Primul meu atac de panică. Cum am izbutit să îl depășesc de una singură

Primul atac de panică l-am simțit ca pe un nor negru deasupra capului, care s-a transformat agravant și pe neașteptate într-o tornadă de toată frumusețea.

M-am calmat singură, 20 de minute mai târziu, vorbind cu mine însămi și documentând întreaga grozăvie cu gândul că poate, vreodată, voi uita. Adevărul însă este că, asemeni primului bărbat, cum ar spune, cu ipocrizie, mamele și soacrele, primul atac de panică nu se uită niciodată.

Eram singură acasă când m-am trezit buimacă, înăbușită și c-o senzație stranie în mușchi – simțeam cum îmi zvâcnesc, din creștet până-n tălpi, ca și cum tocmai fusesem electrocutată. M-am ridicat în șezut în pat, iritată de lumina care bătea direct în așternuturi. Eram transpirată, cu părul ud și pieptul rece. Simțeam răcoarea la ceafă și sudoarea în palme. M-am trezit brusc, după un vis tulburător în care mi-apăruse primul meu iubit, un nătâng abuziv și manipulator pe care-l dadusem dracului, adică unde merita, cu vreo șapte ani în urmă. Șapte ani mai târziu însă, m-am trezit, parcă, cu șapte ani înapoi. Dedesubtul pieptului meu rece, în dreptul inimii, simțeam durere și dor. 

Am început să plâng sacadat, neînțelegând ce-i cu sentimentele acelea care-mi erau străine de atâta vreme. Mă gândeam că nu-i posibil ca eu să mă trădez pe mine însămi, să tratez întreg progresul pe care l-am făcut în acest aproape un deceniu, și să-mi trădez iubitul în așa fel. Nu era posibil să mai simt ceva pentru nătâng. 

Plânsul sacadat s-a transformat, fără să realizez, într-un urlet de savană în toată regula, întrerupt de respirații adânci. Plângeam parcă în valuri, cu lacrimi șiroind din colțul intern al ochilor până la gulerul pijamalelor roz satinate și ude leoarcă. Un tremur pusese stăpânire pe mine, alături de plânsul de jale. Îmi priveam mâinile și le vedeam patru, în ceață, ca printr-o pereche de lentile cu dioptrii prea mari. Respiram din ce în ce mai greu.

„De ce mie? Ce-am făcut? De ce eu? Nu mai pot”, începusem să m-aud rostind. „Nu mai pot”, mă văităm legănându-mă. Mi-am dus mâna dreaptă la buze, să simt cuvintele.

Aveam gura amorțită și speram că sunt încă în vis. Buzele crăpate mi se mișcau în ritmul cuvintelor rostite, deci nu visam. Plângeam cu vorbe și abia mai puteam respira.

Am încercat atunci să mă ridic din pat. Mi-am proptit o mână pe marginea lui, iar cu cealaltă am apucat clanța ușii. Cu greu, cu tremur, am reușit să mă ridic în picioare. Le simțeam moi și fragile, că pe două paie, gata să cedeze, dar m-au ținut. Cu tot corpul amorțit, m-am ridicat. Camera a început deodată să se învârtă, lumina parcă s-a stins, urechile mi s-au înfundat de parcă eram în avion, la mii de metri altitudine de pământ, iar gura mea parcă dispăruse cu totul. Nu mi-am mai simțit corpul deloc vreme de câteva zeci de secunde, cred, pentru că este imposibil să mai măsori timpul când simți că nu mai exiști.

Deodată, s-a făcut iar lumină. Gură mi-era din nou amorțită. Mi-am privit mâinile care erau când patru, când două. Urechile nu-mi mai erau înfundate. Puteam auzi orașul, lumea din afara lumii mele, și nenorocita de betonieră a vecinilor, care vâjâia teribil de enervant, dar care părea, ca o ironie, coloana sonoră perfectă pentru ceea ce trăiam. Repetitivă și iritabilă până la nori și-napoi.

Mă durea tot, dinăuntru în afară și invers. Nu mă mai gândeam la nătâng, doar episodic, vreme de doua-trei secunde din fiecare minut de iad. Simptomele fizice, cărora nu le atribuisem vreun nume pentru că era pentru prima dată când le experimentam, îmi furau toată atenția de care eram capabilă.

Mi-am pus ambele mâini pe clanța ușii și am încercat să capăt puțin echilibru, depărtându-mi picioarele. Eram ca un copil care facea primii pași, dar într-o agonie cumplită. Îmi era din ce în ce mai greu să respir și plânsul nu făcea decât să se înrăutățească. Nu mai vedeam aproape nimic din cauza lacrimilor. Am pus apoi mâna dreaptă pe marginea ușii și mi-am târât corpul până în prag. Am luat-o apoi, sprijinită de perete, spre bucătărie. Sperăm ca, printr-o minune, S. să fie încă acasă. Nu era. Am deschis ușa și m-am prăbușit pe gresia rece din bucătărie. Mi-am adunat picioarele și le-am strâns la piept, plângând în continuare un plâns de jale, cum am plâns la înmormântarea bunicii din partea mamei, pe care am iubit-o enorm de mult. Un plâns cu vuiet, cu ecou. Un plâns al unei pierderi de neînlocuit. Nătângul îmi venea când și când în gânduri, visul cu el se întorcea secvențial, iar vină care se instalase de la prima imagine săpa orbește în interiorul meu, răzuind, parcă, carnea de pe toate organele care-i ieșeau în cale. Se mișca de colo-colo și fiecare mișcare a ei mă durea tot mai tare.

Începusem să mă legăn a alinat fără să mă gândesc la a mă alina, nu conștient. Conștiința mea îmi spunea la acel moment că nu merit alinare, ci să mor în chinuri. Pentru o secundă, am crezut că asta se întâmpla. Apoi, pentru două secunde, am sperat că voi muri. Tremuram tot mai tare, simțeam sudoarea cum îmi alunecă pe piele, pe buze și apoi pe limbă, odată cu saramura lacrimilor de crocodil.

Respiram tot mai greu. Mi-am dus mâna sau mâinile drepte la inimă, să văd dacă sau cum bate. Bătea tare, de parcă atunci, pe loc, aveam să mă trezesc că face bucăți sternul și-mi sare în palme. Îmi făcusem seama că nu visez, apoi că-s vie. Ce urma?

„Un atac de panică, asta e, asta e sigur.”

„Hai, Mădălina, pune odată piesele împreună, ce dracu!”, auzeam parcă un stadion întreg țipând. Așa mă simțeam. De parcă eram prăbușită, făcută ghem, goală și rușinată în fața unui stadion plin, care mă judecă. Simțeam rușinea, vina, neputința și furia. Furia că mi se întâmpla mie și că nătângul m-a adus în fața judecătorilor și m-a lăsat acolo, ca pe-o cârpă, cum mă tratase, de altfel, ani întregi. De unde sentimente de dor pentru așa un animal? 

Doar o dementă ar simți dor pentru omul care a chinuit-o, umilit-o și abuzat-o timp de cinci ani. Doar o proastă.

Mă judecam și eu, odată cu un stadion întreg. Mă judecam pentru sentimentele acelea greu de înțeles, pentru felul în care simțeam că, fără să vreau, îmi trădez iubitul. Corpul și mintea mea mă trădau, iar eu îl trădam pe el.

Mi-am dus mâna dreaptă la gură și am înfipt dinții în ea. Nu știam cum să calmez un atac de panică, nu mai avusesem vreodată unul, așa că m-am gândit că durerea fizică mă va ajuta să mă distrag de la iadul din capul meu. Am înfipt dinții puternic, atât de puternic că am început să tremur și mai tare, de durere, și am strâns din ochi. Când am deschis ochii, am luat o gură de aer, apoi încă una, apoi m-am înecat. Tot nu puteam să respir. Aveam urme movulii de canini pe brațul drept, dar degeaba, căci atacul meu de panică nu trecuse nici măcar puțin.

„Nu mai pot. Nu mai pot. Nu mai pot”, repetam ca o nebună cu maxilarul încleștat, stând rezemată de ușă și izbindu-mă ritmic cu capul de ea. Din când în când mă înecam și tușeam.

Am luat telefonul cu gândul de a-l suna pe Sergiu, însă m-am răzgândit rapid. Oricum nu ar fi ajuns repede acasă, l-aș fi speriat, plus că ar fi trebuit să îi spun ce m-a adus în halul ăla. În realitate, știam că nu trebuie să îi spun, dar mă simțeam atât de vinovată că nu aș fi putut să țin pentru mine faptul că îl visasem pe Andrei, nătângul, și că simt un amestec de dor, durere și profund dezgust. Am ieșit din lista de apeluri și am intrat în aplicația „Recorder”. Am apăsat butonul cu-n punct roșu în mijloc și-am început să vorbesc, să scot din mine toată boala asta pe care o simțeam. Am vorbit, cu greu, 20 de minute.

20 de minute. Atât a durat. Am vorbit singură vreme de 20 de minute în care am stat pe gresia din bucătărie, de vorbă cu un interlocutor necunoscut căruia simțeam că-i pot povesti chinul. Am înregistrat 20 de minute de durere înainte să îmi revin în simțuri, să am din nou, treptat, două mâini, o gură și plămâni. A durat 20 de minute până când am putut respira din nou normal. Să uit ce am trăit va dura mult mai mult. Poate nu voi uita niciodată. Dar nu voi uita nici cum am învățat din nou, de una singură, să exist. Printr-un atac de panică.