Când apar certurile în cuplu și cum să le gestionezi ca să aduci armonie în relaţie. Reguli de la Alain de Botton
„În medie, un cuplu va avea între treizeci și patruzeci de certuri semnificative pe parcursul unui an, «seminificativ» presupunând o confruntare brusc deviată de la normele civilizate de dialog.“, consideră Alain de Botton, autorul cărții O educație emoțională.
Sunt puține cupluri în care nu apar certuri. De fapt, aș îndrăzni să spun că nu există cuplu în istoria relațiilor umane care nu a fost supus măcar o dată unei confruntări tensionate. Doar că cearta în sine nu este o problemă iremediabilă. Adevărata provocare apare fiindcă cei mai mulți dintre noi nu suntem aproape deloc pregătiți nici pentru momentul când certurile izbucnesc, nici pentru modul cum reacționăm noi înșine sau partenerii noștri. Nu știm să gestionăm certurile astfel încât la finalul lor să ne alegem cu toții cu un deznodământ constructiv și nu cu și mai multe frustrări. Pentru a ne face viața mai ușoară, autorul Alain de Botton a identificat mai multe tipuri de certuri recurente și posibile soluții pentru fiecare.
„În medie, un cuplu va avea între treizeci și patruzeci de certuri semnificative pe parcursul unui an, «seminificativ» presupunând o confruntare brusc deviată de la normele civilizate de dialog, care ar fi inconfortabil de filmat și de arătat prietenilor și ar putea implica țipete, ochi dați peste cap, acuzații histrionice, uși trântite și utilizări liberale ale unor termeni ca «ticălosule» sau «cap sec»“, scrie Alain de Botton, autor britanic și fondatorul The School of Life, în cartea sa „O educație emoțională“.
Dincolo de statisticile care pot varia, pentru că nu avem date exacte privind numărul conflictelor pe parcursul unei relații, autorul remarcă și analizează două aspecte esențiale ale certurilor dintr-un cuplu: momentele când apar și motivele care se ascund de fapt în spatele lor.
Alain de Botton împărtășește modalități mai mult sau mai puțin confortabile prin intermediul cărora certurile pot fi gestionate astfel încât să aducem armonie în cuplu și, mai mult, să nu renunțăm definitiv la relația pe care încercăm să o construim. Sau, oricum, nu după primele certuri.
Conexiunea dintre pasiune și ceartă
Tot Alain de Botton identifică un fel de „neglijență colectivă“ privind gestionarea cu succes a certurilor. Deși consumă o cantitate însemnată de energie, provoacă suferințe intense și, de cele mai multe ori nu clarifică neajunsurile unui cuplu, certurile nu primesc atenția binemeritată.
„Ne-am putea aștepta la cursuri în școli și universități privind gestionarea cu succes a certurilor și obiectivele-țintă prin care le putem reduce incidența“, notează Alain de Botton. Cu toate astea, societățile moderne nu fac asta, în primul rând, din pricina culturii noastre sentimentale romantice care implică faptul că există o conexiune obligatorie între pasiunea adevărată și un temperament aprins, consideră de Botton. Altfel spus, avem senzația – încurajată de cultura romantismului – că certurile indică mai degrabă dorință intensă și angajament și nu imaturitate și lipsă de autocontrol.
„La nivel personal, certurile în cuplu apar și sunt continuu susținute de incapacitatea noastră, a majorității, de a face față lucrurilor pe care ni le arată certurile despre noi înșine, înfățișându-ne o insultă pe care dragostea de sine nu o poate suporta.“
Alain de Botton, în cartea O educație emoțională
Din acest motiv e, poate, mai ușor să considerăm că scandalul de ieri a fost mai degrabă o întâmplare nefericită, ciudată, de neînțeles și care nu merită o analiză rațională. Apoi, mai există rușinea că ceea ce ni se întâmplă nouă în timpul unui conflict este atât de deplasat, încât nu se mai întâmplă și în viața altora. „Din rușine și dorința de a părea normali, ne apărăm unii pe alții de realitatea relațiilor și apoi ne imaginăm că modul nostru de comportament trebuie să fie singurul sălbatic și copilăros, prin urmare incapabil de izbăvire sau analiză. Ne scapă șansa de a deveni mai buni pentru că ne considerăm excepțiile rele.“
Realitatea este că ne certăm des și în moduri scandaloase, greu de acceptat, pentru că nu suntem pregătiți, nu suntem educați „să îi învățăm pe alții cine suntem“. În spatele insultelor se ascunde dorința ca cel cu care am ales să ne trăim viața „să înțeleagă ceva esențial din experiența noastră.“
„În spatele aproape fiecărei certuri stă încercarea oropsită a doi oameni, fiecare dorindu-și ca celălalt să vadă, să recunoască și să răspundă la realitatea emoțională și la senzația sa de dreptate. (…) O ceartă urâtă este o încercare eșuată de comunicare, ce redă în mod pervers mesajul implicit pe care ne dorim să îl transmitem, făcându-l chiar mai puțin vizibil“, remarcă Alain de Botton.
Unul dintre primele paradoxuri ale certurilor este tocmai faptul că disperarea pe care o resimțim ne face să fim mai puțin rezonabili și mai puțin capabili să ne impunem exact punctul de vedere în care sălășluiește disperarea noastră. De aceea, ca un prim pas spre rezolvare, vă invit să descoperim împreună când și de ce apar certurile în cuplu.
Când şi de ce apar certurile în cuplu
Autorul cărții „O educație emoțională“ consideră că ajungem protagoniștii unor certuri dureroase nu pentru că suntem „fundamental demenți“ ci, din contră, pentru că suntem extrem de implicați și incapabili să gestionăm acest sentiment. Cum spuneam, aceeași dorință de necontrolat de a (ne) comunica ne subminează tocmai abilitatea de a comunica eficient.
Ne certăm pentru că:
- suferința ne face să pierdem accesul la metodele de a ne explica fricile, speranțele frustrate, nevoile, grijiile, entuziasmul și convingerile,
- suntem prea speriați că s-ar putea să ne fi ruinat viețile într-o relație cu cineva care nu pricepe mișcările interioare ale sufletelor noastre.
E sănătoasă cearta în cuplu?
Nu este o enigmă pentru nimeni cât de dăunătoare poate fi o ceartă într-un cuplu, doar că nici evitarea unui conflict cu partenerul nu s-a demonstrat a fi cea mai bună soluție. Dacă ne dorim ca o relație să supraviețuiască, motivul de la care pornește o ceartă trebuie înfruntat, consideră Alain de Botton. Așadar, din acest punct de vedere, cearta în cuplu e sănătoasă. Asta, bineînțeles, dacă reușim să învățăm „cum să manevrăm nemulțumirile în maniere mai puțin contraproductive și răzbunătoare, și ușor mai strategice.“
Un bun punct de pornire constă în identificarea similarităților din certurile noastre, ceea ce ne va arăta că există câteva tipuri de conflicte pe care le reproducem fără să ne dăm seama, iar pe unele dintre ele le repetăm mai des decât pe altele. Fiecare tip poate fi realmente o metaforă pentru maniera cum „eșuăm de obicei să-i comunicăm un adevăr vital și intens partenerului.“
Dobândirea capacității de a le identifica și de a le înțelege ne-ar putea ajuta să remarcăm obstacolele de care ne tot lovim, am fi mai pregătiți când apar, dar și mai toleranți cu modul nostru și al partenerului de a reacționa. Și, la un moment dat, poate vom reuși să le abordăm chiar și cu umor.
Las mai jos tipurile de certuri identificate și analizate de către Alain de Botton și pentru fiecare dintre ele soluțiile recomandate de acesta:
Certuri în cuplu din cauza părinţilor
Cearta din cauza părinților apare frecvent într-un cuplu: fie că părinți sunt prea intruzivi în viața unuia sau ambilor parteneri, fie că ne deranjează asemenările cu părinții noștri, aceștia pot fi declanșatorii unor momente aprige de tensiune și neînțelegere.
În cea de-a doua situație avem tendința ca, aflați în mijlocul unui conflict, să aruncăm spre celălalt un adevăr care, de altfel, este cât se poate de firesc: Te transformi în maică-ta sau Faci exact ca taică-tu.
Realitatea este că, oricât ne-am strădui, semănăm într-o oarecare pondere cu părinții noștri. Oricât încercăm „să ne dezvoltăm personalități independente“, ajungem să repetăm o parte din comportamentele celor care ne-au îngrijit în anii cei mai vulnerabili ai existenței noastre.
„Într-o parte a creierului nostru, suntem conștienți de un set de calități negative pe care le-am observat la părinții noștri, care simțim că fac aluzie intermitent la personalitățile noastre. Și suntem terifiați. Ne surprindem repetând opinii care ne-au frapat cândva, evident asburde sau caraghioase. În momentele noastre de slăbiciune, ne trezim că rejucăm aceleași atitudini sarcastice sau meschine, vanitoase sau nervoase de care am fost cândva siguri că nu dorim să le imităm. Acuzațiile partenerului nostru dor atât de tare pentru că acestea se lovesc de un risc real.“
Alain de Botton
Posibile soluții
Cinstit ar fi să nu aducem niciodată în discuție, mai ales pe un ton agresiv, eșecurile părinților celuilalt partener, ci doar să le ascultăm atunci când acesta sau aceasta simte nevoia să le împărtășească. Apoi, trebuie să ne amintim că este nedrept să îl punem pe celălalt în fața unei acuzații căreia nu-i poate riposta pentru că nu poate nega ceva „invariabil parțial corect“. Este aproape imposibil să nu semănăm cu părinții noștri cu care am petrecut atât de mulți ani, mai ales când mintea noastră era extrem de maleabilă, și de care ne leagă nenumărate gene, argumentează autorul.
Tocmai de aceea „nu ar trebui să ne apucăm niciodată să protestăm că nu semănăm cu cei care ne-au adus pe acest pământ; ar trebui să subminăm acuzația implicită, admițând de îndată cu candoare că semănăm – desigur – foarte mult cu părinții noștri, la fel cum seamănă cu ai lor.“
De asemenea, ar trebui să le amintim partenerilor că am ales să conviețuim cu ei tocmai pentru a nu ne supune unui risc și mai mare de a repeta destinul parental. Iar fiecare dintre cei doi parteneri ar trebui să își asume sarcina de a fi alături de celălalt pentru a-l ajuta să semene mai puțin cu părinții atunci când este nevoie.
Cearta interminabilă
Deși pare că este de fiecare dată o ceartă nouă, unică, de fapt acest tip de conflict are același izvor care reapare sub diverse forme: o vorbă spusă aiurea, o reuniune de familie tensionată, argumente privind cine duce gunoiul sau păreri diferite despre un conflict internațional. „Este dificil să ne imaginăm că am putea purta – de fiecare dată –, fără să știm, aceeași ceartă, dar sub altă formă. Punctele care inflamează agitația pot părea diferite la nivel superficial, dar toate sunt de fapt reconfigurații ale aceluiași material conflictual de bază“, consideră Alain de Botton.
Motivele banale care au inițiat cearta camuflează un adevăr intim: continuăm să ne certăm pentru că nu avem capacitatea de a identifica problema fundamentală prin care trecem. De ce este atât de greu să ajungem la originile furiei noastre? Poate pentru că ce ne deranjează este umilitor, rușinos, de neacceptat. De exemplu, putem simți ca pe o rușine realitatea că persoana de lângă noi, în care am investit atât de mult, nu ne dorește fizic, nu este chiar o persoană bună, ne exploatează în vreun fel.
Apoi, există posibilitatea să nu fim pregătiți pentru concluzii dificile emoțional, dar și practic. Și atunci furia se propagă în conflicte minore, fără valoare, ca să nu fim nevoiți să purtăm o discuție aprinsă despre sensul vieții noastre.
Pe de altă parte, când crești cu părinți prea anxioși, prea vulnerabili, prea intimidanți, este foarte probabil să consideri că nu merită să îți exprimi sentimentele sau să te plângi. Și, așa, accepți ce primești dintr-un instinct de supraviețuire de care poți să nici nu fii conștient și dintr-o dorință de a-l proteja pe celălalt.
„Prin urmare, suntem sortiți să avem în continuare cirovăieli mici sau diversioniste, astfel încât să nu trebuiască să atingem adevărul fundamental de la baza nemulțumirilor noastre: Nu îmi oferi destulă atenție fizică. Viața mea e mai grea decât a ta. Familia ta e mult mai rea decât crezi. Prietenii tăi mă amenință. Ai o abordare greșită față de bani. Dar, în mod firesc, în timpul în care nu purtăm discuția cea mare, otrăvim toate celelalte lucruri. Nicio zi nu e lipsită de urmele conflictului neexprimat.“
Alain de Botton
Posibile soluții:
„Este întotdeauna mai bine să atingem cearta originală decât să moară o relație înjunghiată de o mie de ciondăneli“, revine, plastic, Alain de Botton. Cea mai eficientă soluție pentru a pune stop certurilor interminabile este dobândirea curajului de a ne expune fricile și frustrările. „Vom înceta să ne certăm atât de mult când vom putea admite și vocifera lucrurile care ne înfurie cu adevărat.“
Cearta defensivă
Cea mai periculoasă percepție despre relații este cea că cel care are dreptate învinge, că o relație este despre a ne învinge un adversar. De fapt, o relație de iubire este despre a-l ajuta pe celălalt să evolueze spre cea mai bună versiune a sa. În acest joc de percepții se naște, însă, cearta defensivă. Unul dintre parteneri are dreptate când spune Ai băut prea mult sau Nu-ți asumi responsabilitățile, dar asta nu înseamnă că va „câștiga“.
„Nu există premii în dragoste pentru discernerea corectă a defectelor partenerilor noștri – în afară de singurătatea mulțumită de sine. În mod paradoxal, atacându-ne partenerul cu o energie detașată, ne reducem șansele de a atinge cândva scopul nostru real: evoluția persoanei cu care trebuie să trăim.“
Alain de Botton
Mai mult, cel care încasează criticile, deși poate conștient de ele, nu va putea să le suporte și să le accepte, mai ales când îi sunt livrate cu așa multă severitate. Apare, astfel, negația pentru că îi este teamă să nu fie expus ca o persoană fără valoare. Intervin apoi rușinea, sentimentul de vinovăție și deconectarea de celălalt. Partenerul jignit nu mai ascultă ce spune celălalt.
Posibile soluții:
„Deși este nedrept să avem pretenția ca partenerul nostru să fie și cel care ne scapă de frici, am putea să îi cerem totuși să nu folosească adevărul ca pe o armă împotriva noastră“, consideră Alain de Botton.
Când circumstanțele sunt mai agreabile, cel învinovățit poate chiar să se simtă ușurat să își accepte defectele cu care se luptă. „De fapt, ne-ar plăcea să ne dezvăluim pe noi înșine și să admitem ceea este stricat și rănit la noi. Oamenii nu se schimbă când li se spune cu asprime ce este greșit la ei; se schimbă când simt destulă încurajare pentru a face schimbarea pe care ei – aproape mereu – știu că trebuie să o facă.“
Cearta ruinării
Cearta ruinării apare când unul dintre parteneri, fără vreun motiv evident sau logic, face tot posibilul să strice starea de bine, moralul ridicat al celuilalt. Exact atunci când partenerul binedispus fluieră un cântec prin casă, celălalt sare la gâtul lui cu o replică tăioasă, o remarcă critică: de exemplu, scoate la suprafață un defect sau găsește ceva greșit la ce a făcut prin casă. Ar face orice pentru a induce o stare de anxietate și nefericire.
Dacă privești din exterior, un astfel de comportament pare monstruos. Dacă avem răbdarea să privim în esență, înțelegem că cel care nu ne vrea fericiți se teme că este singur în propria-i suferință, singur și neînțeles: „Ne comportăm așa pentru că dispoziția optimistă și degajată a partenerului nostru poate părea o barieră în comunicare. Ne temem că fericirea sa actuală l-ar putea împiedica să cunoască rușinea sau melancolia, grija sau singurătatea, de care noi suntem posedați în prezent. Încercăm să îi distrugem starea, fiindcă ne temem să fim singuri“.
Teama că nu vom fi niciodată cunoscuți sau iubiți așa cum trebuie, așa cum avem nevoie, oricât de imatură este, are un sens psihologic și se manifestă atunci când cel de lângă noi nu simte la fel cum simțim noi. Din păcate, oricât am încerca să ne supărăm partenerul în astfel de momente, efectul nu va fi cel așteptat: acesta nu va deveni subit disponibil să ne asculte, ci mai degrabă se va înfuria.
Posibile soluții
Să recunoști implusurile, oricât de oribile ți s-ar putea părea, pe care le ai este una dintre cele mai bune strategii de evitare a unui conflict defensiv.
„Ar trebui să admitem față de partenerul nostru că ne-a cuprins o teamă urâtă față de fericirea sa, dezvăluindu-i cu zâmbetul pe buze cât de mult ne-ar plăcea să provocăm un scandal, dar luându-ne angajamentul ferm că nu vom face asta. În același timp, ne vom reaminti nouă înșine că orice persoană veselă a fost tristă și că optimiștii aflați printre noi au de departe cele mai mari șanse de a-i menține pe linia de plutire pe cei care rămân în mod emoțional confuzi.“
Alain de Botton
Cearta defensivă este un strigăt prin care cerem să primim singuranță, într-un mod, ce-i drept, lipsit de scrupule.
Cearta patologizantă
Există certuri în mijlocul cărora unul dintre parteneri începe să se comporte dincolo de ceea ce cunoaștem drept comportament civilizat. I se îngroașă sau subțiază vocea, suspină, imploră, devine incoerent, se trage de păr, își mușcă mâna, se tăvălește pe podea. Altfel spus, are un comportament dramatic, iar cel mai simplu este ca celălalt să creadă că cel în cauză a înnebunit, poate i se adresează chiar intenționat într-o manieră extrem de calmă și cel mai probabil consideră că nu merită să continue conversația în fața unei astfel de ieșiri.
Cel care își pierde controlul în asemenea fel, își pierde, deloc surprinzător, și credibilitatea – orice ar încerca să transmită nu mai ajunge nicărieri. Cel calm este personajul pozitiv, „cel care spumegă este un cretin“. Faptul că acesta din urmă se vede în ochii partenerului sau chiar prin prisma vorbelor sale nebun, poate să devină și mai furios și mai exagerat. Începe să își piardă el însuși încrederea că nu ar fi înnebunit, de fapt.
„Persoana frustrată se transformă gradual într-un studiu de caz, potrivit doar pentru psihologia clinică sau pentru cămașa de forță. Ea este, cum s-ar spune, patologizată, percepută ca o persoană cu adevărat nebună, și nu ca un om normal, în esență destul de sănătos la nivel mintal, dar care și-a pierdut temporar stăpânirea de sine într-o situație extrem de dificilă“, spune Alain de Botton.
Posibile soluții
Trebuie să ținem minte că ne putem păstra calmul și totuși să fim cruzi, încăpățânați, aspri, să ne înșelăm, la fel de bine cum putem să fim smiorcăiți și incoerenți, dar să avem dreptate. Și mai trebuie să ținem minte un alt adevăr: „teatralitatea și furia pot fi simptome ale unei disperări ce se instalează când un adevăr intim extrem de important este ignorat și negat cu nerușinare, persoana lipsită de control nefiind nici diabolică, nici monstruoasă.“
Tocmai de aceea, oricât de neadecvată este o astfel de ieșire comportamentală, de fapt persoana din fața noastră merită multă compasiune, pentru că numai cineva care a simțit prin interiorul său, la modul profund, că este în pericol, poate să aibă o astfel de reacție.
Și, așa cum revine autorul, să nu uităm că oricând putem fi în locul celui care își pierde complet cumpătul. Sau chiar să ne amintim exact acele momente din viața noastră când am arătat la fel de desfigurați ca semn al unei agonii interioare.
„Dacă ne pierdem cumpătul cu partenerul nostru, asta se datorează – în cel mai bun caz, parțial – faptului că am investit în el și în viitorul nostru comun. Nu ar trebui să-i purtăm invariabil pică unei persoane fiindcă s-a comportat într-un mod afectat; nu este un semn că este nebună sau oribilă. Mai degrabă, așa cum ar trebui să avem bunăvoința de a ne reaminti, e vorba despre faptul că această persoană ne iubește și depinde foarte mult de noi.“
Alain de Botton
Cearta absenței
În fiecare zi din existența noastră există zeci de posibilități și scenarii în care putem fi răniți de ceilalți: colegii de la job, managerul, un prieten care are o viață mai bună decât a noastră, societatea cu crizele ei. Dezamăgirile se acumulează și de cele mai multe ori nu avem cui să le împărtășim. În majoritatea timpului, suntem nevoiți să ne înghițim pur și simplu durerea cu politețe și să mergem mai departe.
Totuși, există o excepție: putem să ne lamentăm în fața partenerului nostru de viață. Doar că de multe ori nu ne iese să îi comunicăm adevăratele probleme care ne îngrijorează și, implicit, construim certuri „pentru a ne îndepărta necazul“, devenim nemulțumiți de el în cuantumul tuturor celorlalte tristeți. Suntem răi cu partenerul nostru pentru că „șefului nu i-a păsat, economia nu a fost disponibilă pentru o discuție și nu există niciun Dumnezeu pe care să îl implorăm“.
Redirecționăm toate sentimentele negative spre singura persoană căruia îi pasă cel mai mult de noi, spunându-i poate că trebuie să câștige mai mulți bani, să fie mai afectuos, mai sexy sau mai puțin ahtiat după sex. Oricum, îl găsim vinovat de tristețea noastră.
„Asta este, desigur, oribil și complet neadevărat. Dar ascuns în interiorul reproșurilor și criticii noastre absurde se găsește un straniu omagiu adus iubirii. În spatele acuzațiilor noastre se găsește un compliment uriaș, dar nearticulat deocamdată. Ne plângem pe nedrept pentru a onora amploarea iubirii noastre și poziția pe care o ocupă partenerul în viața noastră.“
Alain de Botton
Posibile soluții
Ceea ce vrem să spunem în mijlocul acestui tip de ceartă este: Salvează-mă, iubește-mă chiar dacă am eșuat! Cearta absenței arată că avem încredere în el mai mult decât în oricine altcienva – încredere să fim iraționali și furioși. Soluția este să conștientizăm că se întâmplă asta și să acceptăm că, din când în când, poate fi prețul iubirii noastre, întorcându-ne cât mai repede la a fi din nou civilizați și raționali.
Cearta normalității
În unele cupluri se așază o rutină care poate să ducă cei doi parteneri pe două paliere opuse, fiecare cu preferințele sale: la ce oră e bine să ne culcăm, locul unde trebuie să stea canapeaua, cât de des facem sex, ce vizităm când mergem în vacanță. Uneori, pentru a ne susține preferințele, apelăm la ceea ce este „normal“, ceea ce este acceptat de majoritate, exact așa cum o face o societate democratică.
„Nu e vorba că doar eu – un solitar, o persoană ușor de omis – găsesc atitudinea ta foarte neplăcută. Toți oamenii rezonabili – de fapt, o majoritate covârșitoare a lumii – sunt aici de față pentru a-ți condamna ideile. Ești – în opinia ta privind modul de a găti pastele, când o suni pe sora ta sau valoarea unui roman premiat – extrem de singur“, explică Alain de Botton.
De fapt, normalul nu ar trebui să conteze într-un cuplu. Nu de puține ori, majoritatea gândește greșit chiar dacă evoluția a făcut ca creierul nostru să crediteze opiniile celor mulți dintr-o adaptare la suparviețuire.
Posibile soluții
„Când vine vorba de viața personală, nu avem nici cea mai mică idee ce este normal, pentru că nu primim acces cu ușurință la adevărurile intime ale celorlalți. Nu știm care este cantitatea normală de sex sau cât de normal este să plângi, să dormi într-un pat diferit sau să îți displacă cel mai bun prieten al iubitului. Nu există statistici sau mărturii credibile.“ Mai mult, numeroase aspecte care ne fac bine într-o relație sunt realmente anormale, de la faptul că partenerul îți alege o poreclă cu care te alintă la faptul că acceptă să îți asculte anxietățile în loc să doarmă.
„Beneficiem de niște ocazii extrem de rare și este apogeul ingratitudinii să pretindem că suntem prieteni cu normalul când mare parte dintre lucrurile bune ale vieții noastre reprezintă rezultatul unei șanse extrem de minuscule. Ar trebui să încetăm să ne mai batem la cap partenerii cu certuri fals democratice și să admitem ceva mai real și probabil mai eficient, în vulnerabilitatea sa onestă: Ne-ar plăcea să se întâmple ceva pentru că, și doar pentru că, ne-ar face foarte fericiți – și foarte nefericiți dacă nu s-ar petrece.“
Alain de Botton
Cearta din excesul de logică
Există un tip de ceartă care ni se poate părea absurd, dar care naște adevărate suferințe: cearta declanșată de percepția unuia dintre parteneri că celălalt este prea logic, prea rezonabil. De ce este absurd? Pentru că cei mai mulți dintre noi creștem cu credința că rațiunea și logică sunt capacități pozitive ale indivizilor. Cum devin ele probleme într-un cuplu?
În primul rând, în momentele dificile, căutăm în partenerul nostru sentimentul că ne înțelege, că înțelege prin ce trecem. „Nu căutăm răspunsuri (s-ar putea ca problemele să fie prea extinse pentru a exista răspunsuri evidente), cât mai degrabă confort, siguranță și senzația de camaraderie. Date fiind circumstanțele, utilizarea unei atitudini logice poate părea nu un act de bunătate, ci un fel de nerăbdare disimulată“, spune Alain de Botton.
Tot el propune un exercițiu pentru clarificarea acestui tip de ceartă: să ne imaginăm că ne plângem cuiva de amețeală.
„Teama de înălțime se manifestă adesea nerezonabil: firește că balconul nu stă să cadă, există o balustradă solidă din metal între noi și abis, clădirea fiind îndelung testată de experți. Poate că știm toate astea la nivel intelectual, dar asta nu ne reduce din anxietatea bolnăvicioasă când vine vorba de practică. Dacă un partener ar începe să ne explice cu răbdare legile fizicii, nu i-am fi recunoscători; am simți pur și simplu că acesta ne-a înțeles greșit.“
Posibile soluții
Așadar, plecând de la exercițiul propus, trebuie să ne gândim că grijile noastre nu sunt toate rezonabile și cu toate astea ne pot neliniști profund. De exemplu, ne putem simți vinovați față de părinții noștri oricât de frumos ne-am comportat cu ei de fapt. Sau putem să ne îngrijorăm din cauza banilor chiar dacă situația financiară a cuplului este cât de cât în control. Putem să nu avem încredere în felul cum arătăm, chiar dacă nu ne-a spus nimeni niciodată că avem un corp urât, putem să ne simți niște ratați chiar dacă în mod obiectiv avem o sumedenie de realizări. Tocmai de aceea, răspunsurile logice și adevărate pe care le primim s-ar putea să nu ne ajute cu nimic, ba chiar să provoace furie.
Cel care stăpânește logica ar fi bine să nu fie surprins de reacția neadecvată a celuilalt și să își amintească că mintea umană poate fi extrem de ciudată și împotriva regulilor rațiunii. Cu toții avem fantasme, iluzii, proiecții și terori nevrotice. De exemplu, senzația că suntem sau nu atractivi nu e o reflexie a modului în care arătăm cu adevărat; urmărește un tipar ce pornește din copilărie, legat de cât de iubiți ne-am simțit de cei de care depindeam.
În astfel de situații, motivul pentru care ar trebui să nu avem unele frici și furii nu mai are nicio valoare.
„Nu ne dorim ca partenerul nostru să nu mai fie rezonabil; vrem ca el să aplice inteligența pe care o are în slujba încurajării noastre sensibile. Vrem ca el să pătrundă în zonele mai ciudate ale experienței noastre, amintindu-și de propria experiență. Vrem să fim înțeleși ca niște animale nebune ce suntem, apoi protejați și asigurați că oricum va fi totul în regulă.“
Alain de Botton
Cearta din cauza lipsei de sex
Ultimul tip de ceartă enumerat în cartea „O educație emoțională“ este unul la fel de important ca toate cele menționate anterior sau poate chiar cel mai important. Se ascunde, în cele mai multe cazuri, în spatele altor certuri precum: la ce oră trebuie să plecăm la aeroport, unde trimitem copiii la școală, de ce ai uitat să plătești lumina etc.
Cearta din cauza lipsei de sex poate fi o ceartă interminabilă, nemenționată și singura ceartă majoră care afectează cuplurile stabile, cearta care a alimentat mai multe schimburi de replici furioase decât oricare alta.
În spatele altor replici tăioase folosite frecvent, de fapt, partenerii ar vrea să spună: Ai încetat să mă dorești și nu mă mai suport nici pe mine, nici pe tine. Dar nu o spun, pentru că este în joc demnitatea – ceva atât de intim încât este mai mare decât fiecare dintre noi. Mesajul este acesta: nu suntem doriți.
Aflați în umbra unui astfel de mesaj nespus, riscăm să devenim extrem de răzbunători pentru că nu avem cum să ne plângem și nici nu putem face ca realitatea tristă în care trăim să dispară. Tindem să preluăm controlul asupra altor detalii aparent nesemnificative din viața noastră, de la programările la stomatolog la politica externă. „Toate astea pentru că avem atât de multă nevoie să fim ținuți și să ținem, să penetrăm și să fim penetrați.“
Sexul este, reiterează Alain de Botton, cel mai mic și cel mai mare lucru. Devine aproape „caraghios“ cât de multe depind de acest aspect al vieții noastre.
„Absența sexului contează atât de mult fiindcă sexul în sine este conciliatorul tuturor conflictelor, al stării de rău, al singurătății și al lipsei de interes. Este aproape imposibil să faci dragoste și să fii trist, indiferent sau amărât. (…) Actul forțează prezența, vulnerabilitatea, onestitatea, tandrețea, eliberarea. Contează deosebit de mult, pentru că este dovada supremă că totul este, în ciuda a toate, încă OK.“
Alain de Botton
Posibile soluții
Una dintre cele mai bune soluții, oricât de redunant ar putea deveni acest sfat pe care îl tot repetăm, constă în puterea noastră de a comunica: de a expune problema fără să simțim furie, umilință, fără să intrăm în defensivă. „Dacă am putea să ne numim disperarea fără să fim disperați; dacă cel care nu a vrut să facă sex ar putea explica de ce, în termeni care ar avea sens și ar fi suportabili, iar cel care s-a simțit dat la o parte ar putea explica asta, fără a da drumul la răzbunare sau disperare.“
„Dacă specia noastră ar învăța cum să facă asta, lumea ar fi deodată și în mod decisiv mai calmă: ar fi infinit mai puține lupte, răbufniri din cauza alcoolului, divorțuri, aventuri, furii, denunțuri, incriminări, războaie civile, conflicte armate și conflagrații nucleare. La primele semne ale certurilor din cauza lipsei de sex, cuplurile ar ști cu câtă grijă să localizeze cuvintele necesare pentru a-și aborda necazurile. Nu va exista întotdeauna un răspuns, dar conversația ar fi mereu cea potrivită.“
Alain de Botton, în cartea „O educație emoțională“
Dar pentru asta ne-ar trebui ani de cursuri și documentare și ani de exercițiu, doar să fim în stare să detectăm cearta din cauza lipsei de sex și să readucem armonia în cuplu. „Este paradigma tuturor certurilor. Cei care pot trece peste asta pot depăși în mare parte orice ceartă; cei care nu pot trebuie să se certe până la moarte“, încheie Alain de Botton.
