Kara Ladd are 27 de ani și a suferit de cancer de țesut moale. Recent a luat coronavirusul și a ținut un jurnal unde a notat, zi de zi, bătălia ei cu Covid-19, de la cele mai timpurii simptome, la testare și diagnostic. Povestea ei a fost publicată pe Health.com.
Ca supraviețuitor al cancerului în vârstă de 27 de ani, cu o bogată rutină a bunăstării, viață socială colorată și carieră strălucită ca CEO și fondator al unei firme de consultanță de marketing la distanță, nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge să fiu îngrijorată de un alt diagnostic de tip „C mare”. Coronavirusul avea însă alte planuri cu mine.
În urmă cu trei ani, viața mea a luat o întorsătură îngrozitoare când, ceea ce se credea a fi o tumoare benignă 99% poziționată în spatele genunchiului stâng, s-a dovedit a fi – cu un risc de unu la un milion – un cancer de țesut moale numit sarcom sinovial. Am trecut prin două intervenții chirurgicale cu salvarea membrului, chimioterapie și 36 de ședințe de radioterapie (ca să nu mai vorbim de tonele de ședințe de vindecare spirituală) pentru a ajunge unde sunt astăzi – sănătoasă și fericită, dar, într-adevăr, cu imunitatea compromisă.
Deși bătălia împotriva cancerului meu este acum în spate și astăzi am un sistem imunitar „normal” (pot spune pe dinafară, numărul de globule albe pe care îl am și nivelul hemoglobinei, la fel de ușor ca și când aș cere o cafea) sunt plasată inevitabil într-o categorie de risc.
„Ultima ședință de radioterapie a fost în urmă cu doi ani….încă vă puteți îmbolnăvi mai repede” (decât celelalte persoane) mi-a reamintit medicul de la Spitalul Comunitar Boulder din Colorado, unde locuiesc în prezent.
În mod ciudat, călătoria mea m-a pregătit mintal și emoțional pentru vremuri turbulente precum cele de astăzi – ajutându-mă să mă mențin calmă și cu picioarele pe pământ în mijlocul fricii și al incertitudinii. Cu toate acestea, aș minți dacă aș spune că acest coronavirus nu este o provocare.
Deși nu se poate semnul egalității între cancer și coronavirus, a fost o experiență similară. O mască de spital a fost accesoriul meu zilnic timp de luni de zile în timpul cât am stat la Centrul Langone pentru tratamentul cancerului . Mi-a fost recomandat să evit metroul și transportul public din pricina riscului mare de infecție. Am dezinfectat fiecare pachet care a intrat în casa mea. Să comand mâncare implica un risc aproape hilar. Eram pusă în carantină în apartamentul meu din New York City pentru săptămâni întregi. Orice tuse sau strănut al unui străin mă îngrozea, pentru că îmi putea transmite o boală infecțioasă.
A fost ciudat de cathartic să văd atât de multe persoane reflectându-mi, ca într-o oglindă, experiența pe care o trăisem eu în urmă cu trei ani. Sunt un rar supraviețuitor al cancerului și da, am fost testată pozitiv la Covid-19. Dar după o circa săptămână, majoritatea simptomelor mele s-au diminuat și m-am simțit din ce în ce mai bine, cu fiecare zi.
Semnele mele de coronavirus, zi de zi
Am știut imediat că ceva nu este în regulă atunci când am simțit o greutate apăsătoare în mijlocul pieptului. Era ca și când cineva strângea un lasou în jurul meu, împiedicându-mă să respir normal. Această încleștare distinctă a evoluat lent într-o senzație asemănătoare unei arsuri la stomac care-mi iradia către plămâni și piept.
Din momentul debutului și până în a șasea zi, simptomele s-au intensificat. Acestea au inclus dureri în piept și senzații de arsuri la stomac, dificultăți de respirație, dureri puternice de cap și de stomac, dureri mai ușoare la nivelul întregului corp, letargie, gât iritat, tuse uscată, slabă (pentru o zi doar) și sinusuri înfundate. Durerile de cap și de stomac, precum și cea toracică au fost prevalente în perioada aceasta.
În ciuda abordării inițiale a tratamentului holistic, am luat Tylenol din ziua a cincea și până în cea de-a opta pentru a-mi liniști fruntea zbuciumată și a lupta cu durerea care a început să-mi strângă obrazul stâng și să coboare pe gât în jos. În ziua a șasea, gustul și mirosul au început să-mi dispară, fapt care continuă și astăzi, în ziua a 16-a.
Din ziua a șasea, simptomele mele au devenit staționare, până în ziua a noua, când au început să se estompeze. Toate semnele au început ușor-ușor din acel moment. Oboseala, strânsoarea din piept, respirația scurtă și senzația de arsură la stomac au fost ultimele semne care s-au atenuat foarte mult după două săptămâni.
Ziua a 11-a s-a evidențiat ca o anomalie în călătoria mea. Imediat ce corpul meu a început să-și revină, m-am trezit speriată de o erupție pe tot corpul care mă mânca și care a continuat până în ziua 16-a, dar care, din fericire, s-a calmat. Încă nu este clar dacă aceasta a fost un simptom de manifestare a virusului. Intuitiv, consider că a fost punctul culminant al virusului, urmarea gustărilor îndoielnice consumate din cămara părinților mei și a caruselului de emoții și stres.
Ca să fiu sinceră, simptomele mele nu au fost liniare – unele se potrivesc cu cele apărute întâmplător la alții. Fac tot posibilul să nu mă compar cu alții sau să folosesc simptomele altora ca repere. În general, iau zilele una câte una. Fiecare corp este diferit și rămân încă multe necunoscute.
Testarea și diagnosticul
În a doua seară în care am avut simptomele de Covid-19, am intrat online pe site-ul Spitalului comunitar Boulder și am sunat la linia directă pentru Covid-19. Am așteptat cu răbdare circa 30 de minute înainte de a vorbi cu o asistentă medicală pentru o evaluare și verificare. Am fost întrebată despre istoricul personal, istoricul de sănătate și simptomele actuale.
Cazul meu a fost dezbătut de specialiștii interni, dar în cele din urmă am primit aprobare, ținând cont de istoricul meu de cancer. Am fost trimisă de urgență la o instituție sanitară pentru testare. Am fost direcționată către Centrul comunitar de urgență Boulder din Erie, aflat cam la o oră de mers cu mașina de Boulder, unde trăiesc părinții mei și unde locuiesc și eu.
A doua zi am pornit la drum foarte afectată, într-o stare meditativă și călătorind tot drumul sub stres. Protocolul de acces în instituția sanitară mi s-a comunicat în mașină, de unde am trimis prin e-mail datele de identificare și cardul de asigurare de sănătate și mi s-a spus să telefonez la recepție în momentul sosirii. Am venit pregătită cu laptopul, lista de melodii, o mulțime de gustări și sticle cu apă, precum și cu câteva măști textile – nu era primul meu rodeo într-o situație de genul acesta. După circa o oră și jumătate, telefonul meu a sunat și m-au îndrumat să intru în clădire pe o ușă laterală.
Oamenii mă fixau prin ferestrele mașinii lor, în timp ce mă îndreptam încet către acea parte a clădirii, cu fața înfășurată într-o eșarfă pentru a-mi acoperi gura. Afară, imediat, înainte să intru în clădire, mi s-a dat o mască (dar nu de genul celor frumoase și curate pe care le aveam în mașină).
Asistenta medicală era complet echipată într-o ținută de protecție – halat albastru, două măști de față, ochelari de protecție și mănuși. M-am simțit ca și când aș fi intrat pe platoul unui film SF în timp ce mă ghida rapid către salonul meu.
Întrucât rezerva de teste era limitată, mi-a revizuit simptomele și mi-a pus din nou întrebările de verificare, pe care le-am trecut cu succes în privința Covid-19, înainte de a-mi fi efectuat un test de gripă. După ce rezultatele testului de gripă s-au dovedit a fi negative, aceleași două bouă bețigașe care mi-au rănit dureros nara dreaptă au fost trimise la departamentul de stat pentru sănătate pentru teste suplimentare. Mi-au spus că vor trece și cinci zile înainte ca rezultatele mele să sosească.
M-am întors acasă într-o stare de introspecție liniștită, auzind în cap ecoul tusei pacientului din salonul alăturat. Ca supraviețuitor de cancer instalat, m-am simțit neliniștită la perspectiva de a fi diagnosticată cu Covid-19. Ochii mi s-au umezit când m-am gândit la tot ce am îndurat în ultimii ani. Mă simt umilă și recunoscătoare să fiu încă în viață – o perspectivă care poate fi atât de ușor pierdută în oglinda retrovizoare de către oricine, chiar și de un supraviețuitor cu o șansă de unu la un milion.
Am fost diagnosticată cu Covid-19 în după-amiaza zilei de joi, 19 martie, la două zile după ce am fost testată. Discuția cu medicul a fost scurtă, dar utilă. Mi-a spus pur și simplu să intru singură în carantină, să fiu prudentă față de părinții mei în vârstă de 60 de ani, să mă odihnesc, să rămân hidratată și să iau Tylenol la nevoie.
La scurt timp după aceea, m-a sunat departamentul de sănătate pentru a discuta despre contactele strânse pe care le-am avut și cu cine înainte de a se manifesta simptomele. Apoi, angajații din sănătate au început să îi sune pe toți acești prieteni și pe membri ai familiei pentru ca aceștia să poată lua măsurile de precauție adecvate. Mai târziu, în acea seară, am primit un e-mail de la departamentul de sănătate în care mi s-a reamintit că durata carantinei este de minimum o săptămână, plus un protocol suplimentar de trei zile începând cu ziua în care nu am avut simptome aparente. Acesta a fost ultimull lucru pe care l-am auzit de la ei.
Din fericire sau din păcate, aveam casa părinților mei situată într-o zonă de munte liniștită din Boulder Colorado în care să mă recuperez. Cu toate acestea, atât mama mea, cât și tatăl meu erau în grupa de vârstă ”la risc” – o circumstanță înfricoșătoare care mă umplea de sentimentul de vină. Am rămas calmi și precauți. Din nou, aceasta nu era prima nostră întâlnire cu o boală descurajantă.
Părinții mei au intrat în carantină pentru 14 zile de la debutul expunerii și am urmărit tot timpul să rămână în siguranță în interior. M-am autoizolat în două camere din casă, am purtat mereu mască atunci când am trecut pe lângă ceilalți, am ținut toată mâncarea separat și am dezinfectat frecvent. Sunt încântată să spun că atât mama mea, cât și tatăl meu sunt astăzi fără simptome.
Cum am contractat virusul
Ca antreprenoare, sunt recunoscătoare că îmi pot face propriul program și lucra de oriunde. Din păcate, călătoresc frecvent, având activități de consultanță pe ambele coaste ale țării. Am fost atât la New York, cât și la Denver cu două săptămâni înainte de a fi diagnosticată. Am avut o viață normală – înțelegând prin „normală” în timpul coronavirusului să jonglezi cu două substanțe dezinfectante și șervețele biodegradabile mereu pentru a curăța orice masă, tehnologie și ocazional barele de metrou.
Cinstit vorbind cu cât îmi rememorez mai mult traseul, cu atât sunt mai multe spiralele care se formează în mintea mea. Între călătorii de la metrou, în Uber, la întâlniri, mese, îmbrățișări și călătorii, posibilele momente de contaminare sunt nenumărate. De asemenea, acum sunt conștientă că am fost în contact cu numeroase persoane care aveau simptome înainte de debutul meu. Dar niciuna nu a ajuns să fie testată.
Ce aș vrea ca ceilalți să știe
Experiența cea mai fascinantă alături de Covid-19 este că, în ciuda etichetei mele de persoană cu risc ridicat, am combătut virusul mai bine decât au făcut-o majoritatea – am avut doar simptome ușoare, lucru pentru care nu pot să fiu decât recunoscătoare.
Nu vreau să subestimez impactul letal al acestui virus și empatizeze pe deplin cu acele persoane care continuă să fie afectate fizic, mintal, emoțional, economic și nu numai, de această boală. Cu toate acestea, vreau să fiu o sursă de speranță. Într-un fel neprevăzut, s-a stabilit o legătură palpabilă între noi și pentru fiecare dintre noi.
Nu sunteți singuri dacă vă simțiți bolnavi, neliniștiți sau speriați. Dincolo de toate incertitudinile, această pandemie oferă totodată și o rară oportunitate de a reflecta și de a îmbrățișa o serie de alți ”mari C” – comunitate, climă, conexiuni și conversie, toate într-o nouă lumină. Și în timp ce suntem cufundați în frică și întuneric, poate că există și ceva infim care să merite sărbătorit.
