Ce fac eu ca să reciclez deși în cartierul meu nu se colectează peste tot gunoiul selectiv

Eu ca să ies din bloc, trec, inevitabil, pe la ghenă – doar pe acolo îl pot scoate pe copil cu căruțul fără să-mi rup spatele urcând și coborând scările cu tot “bagajul din dotare”. Și tot inevitabil, trec pe lângă tomberoanele verzi, albastre, negre aliniate lângă perete și pline cu pungi și pungulițe, pline și ele, la rândul lor, cu tot felul de sticle de plastic, sticle de sticlă, cartoane, cutii, ambalaje, hârtii. Ocazional, mai dau și peste alte lucruri ajunse la finalul vieții într-o casă de om:  un fotoliu jerpelit, un antemergător șchiop, o saltea cu arcurile ieșite, o cutie cu cărți de filosofie. Până joia, ziua în care “plasticele” sunt ridicate, ca să meargă spre reciclare, tomberoanele ajung să dea pe dinafară. E o imagine care mă face să mă simt neputincioasă.

Locuiesc într-un complex rezidențial din București și nu, nu colectăm selectiv. Mi-e ciudă că mă chinui să strâng și să sortez plasticele, cutiile de lapte, ambalajele de tot felul, pentru ca mai apoi acestea să ajungă tot în tomberoanele alandala de la subsol. Ce mi se pare și mai frustrant este că nu am niciun control asupra a ceea ce se întâmplă mai departe cu toate aceste deșeuri, pe care firma colectoare le ridică exact așa cum le găsește: amestecate.

Teoretic, știu ce se întâmplă – deșeurile sunt duse la un centru de sortare, unde sunt separate, parțial mecanizat, parțial manual, pentru ca mai apoi să fie trimise spre reciclare. Sună decent, însă în realitate, sunt sceptică vizavi de modul în care se face reciclarea și am mulți vecini care gândesc la fel ca mine. Ce mi se pare deranjant este că eu mă chinui să colectez selectiv, pe cât de corect pot, pentru ca mai apoi sacii mei cu deșeuri să fie puși la un loc cu tot gunoiul și apoi să treacă iar printr-un proces de sortare.

În Germania, la început de an, primești de la primărie un calendar cu zilele în care trebuie să scoți afară, în locuri special amenajate, deșeurile pe culori

Ar fi mult mai simplu să colectăm selectiv, iar procesul să fie unul ușor și bine pus la punct. În Germania, spre exemplu, colectarea selectivă se face după un proces bine stabilit. Am o mătușă care locuiește în Germania de mulți ani și când mi-a povestit cum selectează ei gunoiul, am zis “Wow!”.

Pe scurt, lucrurile stau cam așa – când te muți în casă nouă, faci un contract cu primăria pentru gunoi și apoi primești trei coșuri pentru reciclat deșeuri, de culori diferite. La început de an, mai primești de la primărie și un calendar cu zilele în care trebuie să scoți afară, în locuri special amenajate, deșeurile pe culori. Regulat se fac și controale. Dacă, spre exemplu, nu separi corect deșeurile, să zicem că arunci plastic în gunoiul menajer, angajații de la salubritate nu îți ridică gunoiul. Tu va trebui să te apuci să-l sortezi pentru ca data viitoare să ți-l ia. Dacă încalci regulile, evident, că ești și amendat.

Procesul ăsta sună a normalitate. Nu degeaba, Germania este țara cu cel mai ridicat procent la rata de reciclare a deșeurilor din Uniunea Europeană; nemții reciclează undeva la 66.7%, arată cele mai recente statistici Eurostat.

România? Noi suntem pe penultimul loc din 27 de țări. – reciclăm numai 11,5%, pe când media europeană este la 47,7%. Am depășit-o doar pe Malta care reușește să recicleze 8,9% din deșeuri. Și perspectivele sunt cam gri – se pare că nici nu facem pași spre a recicla mai mult, fiindcă cifrele arată nu doar că stăm pe loc, ci și că reciclăm chiar mai puțin ca acum câțiva ani. Citind toate statisticele astea mă întreb de ce? De ce facem pași înapoi și nu înainte?

Când ți se pun bețe în roate în procesul de reciclare

Inevitabil, îmi amintesc de cele trei tomberoane mari, în culorile deja cunoscute, galben (plastic, metal), verde (sticlă) și albastru (hârtie, carton), care tronau impunătoare în fața complexului meu acum câțiva ani. M-am bucurat când au apărut acolo și ne făcuserăm obiceiul ca în weekend să cărăm la ele, toate plasticele pe care le strângeam în timpul săptămânii. Într-o zi, nici nu-mi mai amintesc când, și cu atât mai puțin de ce, tomberoanele au dispărut.

Le-am regretat fiindcă erau de un real ajutor – doar coboram din bloc și aruncam acolo gunoiul sortat. Pentru că deja prinsesem gustul reciclării și chiar ne simțeam bine că facem ceva bun, ceva normal, am început să căutăm soluții. Cel mai la îndemână a fost să ducem tot ce strângeam într-o săptămână în casă (sticle de plastic și sticle de sticlă), la un centru de reciclare aflat în parcarea supermarketului de lângă noi. Mai mult, le-am convins și pe sora mea și pe prietena cu care locuiește să facă la fel, iar acum încercăm să-i educăm și pe părinții noștri să nu arunce plastic ori sticlă în gunoiul menajer.

Deși reciclarea se întâmplă anevoios în România, preocuparea pentru sustenabilitate și pentru o natură mai curată este un subiect abordat tot mai des. De cele mai multe ori, marile companii sunt cele care preiau hățurile, prin campaniile pe care le fac. De exemplu, Napolact a dat startul campaniei „Reciclează și lasă în urma ta o natură curată“, prin care consumatorii sunt încurajați să recicleze. În cadrul acestei campanii, Napolact a lansat un nou PET mai prietenos cu mediul pentru formatul „On the Go“, de 330 de grame. PET-ul este confecționat dintr-un material transparent, fiind mult mai ușor de reciclat.

În plus, vechile etichete din PVC au fost înlocuite cu unele noi, din material PET, un material mai prietenos cu mediul. Mai mult, etichetele sunt și mai ușor de desfăcut și, deci, mai ușor de reciclat – acum, etichetele recipientelor au o zonă perforată care ajută la desfacerea mai ușoară a acestora.

Astfel că, noul PET Napolact este 100% reciclabil, iar eticheta și capacul se pot colecta în același container galben.

Subiectul “reciclare” este unul complex și e clar că încă ne chinuim să ne educăm să facem pași înainte. Uneori, e mai simplu când ți se întinde o mână de ajutor din partea autorităților, alteori trebuie să ne dăm noi singuri acest ajutor. Cred că schimbarea vine din implicarea fiecăruia dintre noi. De ceva timp, eu încerc să fac lucrurile așa cum pot mai bine când vine vorba despre reciclare. Detaliez mai jos câțiva dintre pașii mărunți pe care îi fac fiindcă cred în schimbare și într-un viitor mai bun pentru copilul meu.

5 pași mici pe care îi fac ca să reciclez

1. Mi-am cumpărat coșuri pentru colectare selectivă

Într-o zi, acum vreo doi ani, când deja mă săturasem să dau de colo colo prin bucătărie o pungă în care aruncam diverse ambalaje, cutii, plastice, am zis că nu se mai poate. Nu doar că mă enerva să văd punga aia care devenea neîncăpătoare, agățată când de spătarul unui scaun de la bucătărie, când azvârlită pe sub masă, dar simțeam că, de fapt, nu fac nimic dacă înghesui tot felul de deșeuri într-o pungă și apoi o arunc la gunoi.

Așa că mi-am comandat trei coșuri pentru colectare selectivă și le-am înghesuit pe balcon. N-am un balcon mare și acum că avem și un băiețel de doi ani, spațiul e cu atât mai mic (cine are copil știe despre ce vorbesc!), însă am vrut să simt că fac ceva bun, că îmi aduc contribuția.

Începutul a fost puțin mai greu. Chiar dacă acum aveam la îndemână coșurile colorate, trebuia să stăm să facem o sortare mai amănunțită (acum nu mai era o joacă, devenisem chiar foarte înverșunată să lucrurile ca la carte). Începusem să mă documentez și să descopăr lucruri de care habar nu avem – cum ar fi că trebuie să clătesc bidonul de smântână înainte să-l arunc la coș ori că pot recicla doar capacul de la o cutie de pizza și nu și cutia care s-a impregnat cu ulei sau sos de la pizza (cartoanele contaminate cu mâncare îngreunează procesul de reciclare).

Am avut multe războaie și cu soțul, care, inițial, nu a prea a înțeles avântul meu și mai arunca câte un recipient de iaurt în coșul cu gunoi menajer fiindcă… era mai la îndemână. Cu timpul, însă, am început să ne împrietenim cu coșurile de gunoi de pe balcon, iar acum e firesc să le folosim.

2. Nu arunc la chiuvetă uleiul folosit la gătit

Cred că fac asta de vreo doi ani – după ce gătesc cu o cantitate mai mare de ulei, de obicei, folosesc mai mult ulei atunci când fac cartofi prăjiți, îl strecor și îl torn într-un bidon de 5 litri. Până acum nu l-am dus la reciclat fiindcă bidonul s-a umplut destul de greu, însă, până la finalul anului, sigur voi face o oprire la un supermarket care colectează ulei de gătit folosit.

Recent, am aflat de la o prietenă că unele supermaketuri oferă o sticlă nouă de ulei pentru uleiul vechi colectat. Uleiul de gătit chiar poate fi reciclat ușor – dacă ești mai comod ori nu ai timp să te duci tu să duci uleiul la un centru de reciclare, există firme care colectează gratis uleiul folosit la gătit, condiția este să umpli un recipient de 5 litri de ulei ca să vină ți-l ridice de acasă.

Uleiul uzat este transformat în biodiesel (o componentă bio pentru motorină).

Uleiul folosit la gătit și aruncat la chiuvetă este un produs foarte poluant pentru apă și pentru sol.

3. Reciclez baterii

Bateriile le reciclez de dinainte de a începe să colectez selectiv deșeurile. Cred că sunt vreo cinci ani de când adun bateriile uzate și când umplu câte o cutie, pe care o țin special pe balcon, i le dau soțului să le ducă la birou, unde există un punct de colectare.

Bateriile sunt problematice fiindcă sunt făcute din metale grele (plumb, mercur) care sunt extrem de toxice pentru sol și pentru pânza freatică.

4. Strâng sticlele și borcanele de sticlă

O moștenire comunistă poate, dar care ajută la reducerea consumului. Astfel, mamaia nu mai trebuie să cumpere sticle ca să pună sucul de roșii, îi asigur eu materia primă, trimițându-i sticle de ulei de măsline, sticle de lapte și câte o sticlă de gin din când în când. Nu arunc nici borcanele, care merg la mama și care sunt reumplute cu gemuri, toamna.

În aceeași idee, încerc să nu mai folosesc așa de mult plastic și să-i cumpăr copilului jucării din lemn. Pungi de plastic nu mai cumpăr deloc de la supermarket, folosesc doar sacoșe textile.

5. Donez hainele pe care nu le mai port

Deși încerc să mă temperez, cumpăr multe haine (de când am un copil, sa fac shopping a devenit o modalitate de relaxare). Când simt că a venit momentul să mai aerisesc șifonierul, scot ce nu mai port și le trimit către o primă triere la sora mea și, mai apoi, la mama. Purtăm măsuri apropiate și ele se bucură când își reînoiesc garderoba. După ce își aleg ele ce le place, hainele care rămân le donez întotdeauna. De curând, am reușit chiar să eliberez vechiul meu șifonier de acasă de la mama după o mare operațiune de curățenie și am dus câțiva saci buni de haine la un centru de donare.