Fac sport ca să fac sex și alte 4 motive

Am 34 de ani, 49 de kilograme și îmi place cum arăt. Când aveam 24 de ani, aveam tot 49 de kilograme și nu îmi plăcea deloc cum arăt. Ce s-a schimbat în acești zece ani în care greutatea a rămas aceeași? Am început să fac sport!

Nu am fost niciodată grasă. Adică am purat mereu mărimea S – chiar XS deseori – și în ultimii 14 ani am avut cam aceeași greutate: 50 de kilograme, plus/minus două. Nu sunt nici cea mai înaltă, nici cea mai scundă, am 1.67 m. Am sânii micuți, părul lung, oase subțiri, intuiți modelul. Să știți, însă, că și când ești slabă, ești complexată! Dacă ai kilograme puține, nu înseamnă că ai puține griji, nemulțumiri și frustrări legate de propriul corp. Ba dimpotrivă.

Ani de zile mi-am căutat cu perseverență defecte și le-am găsit cu prisosință.

Ani la rândul am fost nefericită din varii cauze „trupești”: mi se părea că am genunchii prea ascuțiți. Apoi am considerat că am fundul prea mare în raport cu restul corpului. Apoi că am mâinile prea subțiri. Apoi că am coapsele prea pline. Apoi că am abdomentul prea curbat în interior (hahaha, da, există și așa ciudățenie de gând!!!). Apoi că am gambele prea rotunde. Apoi că am, paradoxal, coapsele prea subțiri. Avem 20 și ceva de ani, un metabolism prietenos – adică mâncam orice și nu mă îngrășam – și interes zero pentru sport. Nu făceam niciun fel de mișcare în mod organizat, făceam în schimb multe scenarii despre cât de anapoda suntem eu și corpul meu. Ani de zile mi-am căutat cu perseverență defecte și le-am găsit cu prisosință. Oricât le-ar fi plăcut bărbaților corpul meu, oricâte complimente aș fi primit, oricâte priviri admirative aș fi surprins, tot nu mă simțeam bine în pielea mea. Aș fi schimbat totul, aveam câte o variantă mai bună pentru fiecare parte din mine. Explicația e simplă, desigur: totul venea de la cap, nu de la trup și e limpede că toate complexele fizice trădau, de fapt, o neîncredere acută în mine. Nu corpul era de vină, ci sufletul. Tot ce aveam de schimbat nu erau forma fundului și mărimea coapselor, ci atitudinea.

Ușor de zis, greu de făcut! Era mai simplu să-mi caut defecte fizice, decât să-mi înțeleg dezechilibrul emoțional. Era mai la îndemână să-mi motivez nemulțumirea printr-o frustrare fizică decât să accept că nu forma corpului e problema, ci ce e în interiorul lui. Eram prea necoaptă, prea credulă și prea timidă ca să știu că odată ce îmi voi evalua realist corpul, nu numai că îmi va plăcea, dar că mă voi putea bucura cu adevărat de el.

Aceeași, dar diferită

La zece ani distanță, lucrurile s-au schimbat mult și sunt sigură că mă privesc cu drag în oglindă doar pentru că în răstimpul unui deceniu am învățat să fac sport! De unde la 24 de ani nu călcasem niciodată într-o sală de antrenament, acum merg la sală de cel puțin patru ori pe săptămână și fac multe ale sporturi, de la kiteboarding la ski. Ce s-a schimbat, concret, dacă nu numărul de kilograme? Corpul în sine! Stratul adipos aproape a dispărut, mușchii sunt mult mai bine conturați, am o alură zveltă, sănătoasă și tonică.
Complexată fiind, stăteam cocoșată și pășeam ca o umbră, temându-mă să nu atrag în vreun fel atenția. Acum țin spatele drept și privirea în față, îmi place cum arăt și mă bucur de corpul meu, de ce pot face cu el, de reacțiile lui, de plăcerile pe care mi le provoacă și de mândria de a fi supraviețuit cu infime sechele perioadei când îl neglijam complet. Până când o să vă povestesc într-un articol viitor cum am început să fac sport, o să explic mai jos de ce fac sport.  Motivația e esențială! În cazul meu, fără un argument solid, nicio activitate repetitivă, care consumă timp și bani nu durează.

O să enumăr așadar numai cinci motive acum! Ele sunt infinite, dar mă rezum la cele mai intime și relevante pentru mine.

1. Fac sport ca să fac sex!

Asta ca să contrag o idee mai complexă; odată ce am început să fac sport, mi s-a modificat percepția asupra propriului trup. Au început să-mi placă formele mele. M-am simțit mai confortabil fără haine. Am avut mai mult curaj să mă dezbrac, să mă descopăr și să mă las descoperită. Mare parte din complexele fizice pe care le aveam la 20 de ani se traduceau în jenă, mă împiedicau să fiu relaxată și să am o viață sexuală cu adevărat împlinită. Îmi era rușine de cum arătam, nu-mi plăcea corpul meu și implicit îmi era greu să mă bucur de ceva ce nu-mi plăcea. Acum nu numai că sunt mulțumită de mine, dar sunt și mai flexibilă și rezist mai mult la efort. Imaginația nu-mi lipsește, doar inhibițiile, deci plăcerea e de partea mea ☺))

2. Fac sport ca să am prestanță

Fă, te rog, un exercițiu simplu: intră într-o cameră stând cocoșată, cu umerii căzuți, cu pieptul adunat și privind în jos. Roagă o prietenă să îți spună câte persoane te-au observat și câte te-au privit mai mult de câteva secunde. Îți spun eu, maximum două din cinci! Atât în viața profesională, cât și în cea personală oamenii te vor trata așa cum le permiți să o facă. Dacă te duci la o întâlnire – indiferent de natura ei, că e de la serviciu, că e de pe Tinder – și vei sta ca un ghiocel ofilit, fix ca un ghiocel ofilit vei fi tratată. Adică de sus!

Nu poți să vorbești de la egal la egal cu un om dacă tu îl privești de jos în sus. Nu poți impune respect, nu te vei face auzită, nu vei fi luată în serios dacă ai alura unei persoane care mai are puțin și se prăbușește sub greutatea propriei cocoașe. Nu poți merge în sus dacă privești în jos! Stai dreaptă, ridică fruntea, trage umerii în spate, privește înainte, fix în ochii celor din jurul tău. Stai dreaptă ca să fii tratată drept!
Nu e ușor, postura corpului e înfiorător de greu de controlat și corectat, musculatura stabilizatoare e dificil de dezvoltat și menținut și are nevoie de multiple ore de exerciții. Dar se poate!

Eu stau din adolescență cocoșată, am început să stau așa când am devenit conștientă în gimnaziu că se uită băieții la sânii mei și am continuat să mă rușinez de ei până pe la 28 de ani. Abia atunci au început să-mi placă așa mici cum sunt ei (pentru că, mici fiind, sunt foarte fermi, nu s-au lăsat odată cu trecerea timpului, sunt rotunzi, nu trebuie să mă tortureze sutienele și pot să port decolteuri foarte adânci) și să mă concentrez pe postură. Alura unei femei e, în concepția mea, definitorie pentru modul în care vrea să fie tratată.

3. Fac sport ca să fiu sănătoasă!

Sunt terifiată de boli!!! Îmi e teamă că o să mă îmbolnăvesc și sunt dispusă să fac tot ce ține de mine ca să previn și să evit degradarea stării de sănătate. Din tot ce am citit, din toate conversațiile cu medici din vaste domenii – cred exclusiv în medicina alopată – din toată documentarea pe care am făcut-o am tras concluzia că sedentarismul netezește drumul către boli! Sportul crește nu numai cantitatea de serotonină – hormon responsabil cu echilibrul emoțional – ci ajută și imunitatea. Exercițiile fizice au un impact direct, benefic asupra sistemului digestiv, cardio-vascular și respirator.

4. Fac sport ca să port hainele care îmi plac

Oricât ar încerca reclamele să mă păcălească, mi se pare că nicio haină nu arată bine pe un corp abandonat! Pentru mine asta înseamnă să nu faci sport: să îți abandonezi corpul unei nepăsări din care e posibil să nu iasă chiar șifonat – dacă ai norocul să fi moștenit gene bune -, dar din care e la fel de posibil să nu mai iasă deloc! Sunt pasionată din copilărie de modă, îmi place foarte mult să-mi cumpăr haine și port combinații dintre cele mai îndrăznețe. O fustă scurtă pe niște picioare cu celulită mie nu-mi place cum arată! Pot să fie groase, dar tonifiate, nu am nimic de comentat. Dar pe „coaja de portocală” – pe care, apropo, îmi pare că o au mai degrabă fetele slabe decât cele mai rubiconde – nu mă încântă sub nicio formă. O rochie cu spatele gol pe un spate flasc… nu e genul meu! Deci da, oricât de superficial ar părea acest motiv, pentru mine e suficient cât să mă determine să mă duc la sala de sport în loc de sala de mese.

5. Fac sport ca să îmi cultiv ambiția și curajul

Sunt un om fricos. Am o mulțime de temeri. Sunt o ființă fragilă, sentimentală, sufăr cumplit din cele mai inofensive cauze, sunt emotivă, timidă și sperioasă. Așa e firea mea. Am suferit foarte mult din cauza asta și știu că voi mai suferi. Sportul însă mi-a arătat că pot să-mi depășesc cu mult limite pe care le consideram de neclintit. Prin sport am descoperit că disciplina și rezistența se educă și ele te pot ajuta să urci pas cu pas treptele către puncte la care nu te credeai niciodată în stare să ajungi. Sportul îmi cultivă ambiția. În urmă cu doi ani am avut niște probleme de sănătate în urma cărora după 500 de metri de mers oboseam cumplit. Gâfâiam ca un iepure alergat de vulpe și simțeam că leșin.

În urmă cu două săptămâni am mers 12 kilometri și m-am dat și cu kiteul în aceeași zi! De la aproape zero capacitate de efort ajunsesem la 18 luni distanță să fiu într-o formă fizică mai bună decât am fost vreodată! Și asta numai și numai datorită sportului! Din depresie, sportul m-a scos. Din complexe, tot el. Din frici, din rușine, din haine, din timiditate, din lene, din comoditate, din boală, din ținute banale, din ezitări, din limite, din abandon. Sportul m-a ajutat să trăiesc o viață mai bună, să-mi fiu o companie mai plăcută, să-mi placă de femeia pe care o văd în oglindă și, mai ales, de ce are femeia asta în ea.