Cel mai frumos Crăciun nu a avut globuri

Nostalgia și estetica Crăciunurilor comuniste e din nou în trend acum. Motivul nostalgiei e faptul că inocența îmbracă totul într-un miraj magic, însă acum ar trebui să ne dăm seama cât de greu a fost, dar și să recunoaștem meritele adulților care ne-au păstrat vraja copilăriei în pofida vicisitudinilor.

În Capitală, zăpada nu prea are zile. După trei story-uri cu fulgi, ne facem poze la Mița Biciclista și ieșim în parc, tot orașul se transformă într-o mocirlă. De aceea mi se pare că povestesc despre o altă lume, nu doar despre alt secol, sau o altă epocă. În crepusculul celui mai frumos Crăciun ninsese atât de mult, încât părea că toți norii lăptoși s-au prăvălit pe pământ. Da, lumea era un pic altfel înainte să resimțim efectele încălzirii globale, pe când Moș Crăciun era Moș Gerilă, când Crăciunul mirosea a portocale și banane încă verzi, care erau coapte în hârtii de ziar pe șifonier. Atunci s-a întâmplat, deși încă totul pare desprins dintr-un vis. Aveam 5 ani. Și știu cu certitudine perioada, deoarece Crăciunul cu Revoluția avea să vină anul următor.

Moș Gerilă imprevizibil

Probabil că părinții mei au decis că e timpul să-și asume complet obligațiile parentale și m-am mutat la București de la bunicii mei, de la Mărășești. Și aici era frumos, dar mult mai puțin distractiv. Nu știam niciodată dacă vom găsi ceva la alimentară, iar mama mea se lipea cu entuziasm la orice coadă și de multe ori nici nu aflam ce “se dă”, pentru că se termina până să ne vină rândul. Palpitant, ca o loterie! În plus, mereu cunoșteam copii de vârsta mea pe la cozi, ne jucam de mama focului și ne povesteam viețile, pentru că probabil urma să nu ne mai întâlnim niciodată. Apoi, cel mai frumos era când se lua lumina și mama îmi citea povești la lumânare și cântam împreună cântece de copii în franceză. O altă aventură era când nu era apă caldă și tata încălzea în oala mare să fac baie într-un lighean turcoaz. Ce aventură!

La București, până și Moș Gerilă era imprevizibil! În anul acela, l-am cunoscut personal. Venise la tatăl meu la serviciu, unde am spus o poezie și mi-a dăruit portocale și ciocolată. I-am spus că de fapt îmi doresc un set de gătit în miniatură, că am portocale, nu mai vreau păpuși și mi-a promis că o să se întoarcă în noaptea de Crăciun. Însă probabil era foarte ocupat, că zilele treceau și el încă nu adusese nici măcar bradul. Probabil era foarte ocupat cu copiii de la Mărășești. Noroc că s-a întâlnit tatăl meu cu el pe drum și i l-a dat într-o seară, târziu, chiar înainte să se pornească viscolul de care povesteam la început. Bineînțeles, abia așteptam să îl împodobim, dar de fiecare dată când îi ziceam mamei, mă tot amâna. Iar bradul a rămas gol chiar și în Ajun. Nu mai înțelegeam nimic. Dar ardeam de nerăbdare să văd dacă primesc setul de gătit argintiu, care părea de oameni mari, să pot face de mâncare păpușilor. De fapt, nici n-am putut să adorm de entuziasm, am stat cu ochii pironiți pe lustră preț de ceasuri întregi.

„Am crezut că leșin de fericire“

Dar cred că totuși s-a întâmplat, pentru că atunci când am deschis ochii am privit spre fereastră, în albul de afară se crăpa de ziuă. Am coborât pe vârfuri din dormitor, poate-l prind pe Moș Gerilă în fapt. Iar când am deschis ușa, primul lucru pe care l-am văzut încă din holul ce dădea spre sufragerie a fost lumina multicoloră. Mama, în mod ciudat, era deja trează și pregătea nechezolul la ibric, însă nu mă observase. Am trecut de ea pe vârfuri, hipnotizată de feerie. Și m-am apropiat de brad… Era absolut superb. Instalația curcubeu clipea des, împrăștia magie, ramurile erau ninse cu vată, și era extrem de colorat, dar nu înțelegeam de ce… Nu vedeam niciun glob! Când m-am apropiat mai mult, mi-am dat seama că era plin de gume Turbo, prinse cu ață! Am crezut că leșin de fericire și m-a bufnit plânsul. Atunci am auzit pașii îngrijorați ai mamei care se apropiau în grabă: “Ce-ai pățit Lavinia? Când te-ai trezit? Nici nu s-a luminat!”. Eu încă nu eram în stare să vorbesc de emoție, am putut doar să mormăi printre sughițuri de plâns că e cel mai frumos brad. Mama m-a luat în brațe și ei îi curgea o lacrimă în colțul ochiului. Sigur și ei îi place guma de mestecat și e surprinsă de cât de multe sunt! Apoi sub pom, am remarcat setul de gătit la care visam, încă neambalat, și i-am zis: “Mami, e cel mai frumos Crăciun!”.

După mulți ani, ea mi-a povestit că, fiind primele Sărbători de iarnă cu mine la București, nu aveau încă globuri și bunicii le trimiseseră pe ale lor cu mecanicul pe tren, dar din cauza viscolului, liniile fuseseră blocate. În noaptea aia geroasă, tata a stat în Gara de Nord, dar, deși le-a așteptat până dimineață, nu le-a mai văzut nimeni niciodată. Iar mama primise un cartuș de gume Turbo de la un student străin și “cel mai frumos brad” era de fapt o soluție de avarie. Ce o fi fost în sufletul ei când l-a așteptat toată noaptea pe tata de la gară sau când nu a avut cu ce să împodobească pomul… Acum îmi dau seama că și la Mărășești, bunicul era cel care aducea bradul la primele ore ale dimineții, prin viscol. Și înțeleg ce eforturi uriașe au depus cei care m-au crescut pentru a-mi păstra mirajul copilăriei. Câte probleme și lipsuri au împachetat în poveste și vrajă de dragul inocenței mele!

Crăciunul de la Revoluție

Crăciunul următor, din ’89, a fost memorabil din alte motive. Până în punctul în care am auzit focuri de armă afară, trăisem cumva într-o stare de reverie. Părinții mei erau exaltați de schimbare, cumva fericiți dar și speriați. Se certau cu patos. Eram traumatizată de țipetele lor și mă făcusem mică într-un colț al canapelei. Tatăl meu voia cu înfrigurare să se ducă la Universitate, iar mama, însărcinată în opt luni cu sora mea mai mică, se punea în fața ușii “Dacă pleci tu, vin și eu”. La televizor oamenii erau chemați la luptă, și se zvonea că femei însărcinate sunt împușcate în fața televiziunii. Am încercat să mă documentez acum dacă a fost așa sau nu, dar nu am gasit informații. Însă țin minte că s-a spus asta chiar din gura crainicului, timbrul vocii lui încă are ecou. Și, când văd cât de mici sunt copii de șase ani, mi se pare și mie incredibil că am amintiri atât de vii de atunci. Dar cumva, aceste detalii mi-au rămas pictate în culori aprinse pe suflet, precum globurile prețioase de sticlă care se reciclau în fiecare an în bradul bunicilor. Pentru că, în primii ani de viață, acolo ne făceam Crăciunurile.

Mama mea, fiind profesoară, era nevoită să facă naveta din București la Domnești la scurt timp după ce m-a născut. Și pentru că nu voia să mă dea la o creșă, până la patru ani m-au crescut bunicii la Mărășești, un mic oraș uitat de vreme din Vrancea, care e celebru pentru că “pe aicea nu se trece”. De Crăciunul cu Revoluția, mama se pregătise să sărbătorim la București. Dar în vâltoarea evenimentelor de atunci, m-a împachetat de urgență și m-a trimis cu nașa mea pe tren înapoi la bunici. Ar fi vrut să vină și ea, dar îi era prea teamă că tatăl meu, care era orb de furie, nu ar fi venit cu noi. Era sigură că se va duce la Universitate și că, probabil, nu se va mai întoarce.

Masa din fața Răpirii din serai

Înțelegeam că e o situație critică și, undeva, într-un colț al minții, pe când făceam drumul de trei ore cu trenul, o voce îmi spunea că n-o să-mi mai văd părinții niciodată. Dar când am ajuns la Mărășești, toată frica s-a risipit, pentru că totul era calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar Crăciunurile de la țară erau magice. Am cele mai inedite amintiri. O dată, pe când bunicul tăia porcul împreună cu niște vecini, Ghiță a scăpat și a reușit să intre în casă cu cuțitul în gât, deși nu mai fusese niciodată, pentru a-i arăta direct bunicii, care îl iubea, ce a pățit (!). Mesele din fața Răpirii din serai erau mereu îmbelșugate, prăjiturile gătite atent după rețete scrise caligrafic pe hârtii îngălbenite de vreme, casa mirosea a lămâie rasă, a cozonaci calzi și a sărbătoare. Și nu am cuvinte să exprim bucuria cu care plecam la colindat, cu plugul sau cu sorcova pe la toate rudele din vecinătate. Îmi amintesc și derdelușurile pe care mă dădeam cu sania, cum nu mă descuraja gerul, nicio vânătaie sau căzătură. Aș putea să redau din minte la milimetru omul de zăpadă pe care îl făceam cu copiii de pe stradă, căruia îi cădea mereu peste noapte nasul de morcov. Și încă nu-mi vine să cred cu ce lejeritate se lăsau copiii atât de mici nesupravegheați.

Anxietatea se transmite de la adulți la cel mici, iar acolo nu se întâmplase niciodată nimic rău. Iar eu, până la episodul cu plecarea din pripă de la București sau până să aud zgomote de arme, încă nici nu aveam noțiunea de rău. Totuși, în acel an, la Mărășești era ceva diferit. Spre surpriza mea, Moș Gerilă nu adusese bradul deloc. De obicei îl livra peste noapte, cu câteva zile înainte de Crăciun, să îl decorăm cu globurile de stică de care povesteam. Bunica m-a spus că ea și bunicul au fost obraznici și de aceea nu l-au primit deloc. Apoi, ce am mai observat era că nu mă lăsau să aprind televizorul, dar în schimb, plecau în ture prin vecini și discutau între ei lucruri pe care le auzeam dar nu le înțelegeam. Iar conversațiile telefonice de la București erau purtate în șoaptă. Simțeam că mi se ascunde ceva, dar bunica mi-a promis că Moș Gerilă o să le rezolve pe toate. Și chiar credeam, pentru că el întotdeauna se descurca să îmi facă rost de păpușile pe care mi le doream din standul cu jucării al magazinului Unirea. Dar într-o dimineață, televizorul a rămas aprins și am văzut o întreagă mulțime cântând: “ole-ole-ole-ole/Ceaușeeescu nu mai e!”.

Acum, revizitând aceste amintiri de la distanță, nu pot decât să mi-i imaginez făcând o plecăciune pe scenă, în fața cortinei de catifea roșie, ca la finalul unei piese de teatru, în aplauzele fericite ale copilului care a trăit emoția celui mai frumos Crăciun. Și care încă aplaudă.