilor. Am simțit nevoia să călătoresc înapoi în trecut, să simt toată durerea ce m-a făcut să mă rup de mine, ca mecanism de apărare. Am simțit nevoia să văd tot ce trăisem și înmagazinam în mine fără să fiu conștientă, tot ce mă afecta. Dependența mea de suferință mi-a folosit de data aceasta, căci eram obișnuită să doară, așa că tot aprofundam. Pentru că în terapie învățam să regăsesc bucuria de a trăi, aveam nevoie ca pe lângă disconfortul acestei explorări de sine, să contracarez cu ceva care să îmi aducă plăcere imediată și să fie, totuși, sănătos.

În clipele de durere și tristețe, cel mai mult m-a ajutat să caut în mine și în lumea mea ceva frumos în fiecare zi. Este, dacă vrei, un fel de exercițiu de a căuta recunoștința din viața ta.

Dacă ești la începutul drumului, să știi că e firesc să îți fie greu. Dacă ești acum în depresie e natural să simți că nu găsești motive de a fi recunoscător pentru viața ta. Așa te păcălește mintea ta pentru că suferă. Încearcă cu pași mici să îți validezi durerile interioare, dar să nu te oprești din a te descoperi. Iată ce m-a ajutat pe mine să nu mai cred toate gândurile pe care mintea mea le spunea despre mine. Deși a fost provocator la început, acești mici pași m-au ajutat:

Foto: Iulia-Claudia Dumitru
  • Ceva frumos din mine

În fiecare zi de depresie când voiam doar să mă afund în pat și să mă înghită așternuturile, de parcă acolo treceam către altă dimensiune, unde nu mai doare nimic, mă întorceam către mine.
Căutam câte un motiv pentru care eu mă văd valoroasă, importantă, cu sens. Fie un motiv fizic, fie unul ce ținea de caracter, fie unul legat de profesie, fie unul legat de cum sunt în raport cu ceilalți.
Dar focusul rămânea și rămâne pe mine.  De exemplu, îmi spuneam: „Iulia, găsesc că e minunat la tine felul în care poți să apreciezi tot ce este bun în oameni. Iulia, mi se pare grozav că, indiferent cât e de greu, și văd că îți este greu, continui. Iulia, am încredere că vei fi bine, orice ar fi.”

  • Ceva frumos pentru mine și sufletul meu

Unul dintre exercițiile pe care le-am menținut în urma psihoterapiei a fost să nu las să treacă o zi fără să fac ceva pentru mine și sensul meu de a fi. Când ai ca scop să trăiești pentru alții – și în general oamenii ce duc depresii și anxietăți grele nu trăiesc pentru ei – a-ți oferi ție o astfel de atenție e salvatoare. E ca și cum te crești din nou. Îți ești și părinte și copil. Deja știi să faci asta, doar că pentru alții. Iar provocarea este tocmai să te oprești din a-ți oferi viața altora.

Pe mine m-a ajutat să vizualizez energia pe care o ofeream altora. Și să vizualizez cum îmi trag energia înapoi, în mine, ca o sevă hrănitoare pentru mine. Energia pe care aș fi vrut să o ofer altora se întorcea prin mâinile mele înapoi în corp. Apoi îmi parcurgea trupul și se scurgea către picioare, unde se transforma în rădăcini ce mă țineau bine ancorată în viața mea.

Dincolo de acest exercițiu de vizualizare ce este ca o meditație, e nevoie în fiecare zi de mici comportamente și gesturi ce îți aduc bucurie. Că este vorba de citit câteva pagini, că este vorba de privit cerul și norii pe fereastră, că este o baie fierbinte, că este să savurezi ceva bun, că este o plimbare, yoga, înot, desenat sau să te uiți la un film, ai nevoie de astfel de clipe pentru sufletul tău.

În clipele când nu îmi vine să fac nimic pentru mine, căci stările grele vin cu astfel de momente, am discuții cu mine. De data aceasta cu limite ferme, dar cu compasiune, ca o prezență exterioară, ca un părinte protector ce mă poate echilibra. Astfel ceea ce simt și gândesc despre mine nu mă copleșește. De exemplu: „Iulia, văd că acum ești tristă. Observ că ai senzația că nu are cum să mai fie bine. Văd că gândești că e prea complicat să te îmbraci, să pleci prin parc, deși asta îți vine să faci. Nu îți voi da voie să renunți la tine și la ce îți aduce bucurie. Nu voi rămâne pasivă să văd cum te abandonezi și nu faci nimic pentru tine. Știu că meriți!”

Foto: Iulia-Claudia Dumitru
  • Ceva frumos din cel de lângă mine

Depresia răpește, uneori, și tot ce e mai frumos în relațiile cu oamenii din viața ta. Pe mine m-a îndepărtat de partener. Nu știam cum să îi spun ce am nevoie, iar el nu știa cum să mă susțină și se detașa la rândul lui. Mă simțeam și mai singură și neajutorată. Depresia m-a îndepărtat și de familie, căci mi se părea că devin o povară, că îi dezamăgesc, că îi încarc.
M-a ținut departe de prieteni, căci preferam să mă resping eu, decât să mă arăt tristă și să mă respingă și ei.

Nu aș fi rezistat să îmi mai spună cineva că nu mai poate să se vadă cu mine că sunt deprimată. Ar fi fost încă o ocazie când oamenii m-ar fi abandonat pentru că aveam dureri. Așa că m-a ajutat să caut în ei, în oamenii ce rămâneau în viața mea, ceva frumos.
De exemplu: „Iulia, din ce văd, am credința falsă că ar fi mai bine să las oamenii de lângă mine să plece. Ba chiar să îi determin să plece, că altfel ar fi prea greu și ar pleca ei. Iulia, revino la tine, concentrează-te pe tine și încearcă să primești ajutor. Apreciază când partenerul de cuplu te ține în brațe. Fii recunoscătoare că părinții se oferă să îți trimită mâncare. Încearcă să vezi prietenii ce te ascultă și nu te judecă! Văd că îți este greu să vezi iubirea din gesturile acestea, dar hai să încerci!”

  • Ceva frumos din viața mea

Oh, câte lucruri defecte la viața sa nu ar găsi o persoana în depresie! Toate, probabil. Dar acela e pilotul-automat, sau copilul rănit, ce se simte neiubit, nevăzut, neimportant. Pentru el, pentru copilul din mine (și aici mă ajută să mă vizualizez copil) am căutat și caut câte ceva frumos în viața mea. Nici măcar nu e nevoie să fie lucruri mărețe, dar să fie cât mai variate. 
De exemplu: „Iulia, văd că ai tendința să observi acum doar ce nu merge, doar ce e greu. E firesc, e natural să gândești așa, să simți așa, când ești tristă. Ar fi bine pentru tine dacă ai reuși să găsești un detaliu frumos din viața ta. Ia să încerci! Uite, de exemplu: ce bine că ai luat acest câine și că v-ați găsit! Uite, de exemplu: ce bine că ai casa ta și un job care îți place! Uite, de exemplu: ce bine că bluza aceea îți vine acum!”

  • Ceva frumos din ce văd în exterior

Aici las copilul meu interior să se bucure, să exploreze, să fie curios, să observe, să se joace. Caut în fiecare zi mici „felii” de viață care îmi bucură privirea și care îmi aduc un miez de căldură în piept. Un copac, o floare, norii, apusurile, o pagină dintr-o carte, un detaliu de pe chipul unui om drag, un copil care se joacă, un detaliu de arhitectură, marea, valurile, nisipul: sunt atâtea lucruri mici în care pot găsi bucuria de a exista aici și acum.

Poate nu sună măreț, dar când mă simt jos, când sunt la pământ, să găsesc mici sensuri de a mă bucura de clipă este un monument, este un munte, este ceva titanic! Cu atât mai mult cu cât în depresie caut plăcere de moment care este toxică pe termen lung: dependența de mâncare, de fumat, de alcool, de relații în care să sufăr, deși primesc validare.

Foto: Iulia-Claudia Dumitru

Dacă vrei, este o reîntoarcere la copilul din mine, iar și iar. Îmi vorbesc frumos, cald, validant, cum m-aș adresa unui copil ce stă îndurerat în fața mea. Pentru că atunci când îmi este greu, așa mă simt: un copil ce are nevoie de susținerea mea. Și apoi, tot copiii din noi ne fac să avem speranță de mai bine, ne fac să căutăm oameni, să ne „jucăm” frumos, să observăm o floare, un nor, să fim creativi, să iubim.

Cred că acest exercițiu este metoda prin care eu mă reconectez cu copilul meu interior și îi arăt cât este de apreciat, de iubit, de valoros. Pentru mine și de către mine. Iar apoi, se găsesc, cumva, pe lângă mine oamenii ce mă văd la rândul lor valoroasă, demnă de iubire, cu sens.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare