La aproape 24 de ani, Paul Vulturar a mers la medic după ce s-a lovit la picior în vacanța de Revelion. Nu avea alte simptome și niciun motiv să creadă că ar putea fi bolnav. Analizele au arătat, însă, altceva: leucocitele din sângele lui erau de 14 ori peste limita normală. După multe investigații, Paul a ieșit din spital cu un diagnostic dur: leucemie mieloidă cronică, o formă rară de cancer al sângelui. Opt ani mai târziu, spune că boala despre care, la început, nu putea vorbi fără să-i dea lacrimile l-a ajutat, de fapt, să-și rescrie povestea.
După o carieră de fotbalist încheiată abrupt de o accidentare și o perioadă marcată de excese, în care simțea că își pierde direcția, Paul a ajuns ultramaratonist. Acum se pregătește să reprezinte România la Campionatul Mondial de Ultramaraton din Ungaria, o competiție în care sportivii aleargă aproape nonstop timp de șase zile.
Sportivul a povestit pentru SmartLiving.ro despre momentul diagnosticului, ziua în care le-a spus părinților, stigma pe care a simțit-o, viața de după diagnostic, dar a vorbit și despre marea lui pasiune – alergarea. „Să particip la un campionat mondial e un vis pe care l-am avut de când eram copil”, a spus Paul Vulturar.
O întâmplare „norocoasă”: cum a aflat că are leucemie
Paul Vulturar, 32 de ani, își amintește și acum că era la o cabană de Revelion atunci când s-a lovit la un picior. Nu a dat prea mare importanță acelui incident, dar pentru că umflătura nu trecea, a decis să meargă împreună cu tatăl său la o consultație. În urma analizelor de rutină, medicii s-au îngrijorat.
Nivelul leucocitelor din sânge era foarte ridicat față de valorile obișnuite. Au început imediat un tratament pentru o potențială infecție la picior, cu speranța că rezultatele analizelor se vor îmbunătăți. Nu a fost, însă, așa. Chiar și sub antibiotic, numărul leucocitelor nu scădea, ci creștea constant.
Acest semnal de alarmă i-a determinat pe medici să-l trimită pe Paul la hematolog, pentru investigații suplimentare. „Practic, nu am avut niciun semn. Leucemia mieloidă cronică este o boală asimptomatică în multe cazuri, deci a fost o întâmplare norocoasă că am aflat din timp de ea”, explică Paul. A urmat aproape o lună de investigații suplimentare, printre care și testarea BCR-ABL1, analiza moleculară utilizată pentru confirmarea diagnosticului și, ulterior, pentru monitorizarea răspunsului la tratament.
Citește șiAnemia hemolitică poate fi cauzată de leucemie, tumori sau infecțiiCe este leucemia mieloidă cronică și cât de des apare
Leucemia mieloidă cronică (LMC) este o formă rară de cancer al sângelui și al măduvei osoase, în care măduva produce în exces un tip de globule albe numite granulocite. Este asociată cu o anomalie genetică specifică – cromozomul Philadelphia – și reprezintă aproximativ 15% din totalul cazurilor de leucemie diagnosticate la adulți.
În România, incidența anuală este de sub 2 cazuri noi la 100.000 de persoane. Boala este mai frecventă la bărbați decât la femei, iar diagnosticul este pus cel mai adesea între 55 și 65 de ani, potrivit statisticilor Societății Române de Hematologie. La nivel național, numărul pacienților aflați în evidență a fost estimat, în urmă cu câțiva ani, la aproximativ 1.500.
În Europa, incidența leucemiei mieloide cronice este de aproximativ 1 caz la 100.000 de locuitori pe an, conform datelor disponibile. Paul Vulturar face parte din categoria rară a pacienților tineri diagnosticați cu această patologie.
Cel mai greu moment: să le spună părinților
Cel mai dificil pentru Paul a fost să le spună părinților săi despre diagnostic. Își amintește și acum cu multă durere acel moment. S-a întâmplat pe stradă, la o plimbare obișnuită cu tatăl lui și cu Lucky, câinele familiei. Avea o foaie dată de medicii de pe secția de hematologie, pe care scria un diagnostic medical lung, greu de pronunțat, urmat de un semn al întrebării. Boala era atunci doar suspectată.
„Am scris diagnosticul respectiv pe Google și am citit, pentru prima dată, cuvântul leucemie. Mi s-au înmuiat genunchii și i-am spus tatălui meu. Din momentul respectiv, tata n-a mai scos un cuvânt, timp de o săptămână. I-au ieșit niște pete pe brațe pentru că nu putea să se exteriorizeze. A fost dureros pentru mine să-l văd așa, mai ales că îi știam povestea”, a povestit Paul Vulturar.
Tatăl lui Paul își pierduse, la rândul său, ambii părinți după lupta cu cancerul, când avea doar 19 ani, așa că știa ce poate să însemne un astfel de diagnostic.
Când mama lui Paul s-a întors de la muncă a aflat și ea diagnosticul fiului ei. Au discutat, au plâns, apoi au decis, împreună, pașii următori. După aproape trei săptămâni de așteptare, timp în care nimeni din jurul lui nu a rostit cuvântul „leucemie”, a venit și rezultatul testului BCR-ABL, care a confirmat diagnosticul.
„Pentru mine a fost un șoc. Normal, îți pică cerul în cap când auzi asta. În prima zi, când am venit de la spital, m-am închis în baie. Am plâns, am dat cu pumnul în pereți și m-am eliberat de toată tensiunea pe care o simțeam. După, mi-am promis că nu o să mai plâng niciodată pentru treaba asta, ci că o să lupt. Și mi-am zis că, dacă va fi să plec, voi pleca cu capul sus. Eram destul de împăcat cu mine la vârsta aia, probabil era un pic și nebunia tinereții, dar eu chiar simțeam că mi-am trăit viața exact așa cum am vrut, în termenii mei, până atunci”, își amintește Paul Vulturar.
Citește șiCancerul nu apare peste noapte. Testele care îl pot depista cu zeci de ani înainteTratamentul: citostatice în spital, apoi o pastilă pe zi
După aproximativ o lună de spitalizare, în care a făcut tratament cu citostatice, leucocitele au revenit la un nivel normal. Apoi, Paul a trecut pe tratamentul specific pentru forma lui de leucemie și a primit un medicament care se afla pe piață de puțin timp.
De atunci, ia zilnic tratamentul prescris și face periodic controale și analize pentru monitorizarea bolii și a răspunsului la terapie. Chiar dacă, din punct de vedere medical, încă se află sub tratament, Paul se consideră un învingător în lupta cu leucemia.
„În mintea mea, leucemia asta e învinsă, chiar dacă iau încă medicamente. Există o singură șansă ca acest tratament să fie oprit. Atunci când aș avea 0 absolut, adică remisie totală, timp de 2 ani consecutivi. Abia atunci aș putea să fiu propus într-o comisie de specialitate care să decidă dacă scot sau nu medicația”, explică tânărul de 32 de ani.
„Copile, asta-i șansa ta să-ți rescrii finalul poveștii”
„Din punctul meu de vedere, eu duc o viață normală”, spune Paul. Dar drumul până acolo a însemnat mai mult decât gestionarea bolii – a însemnat o schimbare radicală de direcție. Înainte să afle că are leucemie, Paul traversa o perioadă de criză, după cum chiar el o numește.
Consuma prea mult alcool, se îngrășa, pierdea nopțile, se învârtea în anturaje nepotrivite, deși fusese un sportiv de performanță disciplinat până la 18 ani, când a suferit o ruptură de ligamente la fotbal. Diagnosticul de leucemie l-a făcut să se oprească și să ia totul de la capăt.
„Duceam o viață destul de haotică. Am făcut multe lucruri, unele de care sunt mândru, unele de care sunt mai puțin mândru. Când am primit diagnosticul, șocul a fost atât de puternic, încât mi-am zis în capul meu: copile, asta-i șansa ta să-ți rescrii finalul poveștii”, mărturisește Paul.
Așa că, după diagnostic, a urmat facultatea de sport, a făcut cursuri de antrenor și de nutriționist și a încercat să le insufle și celor din jur pasiunea sa pentru un stil de viață sănătos, lucrând ca antrenor. A învățat, cu timpul, că nu poate „să ia oamenii cu forța” pe drumul pe care l-a găsit el, dar a rămas fidel propriei transformări: o viață construită în jurul mișcării, alimentației și deciziilor sănătoase.
„Mila e ultimul lucru pe care și-l dorește cineva care trece prin asta”
Dincolo de tratament, unul dintre cele mai grele aspecte ale bolii, spune Paul, a fost felul în care a fost privit de cei din jur.
„Cea mai grea, din punctul meu de vedere, a fost stigmatizarea. Am simțit de multe ori că lumea se uită la mine cu milă. Și mila este ultimul lucru pe care și-l dorește cineva care trece prin asta”, declară tânărul de 32 de ani.
Nu de puține ori a simțit nevoia să-și ascundă boala. A făcut-o în Statele Unite ale Americii, unde a locuit o perioadă, după ce și-a dat seama că oamenii îl privesc ciudat atunci când îi află diagnosticul. S-a simțit stigmatizat și atunci când și-a dorit să se înscrie în forțele speciale, la câțiva ani de la diagnostic, deja recuperat fizic și mental. A fost respins și luat peste picior de cei de acolo, experiența lăsându-i un gust amar.
„În primii trei ani de la diagnostic nici măcar nu puteam vorbi despre boală fără să-mi dea lacrimile. Mi-am dat seama că există niște lucruri care lipsesc, cel puțin la noi în țară. Cum ar fi niște grupuri de suport pentru oameni care au trecut prin cancere sau pentru cei care au prieteni sau rude care trec prin asta. Ar fi important să fie ajutați să își gestioneze emoțiile, nu să fie priviți cu milă”, spune sportivul.
De la fotbalist la ultramaratonist
Pasiunea pentru alergare a venit treptat, după ieșirea din spital. La început alerga doar 3-5 kilometri. A observat rapid că, indiferent de distanță, pasul cel mai greu e mereu primul, chiar dacă asta înseamnă să-ți legi șireturile și să ieși pe ușă. Cu timpul, și-a dat seama că se simte cel mai bine dincolo de pragul unde e greu. Și a început, conștient, să caute pragul respectiv și, astfel, să alerge din ce în ce mai mulți kilometri.
Așa a ajuns, în 2022, la primul lui ultramaraton – de fapt, opt ultramaratoane consecutive pe Via Transilvanica, câte unul pe zi. Nu alergase niciodată mai mult de 30 de kilometri până atunci. S-a pregătit patru luni după un plan de antrenament făcut chiar de el. A reușit să termine cu bine cursa: a parcurs 533 de kilometri în cele 8 zile, cu diferențe mari de nivel.
„Atunci am făcut cunoștință cu ultramaratonul. Fizic și mental eram bine, dar aveam multe lacune pe care le-am depășit. Toți oamenii trec prin bariere mentale și cred că cea mai bună abordare e fix asta, să nu te identifici cu zidul respectiv sau cu durerea pe care o ai, ci să devii un observator al ei. Să o vezi din exterior. Asta înseamnă că nu-i capătul poveștii tale în cursa respectivă, sau în alergarea respectivă, sau ce-o fi. Exact la fel e și în viață. Avem suișuri și coborâșuri. Fără coborâșuri n-am putea să apreciem ceea ce merge bine”, a spus Paul.
Planul pentru Mondiale: 18 ore de alergare pe zi, timp de șase zile
În septembrie 2026, Paul își îndeplinește un vis din copilărie: participarea la un campionat mondial. Nu la unul de fotbal, așa cum își dorea inițial, ci la unul de ultramaraton. Cursa din septembrie, care are loc în Ungaria, se desfășoară într-un format nonstop de șase zile și șase nopți. Startul se dă joi, 3 septembrie, la ora 12.00, iar cursa se încheie șase zile mai târziu. Concret, participanții au 144 de ore pentru a parcurge cât mai mulți kilometri pe același circuit de 898,2 metri din Balatonfüred. Nu există o distanță fixă pe care trebuie să o termine: câștigă sportivul care acumulează cea mai mare distanță până la expirarea celor 144 de ore.
„Alergătorii poartă cipuri la gleznă, iar echipa fiecăruia decide cât se odihnește și cât mănâncă pe parcurs”, a explicat Paul.
Tânărul a început pregătirea încă din ianuarie. Antrenamentele sale ajung, în perioadele de vârf, la 20-23 de ore pe săptămână. În mod obișnuit, alocă între 12 și 16 ore pregătirii, dintre care aproximativ trei la sala de forță, iar restul alergării și, ocazional, bicicletei. Nu și-a propus un obiectiv în kilometri pentru cursa din septembrie, dar intenționează să alerge aproximativ 18 ore pe zi și să doarmă trei ore pe noapte.
„Am făcut mai multe formate de ultramaraton. Dintre toate, acesta mi se pare cel mai dificil pentru că este într-o buclă și totul e repetitiv. Practic, timp de șase zile ești exact în același mediu, mai controlat. Însă din punct de vedere fizic și mental, mi se pare mai dificil de gestionat”, consideră Paul.
Dincolo de alergare și de afecțiunea cu care trăiește, Paul spune despre el că e un om vesel, pus pe glume, iar experiența bolii l-a pus față în față cu propria realitate. L-a învățat că cel mai important e să faci următorul pas, așa cum se întâmplă în alergare.
„Important e să privești înainte. Ca pacient, boala nu te definește ca întreg, ca om, ca suflet. De aceea este esențial să ai curaj și încredere că poți să treci prin asta cu capul sus. Cel mai important lucru e să crezi că totul va fi bine!”, conchide tânărul de 32 de ani.
